† SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC PANGRATIE, EPISCOPUL TAVROMENIEI : Arhim.Gheorghios Kapsanis

Se afișează postările cu eticheta Arhim.Gheorghios Kapsanis. Afișați toate postările

luni, 25 aprilie 2011

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR 2009 - Cuvant al Preacuviosului Arhim Gh Kapsanis

SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR 2009 -
Cuvant al Preacuviosului Arhim Gh Kapsanis

CUVÂNTUL PREACUVIOSULUI
ARHIMANDRIT GHEORGHE KAPSANIS,

EGUMENUL MĂNĂSTIRII GRIGORIU
DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS LA

SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR
DIN ANUL MÂNTUIRII 2009

„Doamne, rămâi cu noi, căci este spre seară
şi s-a plecat ziua” (Luca 24: 29)

Arhim. Gheorghios Kapsanis

În seara Duminicii Învierii, după cum istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca, doi ucenici ai Domnului, Cleopa şi probabil Luca, mergeau spre satul Emmaus, care este la o distanţă de 60 de stadii, adică unsprezece kilometri de Ierusalim. Erau tulburaţi şi problematizaţi de toate câte se întâmplaseră în Ierusalim în ultimele zile şi, mai ales, de moartea pe cruce şi vestea încă nesigură pentru ei despre Învierea Învăţătorului lor. Discutau despre aceste lucruri şi erau plini de durere, nelinişte şi întristare.

Atunci apare un împreună-călător necunoscut. Îi întreabă care este pricina tristeţii lor. Aceştia l-au ocărât cum că nu ştie faptele cutremurătoare care s-au întâmplat în acele zile în jurul persoanei lui Hristos. Acest necunoscut împreună-călător cu ei nu era altul decât Domnul Iisus cel înviat. Începe atunci să le tâlcuiască cele spuse referitoare la El de către Moise şi de către alţi profeţi şi să le explice că aşa trebuia să se întâmple ca să intre Hristos „în slava Sa”. Cu alte cuvinte, că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care prin întruparea Sa a unit firea divină cu cea umană în dumnezeiescul Său Ipostas, trebuia să rabde înfricoşătoarele Patimi şi moartea pe cruce pentru a tămădui şi îndumnezei firea noastră căzută, pe care a luat-o din Fecioara Maria.
Inimile ucenicilor necăjiţi, în timp ce ascultau dumnezeieştile Lui cuvinte, se mângâiau, se luminau şi se încălzeau de dumnezeiască iubire. De aceea, şi atunci când au ajuns la satul către care mergeau şi împreună-călătorul lor „se făcea că merge mai departe”, aceştia stăruiau să rămână cu ei, deoarece începuse să cadă ziua şi întunericul să acopere pământul.
Până la acest moment, ochii ucenicilor erau ţinuţi „ca să nu-L cunoască”. Dar în timpul cinei, când a frânt pâinea, după ce mai întâi o binecuvântase, pentru a le-o oferi, „li s-au deschis ochii lor” şi au recunoscut că Cel până atunci necunoscut pentru ei împreună-călător, era preaiubitul lor Învăţător, Domnul cel Înviat şi Dumnezeul lor.
În situaţia ucenicilor Domnului îndureraţi, necăjiţi, problematizaţi şi nevoitori ne aflăm şi noi de multe ori în viaţă. Înfruntând patimile noastre şi problemele zilnice care sunt omeneşte nerezolvabile, credem că Dumnezeu este absent din viaţa noastră de unde sentimente dureroase inundă sufletul nostru. Însă, adunându-ne la frângerea pâinii în Taina Dumnezeieştii Euharistii ,recunoaştem că Hristos este prezent în Biserică şi în viaţa noastră.
Atunci, cu inima aprinsă de dragostea dumnezeiască, după cum era a ucenicilor care vorbeau cu Domnul, repetăm şi noi:

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să luminezi pururea mintea şi inima noastră în cunoaşterea voii Tale dumnezeieşti şi ca să întăreşti voinţa noastră în lupta pentru păzirea îndumnezeitoarelor Tale porunci şi, mai ales, a poruncii iubirii faţă de aproapele.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să ne izbăveşti de gândurile rele, să ne păzeşti de căderile păcătoase, ca să ne întăreşti puterile vlăguite ale sufletului nostru în nevoinţa împotriva patimilor stricătoare de suflet”.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să ne mângâi şi să risipeşti necazul nostru, atunci cănd vrăjmaşul nostru de obşte încearcă să ne arunce în deznădejde după fiecare cădere sau nereuşită a noastră.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să ne călăuzeşti la cunoaşterea păcătoşeniei noastre şi la mântuitoarea pocăinţă.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să hrăneşti pruncii şi să educi şi să duci de mână uşuratecul tineret pe calea virtuţii şi a sfinţeniei.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să întăreşti pe toţi cei ce sunt în primejdia de a se împuţina sub greutatea problemelor lor lumeşti zilnice.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să sprijineşti pe vârstnicii care se confruntă cu greutăţile şi neputinţele bătrâneţii, ca să fii alături de oamenii singuri şi ca să-i bucuri cu harul tău.

„Doamne, rămâi cu noi”, în vremea ieşirii noastre din această lume, ca să nu vedem înfricoşatul chip al demonilor, ci ca să ne învrednicim de vederea prea dulce a Feţei Tale!

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să înştiinţezi tainic şi să-i întăreşti pe părinţii care se nevoiesc şi se roagă pentru creşterea şi calea cea după Dumnezeu a copiilor lor.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să dăruieşti putere şi răbdare acelora care ridică crucea cea foarte grea a neputinţei narcomanilor şi a rudelor lor care pătimesc nemângâiat şi ca să-i mângâi atunci când neputinţa persoanelor lor iubite le va conduce spre moarte.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să îndulceşti durerea şi să mângâi febra celor bolnavi, şi, mai ales, a celor care cumplit pătimesc de cancer şi psihic.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să ne păzeşti în sfânta noastră credinţă ortodoxă şi să-i povăţuieşti pe cei ce nu Te cunosc la cunoştinţa dumnezeiască, iar pe cei rătăciţi la Lumina dreptei credinţe.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să binecuvintezi cu prezenţa Ta patria noastră şi toate legiuirile ei, familiile noastre, Şcoala noastră, Justiţia, Conducerea noastră politică şi bisericească, Armata şi întregul nostru popor. Noi nu vrem să săvârşim greşeala locuitorilor din hotarele gadarenilor care te rugau „ca să pleci din hotarele lor” (Mt. 8:34), pentru că ştim că atunci întunericul demonic va cuprinde lumea noastră.

„Doamne, rămâi cu noi”, ca să păzeşti societatea noastră şi lumea noastră de războaie, de crime şi de vărsările de sânge şi să ne dăruieşti adânca Ta pace , căreia „nu este hotar”.

„Doamne, rămâi cu noi”, pentru că fără Tine „ nu putem face nimic”.

Aceasta o doreşte şi Domnul nostru. Să rămână cu noi pururea, chiar dacă în aparenţă arată că vrea „să meargă mai departe”, mişcându-i astfel pe cei ce Îl iubesc spre o mai mare dragoste. Pentru aceasta S-a întrupat, pentru aceasta a răbdat şi înfricoşătoarele patimi şi moartea pe cruce, pentru aceasta a înviat, pentru aceasta S-a înălţat şi a trimis pe Preasfântul Său Duh şi a întemeiat Biserica Sa, ca să rămână cu noi, şi să transforme astfel întunericul patimilor noastre în lumina virtuţilor, stricăciunea noastră în nestricăciune, mortalitatea noastră în viaţă veşnică, şi să arate din nou firea noastră căzută locaş al Preasfintei Treimi. Acest lucru l-a văzut cu sute de ani înainte şi proorocul Isaia şi a rostit sărbătoreşte: „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8:8). De aceea şi noi, care am primit împlinirea spuselor profetice strigăm cu dragoste: „Doamne, Cel ce Te-ai răstignit şi ai înviat, rămâi cu noi” „totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Sfintele Paşti 2009

(traducere din elina: monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1781 din 1 mai 2009, pp. 1 şi 5)

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: SFINTELE PASTI 2003 - Cuvant al Preacuviosului Arhim.Gheorghios Kapsanis

Arhim.Gheorghios Kapsanis binecuvantand

DOMNUL CEL RĂSTIGNIT ŞI ÎNVIAT
UMPLE DE SENS VIAŢA NOASTRĂ
de Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Gheorghe Kapsanis,

stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie
din Sfântul Munte Athos

Sfintele Paşti 2003

Ce importanţă poate să aibă Crucea şi Învierea lui Hristos pentru lumea noastră astăzi? Pentru lumea care trăieşte drama războiului din Irak. Pentru lumea nedreptăţii, a terorismului celor mari şi puternici şi a terorismului celor mici şi neputincioşi care se împotrivesc celor puternici prin acte sinucigaşe. Pentru lumea care omoară sufletele tinerilor cu depravarea, ateismul şi şomajul, iar trupurile cu drogurile. Pentru întreaga lume care este ameninţată din ce în ce mai mult de catastrofa ecologică şi de „age”.

