Sfântul Leontie, Patriarhul Ierusalimului (14 mai)

Sfantul Leontie, Patriarhul Ierusalimului,

 mare facator de minuni

14 mai

Cuviosul şi Purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Leontie s-a născut în Stromniţa Macedoniei la începutul secolului al XII-lea din părinţi bogaţi şi binecredincioşi, iar renăscându-se prin dumnezeiescul Botez, a primit numele de Leon. La vârsta copilăriei a fost dat la şcoală şi s-a deprins în studiul Sfintelor Scripturi, iar citind Vieţile Sfinţilor îşi cultiva sufletul şi folosindu-se foarte mult din acestea, dorea să se lepede de lume şi să se facă monah pentru a sluji Domnului. Tată lui Leon a murit pe când acesta era încă tânăr. Imediat s-a hotărât să se ducă în Constantinopol.

Hotărârea de a se călugări a întărit-o cu fapta retragerii într-un munte, în desăvârşită linişte, timp de trei zile, nebăgând în seamă foamea şi în loc de somn, întinzându-se pe un „covor” de trestii. După ce a ajuns în capitală a îmbrăcat schima monahală în Mănăstirea Maicii Domnului – Ptelidios, care se afla în suburbie, iar apoi începu să meargă prin oraş şi să o facă pe nebunul, cu scopul de a se expune de bunăvoie la jignirile şi batjocurile, ba chiar şi la loviturile trecătorilor. Printr-o astfel de asceză, pe cât de aspră, pe atât de primejdioasă, a câştigat într-o foare scurtă perioadă de timp o atât de mare bunăvoinţă şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, încât putea să poarte în mâinile goale cărbuni aprinşi şi să tămâieze în acest chip icoanele ce se aflau la intersecţiile capitalei.

Temându-se însă să nu cadă în mândrie, a început să se expună din ce în ce mai mult la insulte şi rele pătimiri. S-a făcut apoi ucenicul unui episcop de Tiberiada care trăia o viaţă pustnicească în muntele Avhenolakkos. Într-o zi, fiind trimis de stareţul său episcop în cetate pentru o treabă, Leontie a întârziat şi nu a mai găsit nici corabie, nici barcă pentru a se întoarce. Pentru a nu încălca porunca primită – de a se întoarce înainte de a se însera şi de a nu înnopta nicidecum în altă parte – s-a aruncat în mare şi fiind purtat în chip minunat de curenţii de apă de cealaltă parte a malului, reuşi să se întoarcă în sihăstrie unde îl aştepta stareţul său. Stareţul văzând că apa încă i se scurgea din haine şi înţelegând de la el negrăita minune slăvea pe Dumnezeu şi se minuna de ucenicul său.

Într-o călătorie spre Sfintele Locuri din Palestina, pe care a întreprins-o episcopul împreună cu Leontie, cel din urmă a cerut biencuvântarea stareţului său de a rămâne în Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos (16 martie). Egumenul de acolo, înţelegând harismele sale extraordinare, l-a acceptat, dar în regim de zăvorâre: tânărul Leontie nu avea voie să iasă din chilie. Această binecuvântată liniştire a fost pentru Leontie un prilej de se deda fără reţineri şi împrăştieri nevoinţelor duhovniceşti ale postului şi neîncetatei rugăciuni, adăpând noapte de noapte aşternutul său cu lacrimi de pocăinţă. Pentru a readuce în suflet starea de umilinţă, apela la măsuri ascetice neobişnuite: se biciuia cu o curea de piele pe care o prevăzuse cu cuie şi petrecând zile întregi într-un mormânt, întins deasupra oaselor.

La plinirea vremii, a primit ascultarea de ajutor de eclesiarh (paraclisier), pe care o îndeplinea cu multă grijă şi sârguinţă, însă fără a-şi împuţina deloc nevoinţele sale ascetice. Egumenul îi încerca foarte aspru smerita cugetare şi de fiecare dată îşi dădea seama că tânărul monah este tare ca un diamant, pentru că ajunsese la desăvârşita lepădare de sine şi îşi păstra aceeaşi aşezare sufletească şi când era cinstit şi când era jignit.

Într-o zi, Leontie a avut o vedenie în care se făcea că primeşte spre hrană o pâine cerească. Din acel moment a primit de la Domnul harisma înţelegerii Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, care, imediat ce le citea, îi ofereau un simţămând incomparabil mai dulce decât mierea, aşa încât îi venea foarte uşor să alcătuiască tratate teologice care tâlcuiau cele mai adânci taine ale Ortodoxiei. Printre alte lucrări, a alcătuit şi un tratat despre diferenţa dintre erosul pământesc şi erosul ceresc, care ese focul Sfântului Duh pe care Hristos a venit să-l risipească pe pământ.

După ce a fost considerat vrednic de preoţie, Leontie a fost hirotonit preot şi astfel – odată cu înălţarea sa în această treaptă, a găsit prilejul să se smerească din ce în ce mai mult înaintea fraţilor şi să le arate o împreună-pătimire plină de iubire. A fost numit apoi iconom, responsabil cu toate nevoile mănăstirii, care adăpostea atunci o obşte numeroasă. Cu toate acestea însă, grijile acestei ascultări nu au putut să-l împiedice în dumnezeiescul său urcuş spre Dumnezeu, iar pentru somn nu-şi mai păstra decât o oră înainte de Utrenie. În schimbul acestei lepădări de sine şi de toate, a primit de la Dumnezeu nesfârşite daruri. Astfel, Sfântul Ioan Teologul i s-a arătat în ziua prăznuirii lui (8 mai) sub chipul egumenului şi i-a poruncit să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie mai devreme decât de obicei, pentru că voia să ajungă şi la Efes, ca să-i bucure cu prezenţa sa pe creştinii ce se adunaseră acolo în cinstea sa.

Pe când se afla odată în Constantinopol pentru o treabă, Leontie a vizitat vechea mănăstire a Cuviosului Daniil Stâlpnicul (pomenit pe 11 decembrie) şi cu dorinţa de a urma nevoinţele duhovniceşti ale acestui mare ascet al virtuţii a plecat de acolo cu gândul de a-i cere egumenului său binecuvântarea de a se întoarce.Ajungând însă în Patmos, a aflat că stareţul său a plecat la Domnul, lăsându-l urmaş pe el prin testament şi cu jurământ (1158). Constrâns să se supună Proniei lui Dumnezeu, Cuviosul şi-a îndoit privegherile şi postirile sale, nu doar pentru el, ci mai ales pentru mântuirea ucenicilor săi.

Prin darul înainte-vederii, îi păzea pe ucenicii săi de cursele demonilor, le descoperea gândurile lor ascunse când aceştia nu îndrăzneau să le descopere în spovedania lor de fiecare zi sau îi izbăvea pe alţii de orice ispită, cerându-le să-şi pună mâna pe grumazul său, pentru a le arăta că astfel prelua asupra sa încercarea lor. Spre îndreptarea lor se prefăcea uneori mânios, dar sufletul lui îşi păstra în realitate, în orice situaţie, blândeţea şi nepătimirea, condiţie a neîncetatei convorbiri cu Dumnezeu. I-a izgonit pe piraţii care veneau regulat să tâlhărească mănăstirea şi de atunci, aceştia fiind înfricoşaţi de pedeapsa lui Dumnezeu, nu au mai îndrăznit să vatăme sfântul aşezământ.

După ani de zile, Cuviosul s-a îmbolnăvit grav şi timp de paisprezece zile nu-i mai rămăsese decât o neputincioasă suflare de viaţă. Însă la sfârşitul acestei perioade, i s-a descoperit că Dumnezeu îi va mai dărui încă pe atâţia ani de viaţă câte zile a suferit în boală, adică treisprezece ani şi jumătate.

În anul următor (1172), a întreprins o călătorie la Constantinopol ca să-şi câştige dreptul de la împărat în controversa sa cu perceptorul de impozite din Creta care refuza să asigure mănăstirii aprovizionarea anuală cu grâu. Aflând de virtuţile sfântului egumen din Patmos, împăratul Manuel Comnenul (1143-1180) a vrut să-l hirotonească imediat arhiepiscop de Cipru. Leontie însă a refuzat, cunoscând că nu era aceasta voia lui Dumnezeu. Puţin mai târziu însă, a primit să fie hirotonit Patriarh al Ierusalimului, pentru că primise cu multă vreme înainte o înştiinţare profetică în sensul acesta (după 1176).