Această lume L-a răstignit pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar şi pentru această lume S-a răstignit Hristos. Această lume a venit să mântuiască Hristos. Hristos S-a răstignit şi pentru răstignitorii Săi. Aceasta o arată şi rugăciunea Sa în momentul în care Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”.

Situaţia lumii de atunci şi de astăzi arată cât de necesar era să intervină Dumnezeu ca să dea celor care vor prilej de eliberare de sub stăpânirea celui rău.

Există o mulţime de oameni care de-a lungul veacurilor L-au urmat pe Hristos. Ei nu au vrut să-i răstignească pe semenii lor pentru a limita răul, nici nu au primit (sloganul) că „scopul sfinţeşte mijloacele”, dar au vrut să răstignească răul care exista înlăuntrul lor.

Această luptă au dus-o Apostolii, Mucenicii, Sfinţii Ierarhi, Mărturisitorii, Pustnicii şi smeriţii creştini care trăind în mijlocul lumii aduceau dragostea lui Hristos semenilor lor sacrificându-se pe ei înşişi.

Societatea noastră este bolnavă. Ar fi fost însă şi mai bolnavă, dacă n-ar fi existat creştini care împreună-să-se-răstignească cu Hristos.

Nimeni nu poate să învingă răul social, dacă nu învinge răul înlăuntrul său. Şi toţi cunoaştem că este uşor să te lupţi împotriva egoismului altora, dar dificil să te lupţi împotriva propriului tău egoism. Pe de o parte este bine, ba chiar uşor să participăm la demonstaţii antirăzboinice, dar e dificil să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru egocentrismul, ţinerea de minte a răului şi vrăjmăşia faţă de anumiţi semeni ai noştri.

Fără lupta pocăinţei continue omul nu poate să biruiască răul, păcatul care se cuibăreşte înlăuntrul său.

De asemenea, fără Harul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, lupta nu este socotită vrednică de curăţirea de patimi şi de iubirea dezinteresată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Dacă răul nu ar fi putut fi biruit, atunci toţi am fi deznădăjduit.

În timpul răstignirii Domnului adânc „întuneric a acoperit tot pământul”. Acest întuneric fără ieşire, al nonsensului, al temporarei împuterniciri a răului şi biruinţe a diavolului acoperă până astăzi pe cei care nu L-au văzut pe Hristos Cel răstignit să învie din morţi biruitor.

Răstignirea lui Hristos este un fapt istoric şi pentru aceasta crezut de toţi. Învierea Lui însă, în timp ce şi ea este un fapt istoric, a avut loc în taină şi de aceea pretinde credinţa noastră. Apostolii au văzut, au pipăit, au crezut în Hristos Cel înviat şi în cele din urmă L-au mărturisit şi au murit pentru El.

Iuda, cum cântă Biserica, L-a trădat pe Domnul, nu s-a căit şi astfel nu a văzut Învierea Sa.

Petru L-a negat de trei ori, dar s-a căit, a plâns cu amar şi s-a învrednicit printre cei dintâi să-L vadă înviat şi să-L propovăduiască lumii.

Suntem chemaţi să credem în Hristos Cel răstignit, dar şi înviat.

Aparţinem Bisericii în care se continuă veşnic Cina cea de Taină a lui Hristos. Cădem, dar ne şi căim şi ne ridicăm. Aşa putem să-L vedem pe Hristos înviat. După cum L-au văzut şi L-au recunoscut întru frângerea pâinii cei doi ucenici înfricoşaţi care mergeau spre Emaus. Desigur, I-au spus: „Rămâi cu noi, căci către seară este şi s-a plecat ziua” (Luca 24: 29).

Şi noi, rămânând în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, în Biserica adevărată care Îl are pe Hristos ca unic Cap al ei, Îl rugăm să rămână cu noi, pentru că toate din jurul nostru ne apar întunecate şi numai Lumina Învierii Sale împrăştie întunecimile, biruind moartea, păcatul, diavolul.

Astfel, „avându-L pe Hristos mântuire” (antifoanele Vinerii Mari), putem să trăim, să nădăjduim, să iubim, să ne căim, să avem bucurie şi pace în sufletele noastre, să ne jertfim, să participăm activ la orice încercare bună care are în vedere binele omenirii.

Nu uităm că Hristos prin Crucea Sa a arătat că lumea noastră bolnavă nu poate să devină nici scop în sine, nici scop final al vieţii noastre. Prin Învierea Sa a arătat că în această lume poate să strălucească lumina lui Hristos, iar lumea să-şi afle sensul ei, tămăduirea ei şi menirea ei în dragostea veşnicului Dumnezeu Treimic.

Ne-a mai arătat şi că putem „să aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Slujba Învierii începe cu slavoslovia Sfintei Treimi: „Slavă Sfintei şi Celei deofiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”.

Într-adevăr. Toată slava şi închinarea şi mulţumirea se cuvin Tatălui, Care Îl trimite pe Fiul Său ca Mântuitor al lumii, Fiului Care S-a deşertat pe Sine şi S-a jertfit pentru noi şi Preasfântului Duh Care a colaborat şi colaborează la lucrarea izbăvitoare a Domnului şi-L face prezent pe Hristos şi în generaţia noastră.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie
Sfântul Munte,

Arhim. Gheorghe, Sfintele Paşti 2003

(traducere şi adaptare din elina: Leontie monahul din revista bilunară „Parakatathiki”, Tesalonic, martie-aprilie 2003, nr. 29, pp. 3-4)

sâmbătă, 12 martie 2011

Cuvânt rostit de către Preacuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis în Duminica Ortodoxiei (1981) - Ortodoxia în faţa vechilor şi noilor umanisme

Sf. Mc. Cosma, Protosul Athosului,

luptatorul pana la moarte impotriva “lupilor latinocugetatori”

„Pe latinocugetători, pe lupii cei cu chip de oi,

care căutau să sfâşie turma ce ţinea dreapta slăvire,
i-ai gonit, de trei ori fericite Cosma,
prin prea înţeleptele tale cuvinte şi prin mucenicia ta.
Căci aurul cel ascuns în inima ta l-ai lămurit în cuptorul spânzurătorii
şi ca pe o sfântă comoară l-ai predat
părinţilor din Athos ce cugetau ortodox.
Pentru aceasta, privind acum din cer spre adunările monahilor,
te rogi Domnului cu stăruinţă ca toţi să ţinem Predaniile
şi să nu pierdem stindardul dreptei noastre credinţe“.
(Din slujba Sf. Mc. Cosma, Protosul Athosului, pomenit la 18 nov. şi 5 dec.)

Ortodoxia în faţa vechilor şi noilor umanisme

Cuvânt rostit de către Prea Cuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriu, în prea sfânta Biserică a Protatului din Sfântul Munte, în Duminica Ortodoxiei (1981), la porunca Sfintei Kinotite, cu prilejul aflării sfintelor moaşte a nou-arătatului Sfinţit Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte, care a fost spânzurat de latinocugetători.

Harul Sfântului Duh ne-a adunat astăzi din Sfintele Mănăstiri, din Schituri şi din sihăstriile Sfântului Munte, ca să mulţumim şi să slavoslovim pe Atotsfânta şi de viaţă începătoare Treime, pentru aflarea în aceste vremuri de pe urmă a sfintelor moaşte ale Sfinţitului Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte.
Ne-a adunat şi pentru a prăznui biruinţa Sfintei noastre Credinţe Ortodoxe împotriva tuturor iconomahilor şi a tuturor prigonitorilor ei de peste veacuri, cu mare mulţumire faţă de Domnul pentru preţioasa comoară pe care o avem în această viaţă, credinţa noastră ortodoxă, în care ne-am născut, în care ne-am botezat, în care trăim şi în care nădăjduim cu harul lui Dumnezeu să şi murim.
Început al bunei noastre credinţe predanisite nouă de către Părinţi este Dumnezeul Cel în trei Sori. El este Cauza şi Sfârşitul a toate. Alfa şi Omega. Deoarece însă prin Dumnezeul - Om Iisus Hrisos „avem proaducerea la Tatăl” şi prin El „cele cereşti s-au unit cu cele pământeşti” şi „o singură turmă s-a făcut, a îngerilor şi a oamenilor”, L-am cunoscut şi Îl cunoaştem pe Domnul Iisus Hristos, Începătorul mântuirii n