Pe drumul spre Sfintele Locuri, s-a oprit puţin în Cipru, unde patriarhul Ierusalimului dispunea de loc de reşedinţă şi de anexe, principalele izvoare de venituri ale Patriarhiei, care era atunci ocupată de cruciaţii romano-catolici. Acolo a pus din nou rânduială în averea Bisericii, a îndreptat moravurile monahilor nestatornici în îndatoririle şi voturile călugăreşti şi comportamentul nedrept al perceptorului împărătesc de impozite, care voia să-l priveze şi de cele stric necesare supravieţuirii. Apoi, s-a dus la Sfântul Ioan din Akra (Ptolemaida ), unde locuia de obicei patriarhul ortodox, pentru că romano-catolicii îi inteziseseră să locuiască în Ierusalim. Faima lui de făcător de minuni s-a răspândit repede între toţi creştinii din Siria şi Fenicia, dintre care mulţi alergau spre el ca să primească binecuvântarea omului lui Dumnezeu .

Cuviosul s-a dus într-o noapte în Ierusalim, a intrat pe ascuns în Biserica Sfintei Învieri şi s-a închinat singur în Dătătorul-de-Viaţă Mormânt al Domnului. S-a crezut atunci că prezenţa cuviosului a scăpat atenţiei multora. Însă aceasta a fost cu neputinţă să se întâmple până la sfârşit, pentru că l-au descoperit minunile pe care Domnul le săvârşea prin acest cuvios. Pentru că fiind atunci secetă şi Ierusalimul fiind aspru biciut de aceasta, creştinii aveau nevoie de un alt Prooroc Ilie, ca să-i izbăvească de nenorocire. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu pe acest mare Leontie şi prin rugăciunea lui a vărsat o ploaie mare care a umplut cisternele de apă, ogoarele s-au adăpat îmbelşugat, iar cei care cu puţin timp înainte erau însetaţi s-au săturat de apă, iar lucrul cel mai de seamă a fost că au câştigat nădejdi că vor avea belşug de roade, de grâu, de vin şi de alte bunătăţi de la Domnul. Iar minunatul Leontie era lăudat de câtre toţi şi se minunau toţi de el, spunând că „marele Arhiereu al lui Dumnezeu, Sfântul Leontie, venind în ţara noastră ne-a izbăvit de primejdia setei. Să mergem şi să cădem la picioarele lui, ca să-l avem pururea ajutor”.

Auzind de acestea, cei mai zeloşi dintre catolicii care se aflau la Ierusalim s-au umplut de invidie, dar mai ales arhiepiscopul catolicilor, care, fiind biruit de o nedreaptă mânie, se gândea să-l ucidă pe sfântul care nu-i făcuse nici un rău. Aşadar, a trimis noaptea oameni înarmaţi în casa unde locuia sfântul, ca să-l ucidă. Dar Dumnezeu l-a păzit de ucigaşi, orbindu-i cu nevederea. Pentru că vedeau luminile aprinse în casa cuviosului şi alergau ca să intre în ea, dar când se apropiau, nu găseau uşa ca să intre. De aceea, după ce s-au ostenit toată noaptea, închipuindu-şi că vor putea în cele din urmă să intre în casa Sfântului, necuvioşii!, s-au întors cu mâinile goale la arhiepiscopul catolic care îi trimisese, spunându-i că dreptul Leontie este păzit de Dumnezeu şi nimeni, oricât de viclean ar fi, nu poate să-i facă vreun rău. Şi acest fapt minunat s-a răspândit pretutindeni şi toţi se minunau, iar de faima Sfântului s-a auzit până şi în Constantinopol.

Auzind de acestea, împăratul Manuel Comnenul a trimis şi a chemat pe Sfântul să vină la el, ca nu înainte de vreme lumea să se păgubească de un atât de mare binefăcător. A auzit de aceasta şi marele emir al Damascului, care chiar dacă era musulman, cinstind totuşi virtutea Cuviosului, a trimis către el o scrisoare şi îl chema pe Sfântul să meargă în Damasc, făgăduindu-i că-i va dărui cu hrisov un mertic îndestulător pentru el şi pentru oamenii săi, şi că va dărui creştinilor Biserica Născătoarei de Dumnezeu, care se afla acolo. Sfântul i-a trimis atunci o scrisoare de mulţumire pentru buna lui dispoziţie, dar îi spunea că nu este cu putinţă să meargă acolo, pentru că a fost chemat de împărat să meargă la Constantinopol. Îl ruga însă să îi trimită o scrisoare , prin care să poruncească piraţilor care prădau corăbiile, să nu-i facă nici un rău lui şi celor ce aveau să călătorească împreună cu el.

Acela, primind scrisoarea Sfântului, i-a trimis imediat scrisoarea pe care i-o cerea, socotind că el însuşi primea prin acest gest un dar, iar nu că el ar fi făcut vreo favoare cuviosului. Această scrisoare a luat-o cuviosul cu sine, când – după acestea – a venit în Constantinopol şi i-a arătat-o împăratului, spre mustrarea catolicilor, care deşi se numeau creştini, totuşi ei nu i-au arătat o astfel de bunăvoinţă cum arătase acel necredincios emir al Damascului.

Iar dumnezeiescul Leontie hotărâse să plece la Constantinopol pentru că foarte mult şi de nenumărate ori se ostenise să primească îngăduinţa din partea catolicilor să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie înăuntrul de-Viaţă-Dătătorului Mormânt al Domnului, dar ei refuzau, îngăduindu-i să intre doar spre închinare, ca unul dintre mulţii pelerini. Pentru aceasta, a judecat că este mai de folos să plece din Ierusalim, ca nu cumva catolicii – care stăpâneau atunci Ierusalimul – să-i poată provoca vreun rău şi să poată primi din partea împăratului îngăduinţa de a sluji Sfânta Liturghie în Preasfântul Mormânt.

A ajuns în Constantinopol chiar în clipa în care împăraul Manuel îşi dădea sufletul şi, de aceea, a trebuit să-şi prelungească şederea sa acolo şi sub împărăţia lui Alexie al II-lea (1180-1183). Pentru că s-a împotrivit însă nunţii nelegiuite a împăratului cu Irina Comnena, nu a putut să se bucure de bunăvoinţa Curţii şi se spune că a fost şi surghiunit. Cu toate acestea, Cuviosul Leontie şi-a aflat veşnica odihnă în Constantinopol imediat ce s-au împlinit anii dăruiţi de Dumnezeu, pe 14 mai 1184 (sau 1185), sub împărăţia lui Andronic I Comnenul.

Cineva a comandat unui pictor să zugrăvească frumos chipul sfântului adormit, dar acesta nu reuşea deloc, pentru că cel adormit îşi schimba continuu expresia feţei, ca şi cum ar fi refuzat din smerită cugetare să se cinstească asemănarea feţei sale. După patru zile de la trecerea de aici, sânge proaspăt a curs din racla unde fusese depus trupul său, iar locul s-a umplut de o bunămireasmă cerească.

Amin.

(traducere: Leontie monahul.)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: Predica in Duminica Sf. Ap.Toma - Sf.Ignatie Briancianinov

Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov

30 aprilie

Tropar

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor
al rugăciunii şi al pocăinţei;
 împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor,
 slavă şi laudă a monahilor:
cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi.
 Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit,
 roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu,
 pe Carele în inima ta L-ai purtat,
să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă

Despre creştinism

Predică în Duminica Sfantului Apostol Toma

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.

“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.

Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.

“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristps omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau

închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea

învierii.

Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” - strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

N-am fost uitaţi de Domnul nici noi, cei ce suntem de faţă aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiţi suntem noi, cei care nu L-am văzut, însă credem în El!

Fericiţi sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credinţa. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feţei lui Dumnezeu, şi în ultima zi a vieţii acestei lumi, la începutul zilei veşnice, îl va aşeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărătească în veci împreună cu Dumnezeu.

“Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu Apostolii pe toţi credincioşii de pe tot pământul şi din toate timpurile. Când a adus rugăciune pentru Apostoli Tatălui Său, înainte de a merge la patimile cele mântuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toţi creştinii adevăraţi.

“Nu numai pentru aceştia mă rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci şi pentru cei care vor crede prin cuvântul lor întru Mine” (Ioan 17,20). Aşa şi aici: El îi face părtaşi ai fericirii Apostolilor pe toţi fiii Bisericii. “Iar ochii voştri fericiţi sunt că văd şi urechile voastre că aud. Că amin grăiesc vouă: că mulţi proroci şi drepţi ai Vechiului Legământ au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericiţii înşişi-văzători şi slujitori ai Cuvântului ne-au predanisit nouă cele văzute şi auzite de către ei (Luca l, 3) când “Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut”, spune unul dintre aceşti înşişi-văzători ai Cuvântului, “slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (Ioan l, 14).

Mărturia cât se poate de limpede a Apostolilor ne face, parcă, privitori ai întâmplărilor pe care le-au văzut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intrăm în împărtăşire fiinţială cu Domnul şi rămânem în această împărtăşire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevăzut ochilor trupeşti, credinţa vie îl face văzut pentru ochiul sufletesc, al minţii (Evr. 11, 27).

Vieţuirea după poruncile Domnului ne aduce arătarea de taină a Domnului. El se arată duhovniceşte în inimă, când ucenicii Domnului - vederile ce au luat naştere în minte şi s-au împropriat ei din Evanghelie - se adună în inimă şi zăvorăsc uşile ei, ca să nu intre acolo iudeii – gândurile vrăjmaşe Domnului, care leapădă atotsfânta Lui învăţătură.

Fiind sub har, precum Apostolii, cutezăm a spune că starea noastră e mult mai fericită decât a fost cea a drepţilor Vechiului Legământ. Aceia au crezut în Răscumpărătorul Care avea să vină: noi credem în Cel ce a venit şi a săvârşit răscumpărarea. Acelora le-au fost făgăduite darurile harice: noi am primit din belşug darurile, le avem în mâini, ne folosim de ele după voia noastră.

Dăruitorul este nesfârşit de bogat şi darnic. Dacă simţim vreo neîndestulare, de aceasta vinovaţi suntem noi, numai noi. Lipsa simţirii darurilor harice este pricinuită de slăbiciunea noastră în credinţă, sau ca s-o spun mai pe şleau, de lepădarea ei.

De ce n-avem credinţă?

Fiindcă nu ne-am dat, nu am vrut să ne dăm nici o osteneală pentru studierea creştinismului, pentru dobândirea credinţei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capătă cunoaşterea teoretică limpede a creştinismului, spre agonisirea credinţei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoaşterea făptuitoare a creştinismului.

Din aceste două cunoaşteri cel ce le-a dobândit, ca unul care şi-a dovedit nefăţărnicia dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el şi îi stăteau în puteri, este înălţat de Dumnezeu însuşi la tainica, adevărata cunoaştere duhovnicească, ce totdeauna este unită cu credinţa vie.

“Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Creştinismul poate fi asemuit unui minunat şi cât se poate de cuprinzător liman, în care pot trage cu aceeaşi uşurinţă corăbii de toate mărimile şi toate felurile. Să-şi afle adăpost în acest liman poate şi umila luntre a pescarului, şi corabia uriaşă a negustorului, încărcată cu marfă de multe feluri, şi uriaşul cuirasat, înarmat cu nenumărate mijloace de nimicire şi omorâre, şi iahtul împodobit al împăratului şi al oamenilor de seamă, menit pentru călătorii sărbătoreşti şi înveselitoare.

Creştinismul primeşte în sanurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte.

“De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 9-10).

Cine primeşte creştinismul, cu inimă nefăţarnică pe de-a-ntregul, în sânul Bisericii Ortodoxe - singura în care este păstrat adevăratul creştinism - acela se va mântui.

Toţi oamenii au fost răscumpăraţi cu un singur preţ - Hristos: şi în răscumpărare are însemnătate numai preţul plătit. El este dat fără deosebire şi fără părtinire pentru fiecare om care doreşte să fie răscumpărat, care crede în însemnătatea preţului şi mărturiseşte această însemnătate.

Mărturisirea însemnătăţii preţului de răscumpărare e, totodată, şi lepădare a oricărei însemnătăţi şi vrednicii proprii. Preţul de răscumpărare este dat cu condiţia lepădării de sine. Şi cel mai simplu om, care nu judecând după stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mântuieşte prin mijlocirea creştinismului deopotrivă cu învăţatul şi înţeleptul.

Creştinismul, ca dar al Atotdesăvârşitului Dumnezeu, îndestulează pe toţi cu îmbelşugare: credinţa din nefăţărnicia inimii înlocuieşte pentru prunc şi omul simplu înţelegerea, iar înţeleptul care se apropie de creştinism în chipul legiuit (I Cor. 3, 18) află în el un nesecat adânc, o neajunsă înălţime a înţelepciunii, în creştinism este ascunsă şi adevărata teologie, şi psihologia şi metafizica cele nemăsluite.

Numai creştinul poate dobândi adevărata cunoaştere - pe cât stă în puterile omeneşti - în privinţa omului, a duhurilor sfinte şi a celor lepădate, a lumii nevăzute cu ochii cei trupeşti. Din luminarea la care se ajunge prin creştinism ia naştere în om acea vedere asupra cărturăriei omeneşti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei.

Iar când omul neluminat cu lumina lui Hristos cutează să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe - de a căror dobândire nu este nicidecum în stare - alcătuieşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi viclean alcătuite, amăgind cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi aiurare.

Ciudată, izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne - şi n-au crezut în El. Stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţirea omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14).

Tot atât de ciudată este şi necredinţa multora faţă de creştinism, care străluceşte cu razele celui mai limpede adevăr. Scriptura lămureşte pricina acestei necredinţe zicând: “că s-a îngroşat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).

Ea s-a făcut trupească, groasă din pricina vieţii trupeşti; ea s-a făcut oarbă şi surdă, s-a făcut moartă faţă de tot ce este duhovnicesc, faţă de ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc.

Studierea creştinismului dovedeşte în chip cât se poate de limpede şi de hotărâtor adevărul lui. Convingerea dobândită prin studierea corectă a creştinismului, credinţa în toate lucrurile nevăzute propovăduite de creştinism, este mult mai puternică decât credinţa în cele văzute, dobândită prin simţuri.

Aşa neîndoielnică este convingerea aceasta, că milioane de oameni au lăsat cele văzute pentru a dobândi cele nevăzute, nu s-au dat în lături a-şi pecetlui cu sângele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia şi încrâncenarea s-a străduit să le smulgă lepădarea de crezul lor.

Chiar şi privirea cea mai superficială asupra întemeierii şi răspândirii creştinismului este uluitoare. Ea vesteşte în auzul întregii lumi că întemeierea creştinismului nu este nicidecum un aşezământ omenesc, ci este un aşezământ dumnezeiesc.

Domnul, luând omenitatea, a binevoit a Se arăta nu întru strălucirea măririi pământeşti, ci în starea înjosirii pământeşti. El se trăgea după trup din neam împărătesc; seminţia Lui însă coborâse de mult de pe înălţimea tronului împărătesc, se mutase din cămările împărăteşti într-o colibă, intrase în numărul şi în starea oamenilor de rând, care îşi dobândeau hrana prin osteneala braţelor. Neluând nimic din puterea şi slava omenească, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din înţelepciunea omenească. El nu avea ştiinţă de carte (Ioan 7, 15).

Ieşind să propovăduiască la vârsta de treizeci de ani, El şi-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rând, din care făcea parte şi El însuşi. Ucenicii aceştia erau oameni cât se poate de simpli, fără învăţătură, fără ştiinţă de carte, prunci - aşa cum îi numeşte Evanghelia în privinţa sporirii după temeiurile firii căzute (Fapte 4, 13): aşa se înfăţişează cei care trebuiau să fie întemeietorii creştinismului.

Ce a poruncit şi ce porunceşte acest învăţător acestor ucenici? El le porunceşte să recunoască în El pe Dumnezeu întrupat, să încredinţeze de aceasta întreaga lume, să întoarcă întreaga lume la slujirea şi închinarea Lui, dărâmând toate religiile lumii. El le porunceşte lor şi tuturor celor care vor crede în El să se lepede de plăcerile lumii şi de ei înşişi pentru credinţa în El şi pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune că va fi omorât cu moartea de ocară a nelegiuiţilor, şi atunci îi va trage pe toţi la Sine.

Despre ei, El spune că vor fi urâţi de toţi, prigoniţi, omorâţi, că vor vâna cu învăţătura lor pe toţi oamenii, biruind şi călcând pe cei puternici şi înţelepţi ai pământului, că sunt trimişi ca nişte oi la lupi (Matei 10, 16), că din această luptă oile vor ieşi neîndoielnic biruitoare.

După înţelegerea lumii, aşezământul creştinismului este lipsit de noimă; planurile întemeietorului său sunt un vis de neîmplinit al închipuirii prea aprinse şi al iubirii de slavă; mijloacele şi uneltele împlinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul că această întreprindere este afară de cale în toate privinţele se vede că ea este cu neputinţă, se vede prăbuşirea ei chiar de la început.