oastre, Centrul, Calea, Viaţa şi Capul Bisericii.
Acesta este Centrul şi al acestei prea sfinte a Lui Biserici a Protatului şi pe El Îl arată în toată sfântă podoaba ei şi prin cele săvârşite în ea.
Acesta este Marele Arhiereu şi veşnicul liturghisitor al anaforalei şi al proaducerii tuturor la Dumnezeu.
Acesta îi cheamă pe toţi oamenii la unirea cu Dumnezeu.
Acesta ne-a chemat şi pe noi în Sfânta Sa Biserică şi în această binecuvântată Grădină a Maicii Domnului, care constituie icoana Bisericii Lui.
Acesta l-a chemat în pericopa evanghelică de astăzi şi pe Filip, ca să-l facă Apostol al Său.
Şi noi putem, cu harul Său, împreună cu Apostolul Filip şi cu fiecare credincios creştin ortodox să repetăm fiecărui Natanail căutător contemporan: „Am aflat pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi au scris şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif, cel din Nazaret”.
Prejudecăţile raţiunii umane, care nu vrea să se ofere lui Dumnezeu Cuvântul, se vor împotrivi şi ne vor spune, poate într-un mod diferit, acelaşi cuvânt pe care l-a spus Natanail: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”.
Răspunsul nu poate fi altul decât: „Vino şi vezi!”.
Trebuie să vină cineva ca să-L vadă pe Iisus.
Vino şi-L vezi pe Iisus. Cine va intra fără vreo prejudecată şi întru simplitatea inimii în această prea sfântă a Lui biserică, ce este o icoană a întregii Biserici, şi din cele văzute nu se va înălţa la atotluminoasa Persoană a Domnului Iisus Hristos şi la adevărul Evangheliei şi Bisericii Lui?
Cine iarăşi intrând în sfânta Biserică Ortodoxă Universală nu va întâlni în afara Mirelui şi a prietenilor Lui pe oamenii îndumnezeiţi, cu căpetenia cetei Doamna Născătoare de Dumnezeu? „Aceasta este slava Bisericii. Aceasta este bogăţia Împărăţiei”.
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă poate să se adreseze oamenilor şi să le spună: „Vino şi vezi!”, pentru că prin harul lui Dumnezeu, în ciuda imperfecţiunilor şi neputinţelor omeneşti, a păzit neschimbată Persoana şi învăţătura Dumnezeului – Om.
„Mult sânge s-a vărsat, multe lupte şi jertfe s-au făcut pentru a se păzi Adevărul de falsificările diferiţilor Lui vrăjmaşi.
Minciuna apare de obicei ca ceva legal, progresiv, justificat filozofic şi logic, cu chip de adevăr.
Aduce confuzie în pleroma Bisericii şi îi atrage pe mulţi. Atunci Duhul Adevărului care supraveghează în Biserică arată mărturisitorii, teologii şi adevăraţii martiri ai Domnului Iisus Hristos.
Acest Duh i-a luminat pe Sfinţii Părinţi şi mărturisitori să se lupte împotriva iconomahilor care strâmbau credinţa. Iconomahia nu este o luptă împotriva tipolatriei, după cum o prezintă occidentalii şi istoricii şi intelectualii greci occidentalizanţi. Este o luptă împotriva Persoanei lui Iisus Hristos şi de aceea împotriva persoanei omului. Iconomahii neagă în esenţă plinătatea naturii umane a Cuvântului şi, deci, putinţa îndumnezeirii omului. Cum ar fi putut aşadar să reprezinte firea omenească a Cuvântului şi persoanele îndumnezeite ale Născătoarei de Dumnezeu şi Sfinţilor?
Prăznuind astăzi, în Duminica Ortodoxiei, biruinţa ortodocşilor în timpul Restabilirii Sfintelor Icoane, prăznuim biruinţa unicului şi veşnicului Adevăr al Bisericii, prin toate sinoadele, părinţii, mărturisitorii. Şi este acest adevăr: „Dumnezeu se face om, ca să-l facă pe Adam dumnezeu.”.
Cu dreptate deci astăzi, Biserica îmbrăcată cu podoaba ei, cu sfintele şi cinstitele icoane şi purtând veşmântul cel ţesut din teologia cea de sus străluceşte, se cinsteşte şi tainic dănţuieşte şi se bucură. „Aşa străfulgeră şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu reînălţarea sfintelor icoane celor închipuite şi luminate”.
Cum ar fi putut astăzi mireasa Biserică să Îl arate pe Mirele ei şi să zică „Vino şi vezi!” dacă iconomahii ar fi golit-o de Soarele Care o luminează şi o străluceşte, de Persoana teandrică a Domnului ei?
Cum ar fi putut şi această prea sfântă biserică, cea dintâi a Muntelui, şi întreaga Republică cu sfânt nume să se lipsească de mângâierea sfintelor icoane făcătoare de minuni a Doamnei Născătoare de Dumnezeu, „Axion estin”, Portăriţa, Grabnic-ascultătoarea, Cucuzeliţa, Antifonitria, Triherusa, Glicofilusa, Gherondissa, Odighitria, a Acatistului, a Înfricoşătoarei Mijlocitoare, a Alăptătoarei?
De aceea participăm toţi astăzi la fericirile pe care cu dreptate le adresează Biserica credincioşilor ei copii care s-au luptat, au fost chinuiţi şi s-au jertfit să nu se piardă buna ei cuviinţă. „Celor care au mărturisit cu cuvântul, cu gura, cu inima şi mintea, în scris şi în icoane, venirea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, veşnică pomenire!”.
Participăm însă nu fără durere în suflet şi la înfricoşătoarele anateme împotriva acelor oameni nepocăiţi şi trufaşi care, închipuindu-se întocmai cu Dumnezeu au vrut să strice veşnica ei feciorie.
Cel ce seamănă zâzaniile în ogorul Bisericii a ridicat noi războaie împotriva adevărului. De data aceasta prin catolicii papistaşi.
Iarăşi persoana Domnului Iisus Hristos şi îndumnezeirea oamenilor sunt atacate. Este atacată chiar şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Nu este vorba despre o diferenţă de obiceiuri sau despre o interpretare occidentală juridică a Evangheliei. Este vorba despre răstălmăcirea Evangheliei, de Filioque şi eclesiologia papocentrică, care falsifică taina Sfintei Treimi şi eclesiologia treimică cu consecinţa ca Hristos să fie îndepărtat din centrul Bisericii, Sfântul Duh subestimat, harul să se propovăduiască a fi creat, mântuirea să fie mărginită la o justificare juridică, iar asceza morală a omului să fie scoasă în afara perspectivei îndumnezeirii.
Acestea au fost înţelese de către de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi: Sfântul Fotie, Sfântul aghiorit Grigorie Palama, Dumnezeiescul Marcu al Efesului Evgenikos şi ceilalţi, care s-au împotrivit cu vitejie pretenţiilor şi rătăcirilor papale.
Iarăşi se ridică un mare război împotriva ortodocşilor şi a Ortodoxiei. Mulţi cedează, devin latino-cugetători. Cei care stăruie să rămână ortodocşi trebuie să se lupte cu latinii şi cu latino-cugetătorii. Latinocugetătorilor au aparţinut împăraţi, patriarhi, arhierei, conducători politici cu autoritate şi putere lumească. Credincioşii ortodocşi se împotrivesc pretutindeni şi aici în Sfântul Munte. Vine, desigur, timpul în care latinocugetătorii îi silesc pe părinţii aghioriţi să se închine papei. Majoritatea preferă însă moartea, care este viaţă şi nu viaţa, care este moarte. Se săvârşesc muceniceşte mulţi aghioriţi în Sfintele Mănăstiri Iviron, Vatopedi, Zografu, dar şi aici în Kareea, după Sfântul Nicodim „aflăm şi cuvioşi mucenici, pe protosul Sfântului Munte şi pe cei ce locuiau în jur la chilii; pentru că au mustrat pe latinocugetători, adică pe împăratul Mihail şi pe patriarhul Vekkos, protosul a fost spânzurat, iar celorlalţi li s-a tăiat capul”.
Aici se săvârşeşte muceniceşte Mărturisitorul Protos al Sfântului Munte, Sfinţitul Mucenic Cosma, ale cărui cinstite, înmiresmate, de har izvorâtoare şi muceniceşti moaşte s-au descoperit prin grija Respectabilei Sfinte Kinotite, în nartika prea sfintei ei biserici.
A primit moarte mucenicească fericitul din dragoste faţă de Hristos. Martiriul este tot ce are omul mai înalt a-I oferi lui Dumnezeu.
Fericite şi cinstite Protos al Sfântului Munte, Sfinţite Mucenice al lui Hristos Cosma, întâiul (protos) ai fost şi în sfânta ascultare de Protos al Sfintei Kinotite, întâiul (protos) şi în mucenicia şi mărturisirea lui Hristos.
Întâiul în scaunul Protatului, întâiul şi în spânzurătoare, în moarte şi în mormânt.
Trupul tău cel mult nevoitor şi mucenicesc ca pe o comoară de mult preţ l-a ascuns şi l-a păzit acest sfânt pământ.
Acum, cu dumnezeiasca suflare, ca o stea de dimineaţă răsari iarăşi în acest munte cu nume sfânt şi în Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni ca să luminezi şi să povăţuieşti sufletele noastre la neclintita mărturisire a Dumnezeului – Om Hristos.
Pecetluiască-se astăzi gurile celor care au vrut să pună la îndoială mărturisirea aghioriţilor şi mucenicescul lor sfârşit primit din partea latinocugetătorilor.
Mulţumită jertfei tale, Biserica Ortododoxă şi Sfântul Munte pot să zică omului contemporan: „Vino şi vezi!” pe adevăratul Hristos, Capul şi Trupul Lui. Glasul tău ca un glas de ape multe se aude astăzi.
Din mormântul tău, un izvor tainic izvorăşte, ale cărui valuri veselesc Cetatea lui Dumnezeu, Sfânta Biserică Ortodoxă Universală, a toată lumea.
Binecuvântată fie nevoinţa ta!
Binecuvântată fie mărturisirea ta!
Binecuvântată fie moartea ta mucenicească!
Binecuvântată fie însămânţarea ta în pământul aghiorit timp de 700 de ani!
Binecuvântată fie şi arătarea ta în vremurile noastre grele pentru lume şi Biserică!
Sfântul Munte în persoana ta şi în persoanele celorlalţi sfinţi aghioriţi cuvioşi şi mărturisitori care au mustrat pe latinocugetători nu s-a compromis, nici se compromite.
Spânzurarea ta ne obligă şi pe noi să reînnoim astăzi mărturisirea ta şi a celorlalţi cuvioşi mucenici, fiind succesori ai voştri şi continuatori ai Predaniei voastre.
Mărturisim, aşadar, precum au scris aghioriţii către împăratul latinocugetător Mihail al VIII-lea Paleologul, la sfârşitul veacului al XIII-lea: „Toată turma lui Hristos şi Dumnezeului nostru este un singur trup condus de un singur Cap care este Hristos Iisus”.
Mărturisim şi că latinii (romano-catolicii), nelăsând „neschimbate” şi „neprihănite” cele mai de seamă ale Credinţei, „se taie de la trupul lui Hristos cel pretutindeni la fel de frumos şi cu bun chip”.
Aşadar Unica, Sfânta, Universala şi Apostolica Biserică a Simbolului de Credinţă este, după noi, Ortodoxia, pentru că doar ea păstrează neschimbată credinţa Apostolilor.
Prăznuind anul trecut 1600 de ani de la convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic, la iniţiativa întâiului tron şi Bisericii-mame a Constantinopolului, nu trebuie să uităm a sublinia faptul că acel Sfânt Sinod a pus bazele nu numai pnevmatologiei ortodoxe, ci şi eclesiologiei ortodoxe. Iar baza eclesiologiei ortodoxe este credinţa că Biserica este Una, cea care posedă Adevărul. Doar ea are adevăratul Botez, adevăratele Taine, plinătatea harului şi succesiunea apostolică.