Numai trei ani şi-a format ucenicii învăţătorul; nu S-a îngrijit deloc nici măcar să-i înveţe cartea neapărat trebuincioasă pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotrivă, li s-a poruncit neagonisirea, iar în locul mijloacelor băneşti de întreţinere li s-a dat făgăduinţa că Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinţă pentru viaţa pământească.

Iată ce privelişte cu neputinţă de lămurit pentru înţelegerea omenească se vede chiar la întemeierea creştinismului! După aceea, întâmplările care au urmat îndată după acesta înfăţişează o privelişte tot atât de minunată. Aceste întâmplări au început în Ierusalim şi au cuprins în cea mai scurtă vreme întreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese răstignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea în acele vremuri acelaşi înţeles ca spânzurătoarea. Sunt omorâţi prin spânzurătoare acei criminali pe care legea vrea să îi necinstească prin însuşi felul morţii lor.

Spânzurând pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a început supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Dacă Eu voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

În timp ce spânzura pe cruce, un tâlhar răstignit asemeni Lui L-a mărturisit ca Domn, iar sutaşul care îl străjuia L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. După ce au trecut zece zile de la înălţarea Domnului la cer, s-a săvârşit pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu ştiau bine nici limba lor, oameni necărturari, au început să vorbească în toate limbile pământului, au prins a săvârşi cele mai uimitoare minuni, au început să tâlcuiască Scriptura, pe care nu o citiseră niciodată.

Mii de iudei au primit creştinismul. Tulburat de izbânzile Apostolilor, Sinedriul, alcătuit din arhierei şi alte fete de mare cinste şi preaînvăţate ale poporului iudeu, îi cheamă înaintea sa pe necărturarii Apostoli, îi ia la întrebări, ascultă răspunsuri şi o învăţătură în faţa căreia nu are ce să spună. Negăsind cuvinte pentru a se împotrivi spuselor prin care se arăta adevărul, Sinedriul foloseşte ameninţările, bătăile, închisoarea, bătaia cu pietre, dând prin aceasta în vileag slăbiciunea sa şi puterea potrivnicilor săi.

În urma Sinedriului se scoală asupra Apostolilor Irod şi, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim îi face să plece din el pe mulţi ucenici ai lui Hristos.

Aceştia s-au răspândit prin lume şi au semănat pretutindeni creştinismul, udând cu sângele lor seminţele. Într-un răstimp de douăzeci de ani, creştinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani după învierea lui Hristos, creştinii erau atât de numeroşi că numai în armata de răsărit a împăratului Traian s-au aflat unsprezece mii de creştini, împăratul i-a dat pe toţi până la unul morţii, spre uimirea celor cu judecată sănătoasă, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinţă nimicirea propriei oştiri. Romil, căpetenia unei cete de ostaşi creştini, a fost la început bătut crunt, după care i s-a tăiat capul. Zece mii de ostaşi au fost răstigniţi în pustia de lângă Ararat; ceilalţi au fost ucişi în fel şi chip.

Fapta lui Traian şi-a aflat următori şi mai târziu, împăraţii romani, stăpânii lumii, s-au înarmat cu ură şi tiranie neîmpăcată împotriva creştinismului. Nici celţii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorât atâţia oameni din Imperiul Roman câţi au omorât împăraţii prigonitori ai creştinismului.

Trei veacuri s-a prelungit sângeroasa luptă dintre lupi şi miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, închisoarea, înfometarea şi setea, cu toate mijloacele de chinuire şi de ucidere; ceilalţi luptau cu puterea duhului, puterea credinţei, puterea lui Dumnezeu, răbdând cele mai cumplite chinuri, murind cu mărime de suflet pentru credinţă. Lupta de trei veacuri a creştinilor a fost încununată de biruinţă, şi la începutul veacului al patrulea creştinismul a devenit religia stăpânitoare în lume.

S-au plecat înaintea învăţăturii necărturarilor pescari şi puternicii, şi înţelepţii pământului; s-au plecat înaintea ei toate neamurile. Crucea, până atunci semn al morţii de ocară, a devenit semn al celei mai înalte cinstiri: o poartă pe capete şi umeri împăraţii şi arhiereii; ea încununează bisericile Adevăratului Dumnezeu; ea slujeşte drept semn al fiecărui creştin adevărat, semn al credinţei lui, al nădejdii lui, al dragostei lui.

Cine nu recunoaşte în aşezământul creştinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi puterile omeneşti? S-a săvârşit ceea ce era cu neputinţă şi mai presus de fire; s-a săvârşit planul şi lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel se înfăţişează creştinismul când îl priveşte cineva în mare. O cercetare mai amănunţită a lui duce la o încredinţare mai limpede că firea lui este dumnezeiască. Cea mai puternică încredinţare apare din vieţuirea după poruncile evanghelice, precum a zis şi Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).

Încredinţarea care vine din împlinirea poruncilor este încredinţare care lucrează chiar în sufletul omului: ea este mai puternică decât orice încredinţare ce vine dinafară.

Poruncile evanghelice liniştesc, viază, întăresc sufletul. Cel care a simţit în sine lucrarea lor dobândeşte credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, şi ea arată înaintea Domnului aşezarea inimii celui care o are prin mărturisirea limpede şi hotărâtă: “Cuvinte ale vieţii veşnice ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).

“Adu-ţi degetul tău încoace”, spune Mântuitorul ucenicului care se clatină în credinţă, ucenicului lovit de nedumerire înaintea măreţiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ şi adu mâna ta, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipăiţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39): începeţi să lucraţi după îndreptarul poruncilor Mele, pipăiţi-mă prin viaţa cea după voia Mea, şi Mă veţi vedea pe Mine, Cel nevăzut, Mă veţi vedea cu simţirea duhovnicească a sufletului vostru: oricine Mă pipăie în acest chip se va încredinţa cu privire la Mine, şi întru răpire că M-a aflat va striga împreună cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: Sfantul Nicolae Velimirovici - Predica la Invierea Domnului - Sfintele Pasti

"Hristos a inviat, fratii mei !

Prin Invierea Lui, Hristos a biruit pacatul si moartea, a stricat imparatia intunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei inrobiti si a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu si ale omului. Slava si lauda sa Ii aducem Lui, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin." (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Predica la Invierea Domnului - Sfintele Pasti

Evanghelia despre biruinta asupra mortii

Cei inghetati se strang in jurul focului, ce flamanzi se strang in jurul mesei; cei care au rabdat suferinta mare in noaptea cea lunga se bucura la venirea zorilor; cei sleiti de lupte aprige se veselesc la venirea biruintei neasteptate. O, Doamne, prin Invierea ta, Tu Te-ai facut toate lucrurile pentru toti oamenii! O, Preabogatule Imparate, cu un dar, Tu ai umplut toate mainile noastre intinse catre cer! Bucurati-va, o, tu, cerule si, o, tu, pamantule, bucurati-va! Bucura-te, o, tu, cerule, precum se bucura mama care isi hraneste copiii cei flamanzi; bucura-te, o, tu, pamantule, precum se bucura copiii la primirea hranei din mainile mamei lor!

Biruinta lui Hristos este singura biruinta intru care se poate bucura intreaga lume, chiar de la inceputuri pana la sfarsit. Oricare alta biruinta de pe pamant a deosebit si inca ii deosebeste pe oameni, unii de altii. Atunci cand un imparat pamantesc castiga o victorie asupra altui imparat, unul dintre ei se bucura, iar celalalt se plange. Atunci cand omul iese biruitor asupra vecinului sau, sub un acoperis este cantare, iar sub celalalt este plangere. Nici o izbanda de bucurie de pe pamant nu este lipsita de otrava rautatii: biruitorul obisnuit, de pe pamint, se bucura atat prin rasul sau, cat si prin lacrimile dusmanului sau biruit. El nici nu vede cum loveste raul prin mijlocirea bucuriei.

Cand Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe biruit intr-o cusca de fier in fata careia a mancat un ospat al biruintei. Rautatea lui i-a fost intreaga sa bucurie; ticalosia lui a fost hrana veseliei lui. O, fratii mei, ce scurta bucurie este rautatea! O, raul este hrana prea otravitoare pentru veselie! Cind regele Stefan Dusan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat in pamantul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adanca, a plecat la o manastire ca sa posteasca si sa se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decat cel dintai. Dar aceasta biruinta, ca fiecare biruinta, nu era lipsita de taisul pregatit pentru cel care a biruit. Dar chiar si cea mai inflacarata istorie a lumii este ca un soare, ale carui raze sunt pe jumatate luminoase, pe jumatate intunecate.

Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti cei care se afla sub el. Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neinvins. Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma.

Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de taine? Este; dar in acelasi timp este descoperita si intregii omeniri, celor vii si celor morti.

Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de dar? Este, si mai mult decat atat. Nu este mama mai plina de dar cand, nu o data sau de doua ori isi izbaveste copiii de serpi, dar pentru a-i izbavi pe ei pentru todeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul serpilor si ii arde in intregime?

Vei spune ca aceasta este o biruinta tamaduitoare? Este, tamaduitoare si mantuitoare pentru vecii vecilor. Aceasta biruinta aleasa mantuieste oamenii de rau si ii face fara de pacat si fara de moarte. Nemurirea fara lipsirea de pacat ar insemna doar largirea puterii raului, si a rautatii si a pizmei, dar nemuriea dimpreuna cu lipsa de pacat aduce bucuria fara de margini si ii face pe oameni fratii ingerilor minunati ai lui Dumnezeu.

Cine nu s-ar bucura intru biruinta Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinta Lui nu L-a facut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a facut astfel. Biruinta Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este insfacare, ci daruire. Cuceritorii pamantesti iau biruinta asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici macar un singur cuceritor pamantesc, imparat sau capetenie, nu doreste ca biruinta lui sa-i fie luata si data altcuiva; numai Domnul Cel Inviat daruieste biruinta Lui cu amandoua mainile, fiecaruia dintre noi si nu este suparat, ci mai mult Se bucura atunci cand noi, prin biruinta Lui, ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii si mai bogati decat am fost.

Biruintele pamintesti arata mai bine cand sunt privite de departe, dar sunt mai urate si mai respingatoare cand sunt privite de aproape; in vreme ce, in ceea ce priveste biruinta lui Hristos, nu se poate spune de unde arata mai bine, de departe sau de aproape. Privind aceasta biruinta de departe, ne minunam de aceasta, ca fiind fara de asemanare in stralucirea, curatia si harul ei mantuitor. Privind aceasta biruinta de aproape, ne minunam de aceasta, pentru ca sunt invinsi vrajmasii cumpliti si pentru ca au fost sloboziti robi fara de numar ai lor. Astazi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, inchinata sarbatoririi acestei biruinte a lui Hristos si de aceea se cade sa privim aceasta biruinta de aproape, atat pentru mai buna noastra cunoastere, cat si pentru mai marea noastra bucurie.

Atunci sa ne apropiem de Domnul nostru inviat si biruitor si sa ne intrebam:

Mai intai: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Invierea Sa ?

In al doilea rand: pe cine a slobozit Hristos prin biruinta Sa ?

I

Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul. Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cand primul om s-a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste nimic despre moarte si traind in ascultare desavarsita fata de Dumnezeu, el nu putut cunoaste nimic despre pacat. Acolo unde nu se cunoaste moartea nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut nici rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea, au venit impreuna cu pacatul: omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui. De aceea, atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat: "Adame, unde esti?", el a spus: "Am auzit glasul Tau in rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns" (Facerea 3:9-10). Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte. Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic. Asadar, fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu. Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului - ca o pisica de casa care, atunci cand se salbaticeste, o porneste pe dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutalea, al miilea, pana cand omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3:19), aratand nu numai judecata lui Dumnezeu ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata inceput, a crescut grabnic.

Urmasii lui Adam, neam dupa neam, s-au legat din ce in ce mai mult de pamant si s-au tot faramitat, si s-au imprastiat, pacatuind cu rusine si murind cu frica si groaza. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur si tarana; dar, cu cat se ascundeau mai mult, cu atat se lepadau mai mult de adevaratul Dumnezeu si cu atat L-au uitat mai mult. Natura, care se intindea odinioara la picioarele oamenilor, treptat a crescut pana deasupra capului lor, astfel ca in cele din urma, aceasta a ascuns cu totul fata lui Dumnezeu de la ei si a luat locul Lui. Si omul a inceput sa-si faca un dumnezeu din natura: ascultand de ea, purtandu-se potrivit cu ea, rugandu-se ei si aducandu-i jertfe. Dar inchinarea la natura nu a fost in stare sa o izbaveasca nici pe aceasta nici pe om de la moarte si stricaciune. Calea cumplita pe care o urma omenirea era calea pacatului; si aceasta cale pierzatoare ducea neinduplecat catre cetatea cea una intunecata si numai una: cetatea mortii. Imparatii pamantului au carmuit oamenii; pacatul si moartea au carmuit atat oamenii cat si imparatii. Cu cat calea ducea mai departe, cu atat sporea greutatea pacatului, precum bulgarul de zapada care se rostogoleste la vale. Omenirea ajunsese in adancurile deznadejdii cand a aparut Biruitorul cel ceresc ca sa-i mantuiasca.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Vesnic fara de pacat si vesnic fara de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presarand florile nemuririi odata cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea pacatului si mortii au inviat la cuvantul Lui. Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de pacate asupra Lui, in acelasi chip in care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a imbracat in vesmant de om, muritor. Dar pacatul omenesc era atat de greu si de cumplit ca, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorat in mormant. Insutit fie binecuvantat acel mormant din care a tasnit rau intreg de nemurire pentru intreaga omenire! Biruitorul a pogorat dincolo de morminte, pana in iad, unde a rasturnat tronul lui Satan si a stricat pamantul roditor al tuturor uneltirilor impotriva oamenilor. Din adancimea mormantului, Biruitorul S-a inaltat in cerurile cele mai inalte, deschizand o cale noua - catre cetatea vietii. El a stricat iadul intru toata taria Lui si, intru taria Lui, a slavit trupul Sau si S-a inaltat din mormant - intru puterea Lui, care este nedespartita de aceea a Tatalui si a Duhului Sfant. Bland ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferinta si la moarte, si puternic fiind ca Dumnezeu, El a rabdat suferinta si a biruit moartea. Invierea Sa este adevarata si este in acelasi timp proorocirea si chipul invierii noastre - caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi (I Corinteni 15:52).

Unii se vor intreba: cum se poate spune ca Domnul Cel inviat a biruit moartea, cand oamenii inca mor? Cei care vin in aceasta lume prin pantecele mamei lor o vor parasi prin moarte si mormant. Aceasta este regula. Numai ca, pentru noi, cei care murim intru Hristos, moartea nu mai este o prapastie adanca intunecata, ci nasterea la viata noua si intoarcere in patria noastra. Pentru noi mormantul nu mai este un intuneric vesnic, ci poarta la care ne asteapta ingerii minunati ai lui Dumnezeu. Pentru toti cei care sunt indestulati de dragoste pentru Preafrumosul si Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormantul s-a facut doar ultima impiedicare pana a ajunge inaintea fetei Lui - si aceasta impiedicare este neputincioasa, ca panza de paianjen. Si astfel slavitul Apostol Pavel striga: "Pentru mine viata este Hristos si moartea, un castig" (Filipeni 1:21). Cum sa nu fi biruit Domnul moartea, cand moartea nu se face vazuta inaintea Lui? Mormantul nu mai este o prapastie adanca, pentru ca El a umplut-o cu Sine; nici mormantul nu mai este intuneric pentru ca El l-a luminat; nici frica si groaza nu mai este pentru ca El arata inceputul, nu sfarsitul; nici nu este patria noastra vesnica, ci numai usa catre patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Invierea lui Hristos si de dupa, este ca si deosebirea dintre un incendiu foarte intins si flacara unei lumanari. Biruinta lui Hristos este esentiala, si de aceea, prin El, moartea a fost inghitita de biruinta (I Corinteni 15:54).