Teoria ramurilor, direct sau indirect formulată şi de către ortodocşi, nu îşi are suport în articolele Simbolului Credinţei şi în Ortodoxia Bisericii primită de la Părinţi şi constituie un sincretism eclesiologic.
Latinocugetătorii căutau şi în timpul Sfântului Cosma o unire după principiul iconomiei (pogorământ) cu latinii căzuţi de la credinţa ortodoxă. Dar Sfântul Cosma si cuvioşii mucenici împreună cu el nevoitori nu au primit această poziţie, deoarece ştiau că ar trăda credinţa. Credeau neclintit că doar Ortodoxia constituie adevărata Biserică a lui Hristos, adevăratul trup al lui Hristos şi că nu se poate face o unire între adevăr şi minciună.
Desigur că astăzi Roma şi-a schimbat tactica. Nu mai foloseşte sabia, ci diplomaţia. Fără să ne îndoim de bunele intenţii ale unor occidentali, suntem datori să nu ascundem faptul că politicoasele gesturi ale Romei nu ne conving, pentru că sunt însoţite de acte vrăjmăşeşti faţă de Ortodoxie (angajarea în relaţii diplomatice cu statul grec, păstrarea uniaţiei, participarea uniţilor la dialog şi, recent, hirotonia solemnă de către Papă a unui episcop unit român).
Ne doare din pricina dezbinării. Ne rugăm pentru unirea tuturor în Hristos. Dorim unirea. Unire nu „ambalată” după cum se exprimă Sfântul Ghenadie Scholarios, ci autentică şi adevărată în Unica Credinţă a Bisericii.
Descoperirea sfintelor moaşte ale Sfântului Cosma are loc într-o epocă în care nu lipsesc nici constrângerile latinilor pentru unire, fără un acord dogmatic deplin, nici graba unora dintre noi pentru unirea pregătită de latini.
Acum, aici, de câţiva ani încoace, în ţara noastră, de când a început, continuă încercarea de a fi împărţit Dumnezeul-Om Hristos, iar Biserica să fie marginalizată .
În ambele cazuri umanismul, religios şi politic, declară război împotriva theantropocentrismului ortodox.
Încercarea de a înstrăina poporul nostru de tradiţia lui bisericească, elin-ortodoxă, theantropocentrică, şi de a o occidentaliza a început mult mai devreme, de la 1821 până acum, cu binecuvântările şi constrângerile „prietenilor” şi „apărătorilor” noştri străini.
Oamenii noştri culţi şi politici, ca de obicei, nu s-au aplecat cu smerenie să studieze şi să dea expresie tradiţiei şi sufletului poporului nostru în numele căruia lucrau. Din contră, prin ridicarea omului educat, au voit să impună în poporul nostru teoriile lor despre lume de inspiraţie occidentală şi străine de morala lui. Teoriile despre lume de toate nuanţele, în esenţă, se întâlnesc în occidentalismul lor, în hăul care le desparte de sufletul elin-ortodox.
Chiar şi în viaţa şi în învăţământul religios şi-a făcut loc umanismul occidental, pietismul, având ca urmare măsluirea vinului tare şi autentic al Ortodoxiei.
În poporul nostru ortodox Ortodoxia este ignorată, marginalizată, războită, răstălmăcită, măsluită.
Suntem datori cu toţii să recăutăm cu mai multă smerenie deasupra norilor patimilor noastre şi a teoriilor noastre despre lume pe Soarele care ne-a luminat şi ne-a încălzit neamul în ceasurile lui de încercare.
Sfintele icoane ortodoxe a căror reînălţare o prăznuim astăzi ne luminează de asemenea cu aceeaşi lumină care străluceşte lăuntric pe feţele sfinţilor. Cu această lumină ne luminează şi ne incălzesc toate Sfintele Dogme, Taine şi Predanii ale Bisericii noastre.
Iconomahii vremii de atunci şi cei de astăzi pierd vederea Luminii Necreate. Se leapădă de nuntă, de unirea divinului şi umanului, a creatului cu Necreatul. Astfel, toate cele omeneşti şi create, despărţite de Dumnezeu, rămân întunecate, neluminate, fără nădejde.
Ne minunăm în această preasfântă biserică de viguroasa artă a lui Panselinos. Exprimă viguroasa antropologie ortodoxă care îl face pe om dumnezeu.
Nu este păcat să redevenim iconomahi, latinocugetători, umanişti, şi să rămânem în afara bucuriei acestei nunţi a veşnicului divino-uman al Ortodoxiei ?
Nu este păcat acum când multe suflete obosite de impasul civilizaţiei occidentale manifestă nostalgie şi se întorc la Ortodoxie, noi să o pierdem?
Corect s-a observat că toate „-ism-urile au murit deja.
Nici capitalismul, nici socialismul, cum le-am trăit, nu constituie visele îmbietoare pentru noua generaţie” (A. Papandreu).
Pentru înlocuirea lor se propune un nou umanism îndreptat. Credem că acest nou umanism, oricât ar creşte cele două sisteme existente la fel de falite, în realitate nu îl scot pe om din impasul egocentrismului. Nu îl înalţă la o viaţă nouă. Soluţia şi depăşirea umanismului este Ortodoxia, pe care astăzi o respingem fără a o cunoaşte substanţial. Ortodoxia nu este un sistem de valori pe care îl presupune omul. Este moartea tuturor valorilor, ca să poată omul să trăiască, nu „valorile”, ci plinătatea vieţii care izvorăşte din comuniunea personală în libertate a omului cu Dumnezeu.
Dumnezeul Evangheliei şi al Ortodoxiei nu este dumnezeul filozofilor, ci Treimicul Dumnezeu. Trei Persoane, o fiinţă, un Dumnezeu. În această taină antinomică Dumnezeul nostru depăşeşte orice obiectualizare si filosofare. Nu este un Dumnezeu autarhic, închis în Sine, nici paznicul unei morale şi a unor valori ale unei societăţi civile, ci „Tatăl nostru, Care este în ceruri”, Care, cu o mişcare a infinitei iubiri, continuu iese din Sine, pentru a-Şi întâlni şi a îndumnezei făptura.
În afara acestei relaţii de iubire dintre Dumnezeu şi om nu există Ortodoxie.
Ortodoxia nu este ceva pe care trebuie noi, cu imaginaţia noastră, să îl plăsmuim. Ea este experiată în poporul nostru în sinteză cu elenismul nostru arhaic şi medieval.
Predania elin-ortodoxă este adevărata Predanie a poporului nostru. Aceasta a salvat poporul nostru în timpul turcocraţiei.
Aceasta l-a înviat. Aceasta i-a creat pe noii mucenici, pe luptătorii de la 1821, pe dascălii neamului.
În subconştientul fiecărui elin, chiar şi în al aceluia care-şi neagă credinţa, se află Ortodoxia. Pentru elin să nu fi ortodox este ceva împotriva firii. Corect observa un cercetător contemporan: „Dat fiind însă că spiritualitatea ortodoxă presupune puterea capitală de creaţie a sufletului neo-elen şi nu o oarecare ideologie.
Pe de o parte înlăturată, iar pe de alta lovită, de unde avem o criză de identitate într-o formă gravă şi o separare spirituală internă cu fireasca urmare – marasmul neamului”.
O schimbare reală ce trebuie să aibă loc în ţara noastră este descoperirea din nou a sinelui nostru pierdut: viaţa elen-ortodoxă. Orice altă schimbare va avea valoare, dacă se va orienta spre această schimbare.
Sfântul Munte ne ajută să simţim că profunda cerere umană de schimbare se împlineşte în Ortodoxie. Din acest punct de vedere se arată o dată în plus cât de revoluţionară este Ortodoxia şi cât de regresive sunt toate umanismele contemporane.
Toţi trebuie să ucenicim la şcoala Sfinţilor Părinţilor noştri şi la chipuri luminoase ca cel al Sfântului Cosma Etolianul, al Sfântului Nicodim Aghioritul, al lui Makryghiani, al lui Papadhiamandi, al lui Kondoglu, care au trăit şi au mărturisit Predania noastră cu viaţa, cu sângele, cu propovăduirea lor. Există încă multe suflete simple care întrupează şi în zilele noastre Ortodoxia. Chestiunea dăinuirii adevăratei Predanii a Ortodoxiei nu-i vizează numai pe cei care, direct sau indirect, se opun credinţei, ci şi pe noi, cei care slujim Biserica. Cu pocăinţă trebuie să mărturisim că şi din partea noastră se dă uneori prilejul de a nu fi mărturisită corect Ortodoxia în teologie, în pastoraţie, în legăturile noastre intra-bisericeşti, în faptele de fiecare zi, cu consecinţa de a arunca în confuzie pe cei ce nu cunosc adâncul Credinţei Ortodoxe.
Va trebui însă ca şi cei care astăzi, uitând datoriile neamului faţă de Ortodoxie, dar şi cei care uitând şi istoria şi tradiţia acestui loc, se opun Bisericii pe faţă sau pe ascuns, nu cu bună dispoziţie, ci cu rea dispoziţie, să ştie că joacă rolul ienicerilor şi mitraliorilor. Încearcă în numele unui aşa-zis modernism să dărâme propria casă părintească pentru a se trezi fără stare şi dezrădăcinaţi pe drumurile şi în pieţele din est şi vest.
Venit-a vremea să conştientizăm toţi nu numai nevoia dăinuirii Ortodoxiei, ci şi nevoia luptei pentru păzirea ei de către cei ce luptă împotriva ei astăzi, metodic şi sistematic, cu directive şi cu protecţie din exterior. Instituţii ca familia, şcoala şi limba spre aceasta se îndreaptă, iar în câţiva ani se va ajunge la părăsirea Predaniei elin-ortodoxe.
Când spunem tradiţie elen-ortodoxă nu ne gândim la vreun sistem de creştinism mic-burghez, ci la adevărul Ortodoxiei care izvorăşte din sufletul poporului luminat.
Biserica ne cheamă pe toţi în aceste vremuri grele să ne nevoim, să ne înnoim lăuntric neîncetat prin pocăinţă, asceză, rugăciune şi viaţă liturgică.
De asemenea, suntem chemaţi să înştiinţăm organele competente şi poporul asupra importanţei Ortodoxiei în schimbarea reală a neamului nostru, schimbare pe care toţi o dorim.
Ortodoxia nu înseamnă negare. Nu respinge. Angajează şi transfigurează lumea.
Biserica noastră Ortodoxă, Chivotul Neamului nostru, strigă vrând să ajute din nou poporul nostru să păzească obiceiurile sale elin-ortodoxe, familia în Hristos, limba sa, tradiţia sa. Să se reverse în poporul nostru dragostea, dreptatea, adevăratul duh comunitar ortodox. Civilizaţia care se întemeiază pe iubirea de sine se autocondamnă la eşec.
Nu ne sperie atacul prin surprindere împotriva Bisericii. Cârmaciul Corabiei Bisericii este întotdeauna Domnul Iisus Hristos. Să se înăsprească iarna! Corabia nu se va scufunda! Se mântuieşte pe sine şi mântuieşte pe mulţi!
Această credinţă am primit-o de la dreptslăvitorii noştri părinţi şi strămoşi, de la învăţătorii şi părinţii noştri duhovniceşti, de la Sfântul Cosma, pe care astăzi îl cinstim în mod deosebit.
Această credinţă o mărturisim cu umilinţă şi astăzi împreună cu Sfinţii noştri Părinţi:

„După cum Proorocii au văzut, Apostolii au învăţat, Biserica a primit, Dascălii au dogmatizat, lumea împreună a judecat, Harul a strălucit, Adevărul a adeverit, minciuna s-a nimicit, înţelepciunea a îndrăznit, Hristos a întărit, noi aşa grăim, aşa propovăduim: pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, şi pe Sfinţii Lui, cinstindu-i în cuvinte, în scrieri, în înţelesuri, în jertfe, în Biserici, în Icoane; pe de o parte, ca lui Dumnezeu şi Stăpânului închinându-ne şi cinstindu-L, iar, pe de altă parte, pe învederaţii slujitori ai Stăpânului de obşte cinstindu-i şi închinare relativă acordându-le.
Aceasta este Credinţa Apostolilor, aceasta este Credinţa Părinţilor, aceasta este Credinţa ortodocşilor, această Credinţă a întărit lumea!”

(Traducere de monahul Leontie_1 nov 2006)

miercuri, 29 decembrie 2010

ARHIMANDRITUL GHEORGHE KAPSANIS DESPRE CRĂCIUN (2010) - CU NOI ESTE DUMNEZEU

EGUMENUL SFINTEI MĂNĂSTIRI
CUVIOSUL GRIGORIE DIN SFÂNTUL MUNTE,

ARHIMANDRITUL GHEORGHE KAPSANIS DESPRE CRĂCIUN

(CU REFERINŢĂ LA ÎNDOSARIEREA ELECTRONICĂ)

CU NOI ESTE DUMNEZEU

Crăciunul de anul acesta ne găseşte într-o stare critică. Recesiunea economică şi sărăcia rezultată sunt pentru mulţi compatrioţi ai noştri cauza tristeţii şi neliniştirii multora. De asemenea, ameninţarea îndosarierii electronice, care îngrădeşte libertatea dăruită de Dumnezeu persoanei umane, constituie de asemenea un motiv de adâncă nelinişte pentru mulţi fraţi. Din aceste motive şi pentru multe altele, precum transformarea în ghetou a fostelor cartiere înfloritoare din marile noastre oraşe, se creează în noi şi în jurul nostru o atmosferă deprimantă.

Vor suna din nou clopotele de Crăciun, ca să vestească că Dumnezeu se face Om: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1,14).

Domnul Cel în peşteră Născut ne-a descoperit că Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul rece al filosofilor, nici Dumnezeul neapropiat (inaccesibil) al iudeilor, ci este „Emanuel” adică - „Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23).

Aşa şi acum, în întunericul care ne înconjoară, putem să vedem Lumina, să sperăm, să ne bucurăm.

Emanuel este cu noi, ca să ne mângâie, că-L avem nu doar pe Atotputernicul, ci şi pe iubitorul, afectuosul Tatăl, care nu ne va lăsa singuri şi neajutoraţi în greutăţile noastre. Ajunge doar ca noi să-I cerem ajutorul cu credinţă şi smerenie. De altfel, avem dovezi că Domnul cel Atotputernic a salvat de multe ori neamul nostru de la dispariţie şi dezastru. Desigur, pentru orice intervenţie a Sfântului Dumnezeu e nevoie şi de pocăinţa noastră.

Cum se va însănătoşi societatea noastră, când noi, conducători şi supuşi ne îndumnezeim sinele, cultivăm o cultură a iubirii de sine, care este o fundătură, un impas?

Dispreţuim mântuitoarele şi iubitoarele-de-oameni porunci ale lui Dumnezeu, Îl persecutăm şi-L izgonim pe Emanuel din viaţa noastră socială şi familială, şi rămânem pustii şi deznădăjduiţi în lumea noastră mizerabilă.

Emanuel a venit, vrea să fie cu noi, ca să ne insufle dragostea, credinţa iubirii de oameni, dreptate, pace. Cu toate acestea, trebuie ca şi noi să-L vrem, să-L căutăm, să nu-L izgonim de lângă noi prin necredinţa şi egoismul nostru.

Cât de frumoasă devine viaţa oamenilor, când Hristos împărăţeşte în sufletele lor? Oriunde şi ori de câte ori Hristos a fost primit cu dragoste şi credinţă de către oameni, acolo şi atunci viaţa lor s-a umanizat, iar persoanele umane şi-au descoperit sensul şi scopul. De exemplu, prima comunitate creştină din Ierusalim prin minunata proprietate comună a creştinilor, organizarea în comuniune a parohiilor elin-ortodoxe sub turcocraţie, chinoviile ortodoxe, unde după marele Vasilie toţi trăiesc pentru unul şi unul pentru toţi: «εἷς οἱ πολλοί, καί ὁ εἷς οὐ μόνος, ἀλλ᾽ ἐν πλείοσι – Cei mulţi – unul, iar cel unul – nu singur, ci întru mulţi»” (Rânduieli Ascetice).

Desigur şi-n aceste cazuri n-au lipsit unele dezacorduri şi alunecări. Însă direcţia generală a fost corectă. Sarea ajuta societatea să nu putrezească. Pentru că „dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” (Matei 5, 13).

Poporul nostru elin-ortodox, cu toate păcatele noastre ale tuturor şi încercările care se depun sistematic pentru a fi despărţiţi de Hristos şi de Biserica Lui, are încă rădăcini creştine.

Datoria noastră a tuturor este – şi în principal a Păstorilor Bisericii noastre – să ne insuflăm nouă înşine şi poporului nostru duhul pocăinţei şi al întoarcerii la Dumnezeul Părinţilor noştri, ca Emanuel să poată veni între noi, ca să dea sens vieţii noastre, bucurie, pace, lumină. Încheind acest smerit salut, aş vrea să îmi înalţ şi eu glasul împreună cu obştea noastră către respectabilii politicieni şi conducători ai noştri, ca să împiedice aplicarea îndosarierii electronice şi astfel să ofere uşurare şi bucurie milioanelor de elini-ortodocşi, care se neliniştesc cu plăcere-de-Dumnezeu pentru acest subiect critic.

Nu vrem să devenim cifre sau numere şi să ne predăm persoana totalitarismului electronic. Dumnezeu S-a făcut Om. Noi ne vom dezice de valoarea persoanei noastre umane?

Împreună cu Ionescu – în cunoscuta lui operă „Rinocerii” – strigăm şi noi: „Nu acceptăm să devenim rinoceri (numere). Vom rămâne oameni”.

Cu aceste gânduri vă adresez dragostea noastră în Hristos Cel Născut şi urările noastre de Crăciun, când Îl vom întâlni şi Îl vom odihni în existenţa noastră pe Dumnezeiescul Prunc din Betleem.

Crăciun binecuvântat şi sfânt!

Egumenul Sfintei Mănăstiri
a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte,

Sfântul Crăciun 2010

(traducere din limba greacă – Protos. Leontie, via e-mail)

Sursa: http://acvila30.wordpress.com/2010/12/29/arhim-gheorghe-kapsanis-impreuna-cu-ionescu-%e2%80%93-in-cunoscuta-lui-opera-%e2%80%9erinocerii%e2%80%9d-strigam-si-noi-%e2%80%9enu-acceptam-sa-devenim-rinoceri-numere-vom-ramane-oameni/#comment-2151

joi, 24 iunie 2010

Interviu cu Preacuviosul Arhimandrit Dr. Gheorghios Kapsanis - Ecumenism și Ortodoxie Ecumenică

Ecumenism și Ortodoxie Ecumenică

Interviu cu Preacuviosul Arhimandrit Dr. Gheorghios Kapsanis,

Egumenul Sfintei Mãnãstiri Grigoriu din Sfîntul Munte Athos

Întrebare: Prea Cuvioase Pãrinte Egumen, cum priviti Sfintia Voastrã miscarea de apropiere interreligioasã la care iau parte si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe ?