Altii se vor intreba: cum se poate spune ca Domnul Cel Inviat a biruit pacatul, cand oamenii inca pacatuiesc? Domnul a biruit pacatul cu adevarat. El a biruit pacatul prin zamislirea si nasterea Sa fara de pacat; apoi prin viata curata si fara de pacat de pe pamant; apoi prin suferinta Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; si in cele din urma El a incununat aceasta biruinta prin Invierea Sa cea slavita. El S-a facut leacul, leacul potrivit si de netagaduit, impotriva pacatului. Cel care este lovit de pacat numai de Hristos poate fi tamaduit. Cel care nu doreste sa cada in pacat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba aceasta dorire in realitate. Cand oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit aceasta boala! Ei au spus acelasi lucru cand au descoperit vindecarea pentru amigdalita, durere de dinti, guta si alte boli asemanatoare: le-am biruit! Atunci, descoperirea vindecarii unei boli inseamna biruirea ei. Hristos este pe departe Cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru ca El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se afla dincolo de toate bolile - pentru pacat, din care s-au nascut toate celelalte boli si toate celelalte suferinte ale omului, atat trupesti cat si sufletesti. Acest leac este El Insusi, Domnul Cel inviat si viu. El este singurul Leac bine lucrator impotriva pacatului. Daca oamenii, chiar si astazi, pacatuiesc, si pacatuind ajung la pieire, aceasta nu inseamna ca Hristos nu a biruit pacatul, ci numai faptul ca acei oameni nu au luat acel leac, unul si numai unul, impotriva bolii lor aducatoare de moarte; aceasta inseamna, fie ca nu Il cunosc destul pe Hristos ca leac, ori, daca Il cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricina sau alta. Dar istoria arata, prin mii si mii de glasuri, ca cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor si il iau in trupurile lor, se tamaduiesc si se fac intregi. Cunoscand slabiciunea fiintei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregatit leacul pentru cei credinciosi, ca acestia sa Il ia ca hrana si bautura sub chipul vazut al painii si al vinului. Aceasta a facut Iubitorul de Oameni din dragostea Lui nemasurata pentru oameni, pur si simplu pentru a le usura apropierea de leacul de viata datator impotriva pacatului si a stricaciunii aduse de pacat. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el ... si va trai prin Mine. (Ioan 6:56-57). Cei care pacatuiesc hranesc pacatul si viata care se afla in ei se pierde prin pacat. Totusi, cei care se hranesc cu Domnul Cel viu, se hranesc cu viata si viata din ei sporeste tot mai mult si moartea se imputineaza. Si cu cat viata sporeste, cu atat pacatul se micsoreaza. Dulceata neroada si intunecata a pacatului se inlocuieste in ei cu dulceata plina de bucurie si de viata datatoare a Biruitorului Hristos.

Binecuvantati sunt cei care au incercat si au simtit aceasta taina in viata lor. Ei se pot numi fii ai luminii si copii ai harului. Cand vor trece din viata aceasta, ei vor parasi spitalul fara sa mai fie bolnavi, ci oameni sanatosi.

II

Ne intrebam acum: pe cine a slobozit Domnul Cel inviat prin biruinta Lui asupra pacatului si a mortii ? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam? Oamenii unei clase sau pozitii sociale? Nu; in nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, in esenta, biruinta rautacioasa a cuceritorilor pamantesti. Domnul nu Se numeste "Iubitorul iudeilor" sau "Iubitorul grecilor" sau "Iubitorul saracilor" sau "Iubitorul aristocratilor" ci "Iubitorul oamenilor". El a pregatit biruinta Sa pentru toti oamenii, fara nici un fel de deosebire intre oameni, pe care numai ei singuri le nascocesc si le socotesc. El a dobandit biruinta pentru totdeauna si pentru ajutorul tuturor oamenilor ziditi si le-a daruit-o tuturor. Celor care primesc aceasta biruinta si aceasta se face si biruinta lor, El le-a fagaduit viata vesnica si salasluirea dimpreuna cu El in Imparatia cea cereasca. El nu sileste pe nimeni sa primeasca aceasta biruinta, cu toate ca are un pret atat de scump, ci lasa oamenilor libertatea de a alege daca o primesc sau nu. Asa cum omul in Rai a ales in chip liber caderea, moartea si pacatul din mainile lui Satan, tot la fel omul este liber si acum sa aleaga viata si mantuirea din mainile Domnului Celui Biruitor. Biruinta lui Hristos este un balsam, balsam de viata datator, pentru toti oamenii, toti cei care au capatat lepra din pacat si din moarte.

Acest balsam ii face pe bolnavi sanatosi si pe cei sanatosi si mai sanatosi.

Acest balsam inviaza mortii si da mai mare tarie vietii celor ce sunt in viata.

Acest balsam intelepteste omul, il innobileaza si il indumnezeieste; ii sporeste puterea insutit, inmiit si ii inalta cinstirea cu mult deasupra intregii celeilalte naturi, in starea ei de slabiciune, pana la stralucirea si frumusetea ingerilor si arhanghelilor lui Dumnezeu .

O, balsam preafrumos si datator de viata! Ce mana nu te-ar lua pe tine? Ce inima nu te-ar pune pe ranile ei? Care gura nu ti-ar canta cantari de lauda? Care pana nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecarile pe care tu le-ai facut celor bolnavi si invierile din morti savarsite de tine pana acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunostinta fata de tine?

Atunci, veniti toti fratii mei, care va temeti de moarte. Veniti mai aproape de Hristos Cel Inviat si Cel care Inviaza, si El va va slobozi pe voi din moarte si din frica de moarte.

Veniti, toti cei care traiti sub rusinea pacatelor voastre savarsite in chip deschis sau in ascuns. Apropiati-va de Izvorul de apa vie, care va spala si va curateste si care poate sa faca din vasul cel mai murdar vasul mai alb decat zapada.

Veniti, toti cei care cautati sanatatea, puterea, frumusetea si bucuria. Iata, Hristos Cel inviat este Izvorul tuturor acestora. El va asteapta cu mila si cu dragoste aprinsa, voind ca nici unul sa nu se piarda.

Inchinati-va inaintea Lui, in trup si in suflet. Uniti-va cu El cu toata mintea si cu gandurile voastre. Imbratisati-L din toata inima voastra. Nu aduceti slava inrobitorului, ci Eliberatorului; nu va uniti cu pierzatorul ci cu Mantuitorul; nu imbratisati pe cel strain ci pe Rudenia voastra cea mai apropiata si pe Prietenul vostru cel mai drag.

Domnul cel Inviat este Minunea minunilor, dar in timp ce este Minunea minunilor, El este de aceeasi fire ca si voi - de fire omeneasca adevarata, firea cea dintai, asa cum era a lui Adam in Rai. Firea omeneasca adevarata nu a fost zidita pentru a fi inrobita firii lipsite de judecata, care o inconjoara, ci ca sa stapaneasca firea prin puterea ei. Adevarata fire a omului nu sta nici in nevrednicie, nici in boala, nici in moarte si nici in pacatosenie, ci in slava si sanatate, nepacatosenie si viata vesnica.

Domnul Cel Inviat a sfasiat catapeteasma care despartea Dumnezeirea de omenirea cea adevarata si ne-a aratat in El maretia si frumusetea si a unuia si a celuilalt. Nici un om nu poate sa cunoasca pe Dumnezeu adevarat decat numai prin Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inviat; si nimeni nu poate sa cunoasca omul adevarat decat numai prin El.

Hristos a inviat, fratii mei !

Prin Invierea Lui, Hristos a biruit pacatul si moartea, a stricat imparatia intunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei inrobiti si a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu si ale omului. Slava si lauda sa Ii aducem Lui, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR 2009 - Cuvant al Preacuviosului Arhim Gh Kapsanis

SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR 2009 -
Cuvant al Preacuviosului Arhim Gh Kapsanis

CUVÂNTUL PREACUVIOSULUI
ARHIMANDRIT GHEORGHE KAPSANIS,

EGUMENUL MĂNĂSTIRII GRIGORIU
 DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS LA

SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR
DIN ANUL MÂNTUIRII 2009

„Doamne, rămâi cu noi, căci este spre seară
şi s-a plecat ziua” (Luca 24: 29)

Arhim. Gheorghios Kapsanis

În seara Duminicii Învierii, după cum istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca, doi ucenici ai Domnului, Cleopa şi probabil Luca, mergeau spre satul Emmaus, care este la o distanţă de 60 de stadii, adică unsprezece kilometri de Ierusalim. Erau tulburaţi şi problematizaţi de toate câte se întâmplaseră în Ierusalim în ultimele zile şi, mai ales, de moartea pe cruce şi vestea încă nesigură pentru ei despre Învierea Învăţătorului lor. Discutau despre aceste lucruri şi erau plini de durere, nelinişte şi întristare.

Atunci apare un împreună-călător necunoscut. Îi întreabă care este pricina tristeţii lor. Aceştia l-au ocărât cum că nu ştie faptele cutremurătoare care s-au întâmplat în acele zile în jurul persoanei lui Hristos. Acest necunoscut împreună-călător cu ei nu era altul decât Domnul Iisus cel înviat. Începe atunci să le tâlcuiască cele spuse referitoare la El de către Moise şi de către alţi profeţi şi să le explice că aşa trebuia să se întâmple ca să intre Hristos „în slava Sa”. Cu alte cuvinte, că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care prin întruparea Sa a unit firea divină cu cea umană în dumnezeiescul Său Ipostas, trebuia să rabde înfricoşătoarele Patimi şi moartea pe cruce pentru a tămădui şi îndumnezei firea noastră căzută, pe care a luat-o din Fecioara Maria.
Inimile ucenicilor necăjiţi, în timp ce ascultau dumnezeieştile Lui cuvinte, se mângâiau, se luminau şi se încălzeau de dumnezeiască iubire. De aceea, şi atunci când au ajuns la satul către care mergeau şi împreună-călătorul lor „se făcea că merge mai departe”, aceştia stăruiau să rămână cu ei, deoarece începuse să cadă ziua şi întunericul să acopere pământul.
Până la acest moment, ochii ucenicilor erau ţinuţi „ca să nu-L cunoască”. Dar în timpul cinei, când a frânt pâinea, după ce mai întâi o binecuvântase, pentru a le-o oferi, „li s-au deschis ochii lor” şi au recunoscut că Cel până atunci necunoscut pentru ei împreună-călător, era preaiubitul lor Învăţător, Domnul cel Înviat şi Dumnezeul lor.
În situaţia ucenicilor Domnului îndureraţi, necăjiţi, problematizaţi şi nevoitori ne aflăm şi noi de multe ori în viaţă. Înfruntând patimile noastre şi problemele zilnice care sunt omeneşte nerezolvabile, credem că Dumnezeu este absent din viaţa noastră de unde sentimente dureroase inundă sufletul nostru. Însă, adunându-ne la frângerea pâinii în Taina Dumnezeieştii Euharistii ,recunoaştem că Hristos este prezent în Biserică şi în viaţa noastră.
Atunci, cu inima aprinsă de dragostea dumnezeiască, după cum era a ucenicilor care vorbeau cu Domnul, repetăm şi noi:

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să luminezi pururea mintea şi inima noastră în cunoaşterea voii Tale dumnezeieşti şi ca să întăreşti voinţa noastră în lupta pentru păzirea îndumnezeitoarelor Tale porunci şi, mai ales, a poruncii iubirii faţă de aproapele.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să ne izbăveşti de gândurile rele, să ne păzeşti de căderile păcătoase, ca să ne întăreşti puterile vlăguite ale sufletului nostru în nevoinţa împotriva patimilor stricătoare de suflet”.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să ne mângâi şi să risipeşti necazul nostru, atunci cănd vrăjmaşul nostru de obşte încearcă să ne arunce în deznădejde după fiecare cădere sau nereuşită a noastră.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să ne călăuzeşti la cunoaşterea păcătoşeniei noastre şi la mântuitoarea pocăinţă.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să hrăneşti pruncii şi să educi şi să duci de mână uşuratecul tineret pe calea virtuţii şi a sfinţeniei.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să întăreşti pe toţi cei ce sunt în primejdia de a se împuţina sub greutatea problemelor lor lumeşti zilnice.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să sprijineşti pe vârstnicii care se confruntă cu greutăţile şi neputinţele bătrâneţii, ca să fii alături de oamenii singuri şi ca să-i bucuri cu harul tău.

„Doamne, rămâi cu noi”, în vremea ieşirii noastre din această lume, ca să nu vedem înfricoşatul chip al demonilor, ci ca să ne învrednicim de vederea prea dulce a Feţei Tale!

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să înştiinţezi tainic şi să-i întăreşti pe părinţii care se nevoiesc şi se roagă pentru creşterea şi calea cea după Dumnezeu a copiilor lor.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să dăruieşti putere şi răbdare acelora care ridică crucea cea foarte grea a neputinţei narcomanilor şi a rudelor lor care pătimesc nemângâiat şi ca să-i mângâi atunci când neputinţa persoanelor lor iubite le va conduce spre moarte.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să îndulceşti durerea şi să mângâi febra celor bolnavi, şi, mai ales, a celor care cumplit pătimesc de cancer şi psihic.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să ne păzeşti în sfânta noastră credinţă ortodoxă şi să-i povăţuieşti pe cei ce nu Te cunosc la cunoştinţa dumnezeiască, iar pe cei rătăciţi la Lumina dreptei credinţe.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să binecuvintezi cu prezenţa Ta patria noastră şi toate legiuirile ei, familiile noastre, Şcoala noastră, Justiţia, Conducerea noastră politică şi bisericească, Armata şi întregul nostru popor. Noi nu vrem să săvârşim greşeala locuitorilor din hotarele gadarenilor care te rugau „ca să pleci din hotarele lor” (Mt. 8:34), pentru că ştim că atunci întunericul demonic va cuprinde lumea noastră.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să păzeşti societatea noastră şi lumea noastră de războaie, de crime şi de vărsările de sânge şi să ne dăruieşti adânca Ta pace , căreia „nu este hotar”.

„Doamne, rămâi cu noi”, pentru că fără Tine „ nu putem face nimic”.

Aceasta o doreşte şi Domnul nostru. Să rămână cu noi pururea, chiar dacă în aparenţă arată că vrea „să meargă mai departe”, mişcându-i astfel pe cei ce Îl iubesc spre o mai mare dragoste. Pentru aceasta S-a întrupat, pentru aceasta a răbdat şi înfricoşătoarele patimi şi moartea pe cruce, pentru aceasta a înviat, pentru aceasta S-a înălţat şi a trimis pe Preasfântul Său Duh şi a întemeiat Biserica Sa, ca să rămână cu noi, şi să transforme astfel întunericul patimilor noastre în lumina virtuţilor, stricăciunea noastră în nestricăciune, mortalitatea noastră în viaţă veşnică, şi să arate din nou firea noastră căzută locaş al Preasfintei Treimi. Acest lucru l-a văzut cu sute de ani înainte şi proorocul Isaia şi a rostit sărbătoreşte: „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8:8). De aceea şi noi, care am primit împlinirea spuselor profetice strigăm cu dragoste: „Doamne, Cel ce Te-ai răstignit şi ai înviat, rămâi cu noi” „totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Sfintele Paşti 2009

                                             

(traducere din elina: monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1781 din 1 mai 2009, pp. 1 şi 5)

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: SFINTELE PASTI 2003 - Cuvant al Preacuviosului Arhim.Gheorghios Kapsanis

Arhim.Gheorghios Kapsanis binecuvantand

DOMNUL CEL RĂSTIGNIT ŞI ÎNVIAT
UMPLE DE SENS VIAŢA NOASTRĂ
de Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Gheorghe Kapsanis,

stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie
din Sfântul Munte Athos

Sfintele Paşti 2003

Ce importanţă poate să aibă Crucea şi Învierea lui Hristos pentru lumea noastră astăzi? Pentru lumea care trăieşte drama războiului din Irak. Pentru lumea nedreptăţii, a terorismului celor mari şi puternici şi a terorismului celor mici şi neputincioşi care se împotrivesc celor puternici prin acte sinucigaşe. Pentru lumea care omoară sufletele tinerilor cu depravarea, ateismul şi şomajul, iar trupurile cu drogurile. Pentru întreaga lume care este ameninţată din ce în ce mai mult de catastrofa ecologică şi de „age”.

Această lume L-a răstignit pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar şi pentru această lume S-a răstignit Hristos. Această lume a venit să mântuiască Hristos. Hristos S-a răstignit şi pentru răstignitorii Săi. Aceasta o arată şi rugăciunea Sa în momentul în care Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”.

Situaţia lumii de atunci şi de astăzi arată cât de necesar era să intervină Dumnezeu ca să dea celor care vor prilej de eliberare de sub stăpânirea celui rău.

Există o mulţime de oameni care de-a lungul veacurilor L-au urmat pe Hristos. Ei nu au vrut să-i răstignească pe semenii lor pentru a limita răul, nici nu au primit (sloganul) că „scopul sfinţeşte mijloacele”, dar au vrut să răstignească răul care exista înlăuntrul lor.

Această luptă au dus-o Apostolii, Mucenicii, Sfinţii Ierarhi, Mărturisitorii, Pustnicii şi smeriţii creştini care trăind în mijlocul lumii aduceau dragostea lui Hristos semenilor lor sacrificându-se pe ei înşişi.

Societatea noastră este bolnavă. Ar fi fost însă şi mai bolnavă, dacă n-ar fi existat creştini care împreună-să-se-răstignească cu Hristos.

Nimeni nu poate să învingă răul social, dacă nu învinge răul înlăuntrul său. Şi toţi cunoaştem că este uşor să te lupţi împotriva egoismului altora, dar dificil să te lupţi împotriva propriului tău egoism. Pe de o parte este bine, ba chiar uşor să participăm la demonstaţii antirăzboinice, dar e dificil să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru egocentrismul, ţinerea de minte a răului şi vrăjmăşia faţă de anumiţi semeni ai noştri.

Fără lupta pocăinţei continue omul nu poate să biruiască răul, păcatul care se cuibăreşte înlăuntrul său.

De asemenea, fără Harul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, lupta nu este socotită vrednică de curăţirea de patimi şi de iubirea dezinteresată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Dacă răul nu ar fi putut fi biruit, atunci toţi am fi deznădăjduit.

În timpul răstignirii Domnului adânc „întuneric a acoperit tot pământul”. Acest întuneric fără ieşire, al nonsensului, al temporarei împuterniciri a răului şi biruinţe a diavolului acoperă până astăzi pe cei care nu L-au văzut pe Hristos Cel răstignit să învie din morţi biruitor.

Răstignirea lui Hristos este un fapt istoric şi pentru aceasta crezut de toţi. Învierea Lui însă, în timp ce şi ea este un fapt istoric, a avut loc în taină şi de aceea pretinde credinţa noastră. Apostolii au văzut, au pipăit, au crezut în Hristos Cel înviat şi în cele din urmă L-au mărturisit şi au murit pentru El.

Iuda, cum cântă Biserica, L-a trădat pe Domnul, nu s-a căit şi astfel nu a văzut Învierea Sa.

Petru L-a negat de trei ori, dar s-a căit, a plâns cu amar şi s-a învrednicit printre cei dintâi să-L vadă înviat şi să-L propovăduiască lumii.

Suntem chemaţi să credem în Hristos Cel răstignit, dar şi înviat.

Aparţinem Bisericii în care se continuă veşnic Cina cea de Taină a lui Hristos. Cădem, dar ne şi căim şi ne ridicăm. Aşa putem să-L vedem pe Hristos înviat. După cum L-au văzut şi L-au recunoscut întru frângerea pâinii cei doi ucenici înfricoşaţi care mergeau spre Emaus. Desigur, I-au spus: „Rămâi cu noi, căci către seară este şi s-a plecat ziua” (Luca 24: 29).

Şi noi, rămânând în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, în Biserica adevărată care Îl are pe Hristos ca unic Cap al ei, Îl rugăm să rămână cu noi, pentru că toate din jurul nostru ne apar întunecate şi numai Lumina Învierii Sale împrăştie întunecimile, biruind moartea, păcatul, diavolul.

Astfel, „avându-L pe Hristos mântuire” (antifoanele Vinerii Mari), putem să trăim, să nădăjduim, să iubim, să ne căim, să avem bucurie şi pace în sufletele noastre, să ne jertfim, să participăm activ la orice încercare bună care are în vedere binele omenirii.

Nu uităm că Hristos prin Crucea Sa a arătat că lumea noastră bolnavă nu poate să devină nici scop în sine, nici scop final al vieţii noastre. Prin Învierea Sa a arătat că în această lume poate să strălucească lumina lui Hristos, iar lumea să-şi afle sensul ei, tămăduirea ei şi menirea ei în dragostea veşnicului Dumnezeu Treimic.

Ne-a mai arătat şi că putem „să aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Slujba Învierii începe cu slavoslovia Sfintei Treimi: „Slavă Sfintei şi Celei deofiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”.

Într-adevăr. Toată slava şi închinarea şi mulţumirea se cuvin Tatălui, Care Îl trimite pe Fiul Său ca Mântuitor al lumii, Fiului Care S-a deşertat pe Sine şi S-a jertfit pentru noi şi Preasfântului Duh Care a colaborat şi colaborează la lucrarea izbăvitoare a Domnului şi-L face prezent pe Hristos şi în generaţia noastră.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie 
 Sfântul Munte,

Arhim. Gheorghe, Sfintele Paşti 2003

(traducere şi adaptare din elina: Leontie monahul din revista bilunară „Parakatathiki”, Tesalonic, martie-aprilie 2003, nr. 29, pp. 3-4)

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: Omilia de Paşte a Sfântului Ioan Gură de Aur

Omilia de Paşte a Sfântului Ioan Gură de Aur

De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos şi luminat.
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă.
De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască.
De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit.
De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi acelui plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata.
Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă.
Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua.
Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi.
Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.
Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii.
Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte.
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că din mormânt, iertare a răsărit.
Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea.
Prădat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat.
S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat.
A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ţi este moarte, boldul?
Unde-ţi este iadule, biruinţa?
Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii.
Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii.
Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.
Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut.
Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor.
Amin!

Căprioara în raiul pierdut - Sfântul Iustin de la Celie - Eseu-Marturisire (III)

Căprioara în raiul pierdut

Mărturisire

(III)

Mă aflu lângă un pârâu, ale cărui maluri sunt împodobite de flori albastre. Iar pârâul este din lacrimile mele. Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi. Ceruri milostive, iată vă spun taina mea: în loc de sânge în inimă am lacrimi. În aceasta este viaţa mea, în aceasta taina mea. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei nevinovaţi, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei răniţi, pentru toţi cei înfometaţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă, pentru toţi cei mâhniţi, pentru toţi cei chinuiţi, pentru toţi cei amărâţi. Gândurile mele din pricina tristeţii degraba se îneacă în plâns şi se prefac în simţăminte, iar simţămintele se revarsă în lacrimi. Da, simţămintele îmi sunt nesfârşite, iar lacrimile nenumarate. Si aproape fiecare simtire a mea se tanguieste si plange, caci îndată ce porneşte din mine în lumea din jurul meu, îndată dă peste oarece grosolănie omenească. O, oare exista vreo fiinţă mai grosolană şi mai crudă decât omul?

Pentru ce sunt aruncată în această lume, printre oameni? O, oarecând, demult-demult, atunci când în pădurile mele dese şi nesfârşite nu ştiam de oameni, lumea era pentru mine bucurie şi rai. Iar eu cu bucurie îmi ţeseam veselia şi încântarea mea de rai printre flori înmiresmate şi mesteceni zvelţi, printre dumbrăvi liniştite şi ceruri azurii. Dar în raiul meu s-a ivit el: grosolan, crud şi arogant, el - omul. Mi-a strivit florile, mi-a tăiat copacii, mi-a întunecat cerul. Şi astfel, raiul mi l-a prefăcut în iad... O, nu îl urăsc pentru aceasta, ci îl compătimesc. Îl compătimesc pentru că nu are simţire pentru rai. Şi decât aceasta nu există grozăvie mai mare pentru o făptură, pentru oricare făptură. Ştiţi, căprioara nu poate să urască; ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi compătimire. Tristeţea, aceasta este răzbunarea ei. Tristeţea, însoţită de compătimire... O, oameni, cât sunteţi de cruzi şi de grosolani! Am auzit că există demoni. Oare este posibil să fie mai răi decât oamenii? Doar un singur lucru mă rog, doar un singur lucru îl doresc: să nu fiu suflet în om, simţire în om, raţiune în om...

Fiecare grosolănie omenească eu o resimt ca pe o lovitură grea în inimă. Din pricina aceasta mi-a apărut o tumoare pe inimă. O, câte vânătăi am pe inimă! O, câte lovituri!... Ah, da! Doar mă aflu în raiul pierdut: o căprioară în raiul pierdut! O, milostiveşte-te de mine, Preabunule şi Preagingaşule! Mulţimi de vânătăi, una lângă alta, una lângă alta, şi aşa s-a format o tumoare pe inimă! Oh, izbăveşte-mă de oameni, de oameni grosolani şi răi! Astfel îmi vei preface lumea în rai şi tristeţea mea în bucurie...

Sfantul Iustin cel Nou de la Celie, mare facator de minuni

Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste. Amin.

(fragment din eseul-marturisire Caprioara in raiul pierdut)

Vedeti si:

Sfântul Iustin de Celie - Eseu-Marturisire (I)

Sfântul Iustin de Celie - Eseu-Marturisire (II)

Sfântul Iustin de Celie - Eseu-Marturisire (III)

Sfântul Iustin de Celie - Eseu-Marturisire (IV)

Sfântul Iustin de Celie - Eseu-Marturisire (V)

Sfântul Iustin de Celie - Eseu-Marturisire (VI)