Rãspuns: Din capul locului se vede cã aceastã miscare este dirijatã de romano-catolici. Începe cu declaratiile de la Assisi si se sfîrseste la Roma. Întrevãd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca si conducãtor al tuturor crestinilor, ci si al tuturor religiilor. Aceastã afirmatie a mea este întãritã dacã luãm în considerare si alte actiuni asemãnãtoare ale Vaticanului cum ar fi pozitia dominantã pe care si-o asumã Papa în negocierile crestinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situatia Locurilor Sfinte. Este clar cã Papa încearcã sã preia conducerea spiritualã a Europei Unite, nu doar a tuturor “bisericilor si confesiunilor crestine” (lucru cu neputintã deocamdatã astãzi), sã-si asigure primatul într-o Europã polimorfã religios.

Sunt caracteristice în acest sens si declaratiile pe care le-au fãcut conducãtorii Uniunii Europene, Jaques Santer si Romano Prodi, vorbind despre “un cîmp comun de colaborare al cultelor cu societatea civilã” pentru întruparea ideilor unei Europe noi “atît în viata politicã cît si în laturile ei religioase”.

Vaticanul încearcã sã cîstige de fiecare datã cît poate mai mult:

prin uniatie: atragerea nemijlocitã a ortodocsilor si a altor crestini rãsãriteni (monofiziti, anticalcedonieni);
prin dialogul cu ortodocsii: recunoasterea Bisericii Romano-Catolice de cãtre ortodocsi drept Bisericã sorã avînd credintã apostolicã, Taine valide si succesiune apostolicã;
prin participarea si organizarea, la Vatican, a declaratiilor si rugãciunilor interreligioase pentru pace: urmãreste primatul între toate religiile.

Roma întrevede cã, datoritã înfrumusetãrii si aggiornament-ului crestinismului apusean, romano-catolicismul poate iesi din dificultãtile în care se aflã, instituind un soi de ideologie panreligioasã cu colorit crestin. În acest scop papa încearcã sã se impunã ca si conducãtor al noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu pozitia teologicã a Vaticanului conform cãreia “orice bun care existã în afara Bisericii Romano-Catolice îi apartine virtual”.

Întrebare: Nu credeti cã în aceastã miscare generalã este necesarã si prezenta Ortodoxiei, astfel încît evolutia aceasta sã nu fie monopolizatã de romano-catolici?

Rãspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamã Biserica noastrã Ortodoxã care niciodatã nu înceteazã a fi una, sfîntã, soborniceascã (adicã universalã, ecumenicã, n.n.) si apostoleascã, singura cale sigurã spre mîntuire. Din aceastã cauzã astfel de “necesitãti” sunt de neînteles. Credinta noastrã purã se înstrãineazã atunci cînd este folositã în spatele acestor declaratii pe care conducãtorii ortodocsi n-ar trebui sã le sustinã nici mãcar cu prezenta lor.

Întrebare: Sfintia Voastrã, în special, ca si cleric ortodox si cunoscãtor al Dreptului Canonic, cum vedeti împreunã-rugãciunea cu reprezentantii altor religii? Este permisã de cãtre Sfintele Canoane si de traditia Bisericii noastre?

Rãspuns: În cazul acesta nu avem de-a face cu o împreunã-rugãciune în sensul participãrii tuturor la o rugãciune comunã, deoarece fiecare reprezentant religios se roagã pe rînd la Dumnezeul sãu. Împreunã-rugãciune sãvîrsesc ierarhii ortodocsi cu romano-catolicii si cu alti crestini eterodocsi. Desigur cã si aceastã împreunã-rugãciune este interzisã de cãtre Sfintele Canoane din motive ecleziologice serioase. Dar nici rugãciunea reprezentantilor diferitelor religii în acelasi loc, cu rîndul si pentru acelasi scop nu poate fi acceptatã de cãtre constiinta crestinã ortodoxã din mai multe motive:

Deoarece dumnezeii cãtre care se roagã reprezentantii celorlalte religii sunt mincinosi. Profetul David spune cã “toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalm 95, 5 – traducere dupã Septuaginta) si cã “urechi au si nu vor auzi” (Psalm 113, 14). Hindusii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeitãti. Sintoistii cred în sufletele înaintasilor si cinstesc zidirea în locul Ziditorului (soarele, luna, etc). Budistii au un dumnezeu impersonal. Iudeii si musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerînd ca blasfemie credinta în Dumnezeul Treime si în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, crestinii ortodocsi, sã luãm parte la rugãciuni acolo unde nu se dã nici o importantã Celui cãtre care se îndreaptã rugãciunea, considerîndu-se suficient faptul cã te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situatii amintesc de “New Age” si de duhul masonic sincretist. Iar aceastã situatie nu este numai împotriva Sfintelor Canoane, ci si a Vechiului Testament.

Ar fi acceptat vreodatã profetul Ilie sau altul dintre profeti sã ia parte la asa ceva? Este cunoscut faptul cã profetii au propovãduit lupta neîncetatã împotriva oricãrui fel de sincretism religios si cei mai multi dintre acestia au fost alungati si ucisi din acest motiv.

Ar fi acceptat vreodatã Sfintii Apostoli si nenumãratii Sfinti Martiri si Mãrturisitori ai credintei noastre o astfel de participare? Cum îndrãznim noi astãzi sã actionãm împotriva lor, a Profetilor, a Apostolilor, a Martirilor si a Sfintilor nostri Pãrinti?

Întrebare: Multi teologi accentueazã cã Ortodoxia este ecumenicã (i.e. universalã). Nu credeti cã a sosit timpul ca în zilele noastre sã se impunã aceastã dimensiune a Ortodoxiei?

Rãspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxã este ecumenicã (i.e. universalã). Una este, însã, ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) si alta este ecumenismul. Biserica Ortodoxã este ecumenicã, dar nu ecumenistã. Si rãmîne ecumenicã, cîtã vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinãtãtii Bisericii si se propune si celorlalti, fãrã sã se împartã sau sã se ajusteze dupã conceptiile omenesti. Deoarece, asadar, Biserica noastrã Ortodoxã este ecumenicã si deoarece întreaga lume are cu adevãrat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea sã se mentinã ecumenicã si sã nu cadã în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-si pãstra identitatea ei, ci si pentru a ajuta cu adevãrat lumea.

Întrebare: Care credeti cã sunt consecintele probabile ale ecumenismului în sînul poporului credincios?

Rãspuns: Consecintele unor astfel de manifestãri si declaratii sunt numeroase si neplãcute, nu numai pentru credinciosii Bisericii ci si pentru ai celorlalte culte. Astãzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masã toate informatiile din lume pot ajunge si în cel mai îndepãrtat colt. Credinciosii ortodocsi practicanti si cu cunostintã bisericeascã vie care urmeazã hotãrît “credinta încredintatã odatã pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3), aceste manifestãri si declaratii le produc indignare, întristare si gînduri de a pãrãsi o Bisericã ce îngãduie asa ceva, cu intentia de a mãri numãrul credinciosilor schismatici zelotisti si sã loveascã astfel si mai mult Sfînta noastrã Bisericã Ortodoxã.

Celor credinciosi doar cu numele, ecumenismul le produce slãbirea si diluarea constiintei dogmatice si un si mai mare dezinteres pentru credinta si viata ortodoxã, cîtã vreme toate religiile sunt la fel. În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar cautã un rãspuns la diferite probleme, îi încurajeazã sã accepte solutii de la diferite eresuri si religii. Se stie cã în Grecia existã mai mult de 500 de astfel de miscãri religioase si crestine si cã tot mai multi ortodocsi le devin adepti. Ca sã nu amintesc decît de miscãrile religioase extrem orientale si de penticostalii la a cãror adunare în Atena vin pentru a asculta predica cam 500-600 de ortodocsi sau fost-ortodocsi. Cum vor putea duhovnicii si preotii sã interzicã credinciosilor ortodocsi sã meargã la astfel de adunãri cîtã vreme ierarhi ortodocsi iau parte nu doar la rugãciuni intercrestine, ci si interreligioase?

Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena, aratã în articolul sãu “Liturghia comunã ecumenistã” din ziarul “Elefhterotupia” (25.X.1995) cã aceste miscãri ridicã o serioasã problemã pastoralã. Aceastã parodie de liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice unde au cîntat ortodocsii, au slujit latinii, si au fost împãrtãsiti toti, inclusiv protestantii prezenti, cu ostia de cãtre episcopul romano-catolic al Sinos-ului.

Sã vã mai citez si un pasaj care vizeazã direct subiectul nostru:

Cu evlavie treceau prin fata icoanei Maicii Domnului, multi aprinzînd chiar lumînãri: ortodocsi, catolici, protestanti, musulmani, budisti, sintoisti, cîtiva cu religie nedeclaratã, dupã cum si atei convinsi.(…) Atmosfera din bisericã era “ca un pod ce ducea de la pãmînt la cer” desi unul se închina la Hristos, alul la Mahomed, altul la Buda s.a.m.d.(…) Aceeasi senzatie am mai avut-o acum trei ani înainte, într-un centru budist din Kioto… Tot asa si acolo, budistii, localnicii se prosternau în fata unei statui, aprindeau tãmîie, identicã cu cea folositã de cresinii apuseni, ardeau lumînãri fiecare la Dumnezeul sãu….

Încheind rãspunsul meu vreau sã subliniez faptul cã prin astfel de actiuni, dãm senzatia necrestinilor cã suntem unul si acelasi lucru cu ei, cã nu are importantã cã ei nu sunt crestini si cã mîntuirea se aflã si în alte religii. Cum vor mai cãuta credinciosii altor religii mîntuirea în Hristos sau ce înteles va mai avea pentru ei propovãduirea ortodoxã a Evangheliei?

Întrebare: Într-un text al P.S.Damaschin al Elvetiei se face referintã la dialogul ortodocsi-musulmani. Citez: “O bisericã sau o moschee – locul în care omul îsi cunoaste nimicnicia sa – tintesc ambele spre aceeasi valorizare spiritualã a omului” (Epistepsis, m.494, p.23). Aceastã frazã ne-a socat si ne intereseazã opinia Sfintiei Voastre.

Rãspuns: Din pãcate, aceastã frazã, ca si altele de altfel ale P.S. Damaschinos sau ale altor teologi ortodocsi si eterodocsi care se ocupã cu musulmanii, exprimã spiritul sincretist în care se tine dialogul. Eu personal mã îndoiesc profund cã o bisericã si o geamie (sau o sinagogã sau orice alt locas religios monoteist) pot conduce pe om la aceeasi stare duhovniceascã. Vreau sã cred cã astfel de fraze s-au rostit din gresealã si cã nu exprimã convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece dacã ar exprima credinta celor care le publicã, îmi pare rãu sã o spun, au cãzut din credinta crestinã. Dar este nepermis sã fie rostite astfel de cuvinte chiar din gresealã. Cu credinta Bisericii nu ne jucãm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovãduieste Coranul cu toate rãtãcirile lui, unde nu se cinsteste si nu se propovãduieste credinta în Dumnezeu Treimic, unde “credinciosii” nu se împãrtãsesc cu Sfintele Taine si nu primesc harul dumnezeiesc prin ele si nu devin mãdulare ale trupului lui Hristos, cum pot ei sã aibã aceeasi stare duhovniceascã cu ortodocsii dintr-o bisericã în care se cinsteste Sfînta Treime? Dacã am lua în serios chiar si numai cuvintele slujbei ce se zice la înnoirea unei biserici ortodoxe n-am putea sã mai spunem asa ceva.

Deoarece problema dialogului acestuia este gravã trebuie sã ne strãduim sã pãzim sistematic si cu grijã credinta noastrã. Dacã astfel de conceptii domnesc înseamnã cã se propovãduieste “o altã evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune cã “cel ce va crede si se va boteza se va mîntui iar cel ce nu va crede se va osîndi” (Marcu 16,16) si cã “nu este în altcineva mîntuirea (decît în Iisus Hristos) cãci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie sã ne mîntuim noi” (Fapte 4,12).

Întrebare: Ati atins deja tema dialogului si as vrea sã vã întreb ce credeti despre dialogurile intercrestine?

Rãspuns: Tema este foarte largã iar rãspunsul ar trebui sã fie o carte întreagã. Pe scurt vã rãspund cã nu putem, ca ortodocsi, sã acceptãm concluziile dialogului cu romano-catolicii deoarece documentul de la Balamand, care deocamdatã este considerat “de lucru”, e utilizat în practicã drept întelegere încheiatã, si care recunoaste Biserica Romano-Catolicã ca avînd credintã apostolicã, participare la aceleasi taine cu ortodocsii, aceeasi preotie si succesiune apostolicã a episcopilor.

Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece asa cum s-a arãtat în lucrarea Observatii cu privire la dialogul Ortodocsilor cu Anticalcedonienii al Sfintei Comunitãti a Sfîntului Munte Athos, ortodocsii au acceptat abia acum pentru prima datã în istorie faptul cã anticalcedonienii au hristologie ortodoxã în ciuda hotãrîrilor sinoadelor IV, V, VI si VII Ecumenice si a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mãrturisitorul, Sofronie al Ierusalimului s.a.

Între altele: ce noimã mai poate avea dialogul cu anglicanii, cînd pe lîngã celelalte rãtãciri hirotonesc femei ca episcop si preot? Sau cînd binecuvînteazã cãsãtorii homosexuale si alte fapte imorale? Dupã cum se stie, chiar în sînul cercurilor anglicane aceste situatii au declansat miscãri si nemultumiri.

Întrebare: Nu credeti cã ar fi bine sã se facã concesii acolo unde existã diferente mari?

Rãspuns: Dintru început în domeniul credintei chiar si diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus fatã de catolici si fatã de anticalcedonieni, nu reprezintã oare un minimalism dogmatic?

Mã tem cã cea mai mare concesie a ortodocsilor fãcutã în aceste dialoguri este recunoasterea fie directã, fie implicitã a faptului cã nu doar Biserica Ortodoxã este una sfîntã, soborniceascã si apostoleascã, ci ea constituie o astfel de bisericã împreunã cu catolicii, protestantii si anticalcedonienii. Mã tem cã pe aceastã erezie eclesiologicã se bazeazã dialogurile.

Nu e lipsit de importantã faptul cã anticalcedonienii au încetat sã mai fie caracterizati drept monofiziti, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau crestini vechi-orientali ci sunt recunoscuti ca si ortodocsi orientali, iar Biserica noastrã drept una din cele douã familii de ortodocsi, cealaltã familie fiind anticalcedonienii.

Cu smerenie considerãm cã aceastã erezie eclesiologicã trebuie sã fie condamnatã sinodal pentru ca mireasa lui Hristos sã rãmînã neatinsã si fãrã patã, Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã. Noi rãmînem mereu credinciosi hotãrîrilor sinodalilor din Constantinopol care în 1895 au declarat cã Biserica Papalã a cãzut din credinta evanghelicã pe care o pãstrezã Biserica Ortodoxã care singurã este Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostolicã.

Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastrã de vedere?

Rãspuns: Critica fãcutã de Biserica Greciei documentului de la Balamand [...] si observatiile Sfîntului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii ca si alte texte ale ierarhilor si profesorilor de teologie mã îndreptãtesc sã spun cã acest punct de vedere nu este numai al meu sau al cãlugãrilor atoniti.

Întrebare: O altã temã gravã care intereseazã pe multi ortodocsi este participarea ortodocsilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeti despre aceasta?

Rãspuns: Pe drept cuvînt aceastã temã nelinisteste pe multi ortodocsi. Consiliul Mondial al Bisericilor este condus, cum se stie, dupã conceptii necrestine, chiar pãgîne, cum s-a vãzut si la Adunarea Generalã de la Cambera, unde Duhul Sfînt a fost înfãtisat într-un chip animist idolatru.

Ortodocsii nu au posibilitatea sã-si facã cunoscutã pozitia, asa cum au fãcut-o pînã la Adunarea Generalã de la Delhi din 1961, unde din nefericire au renuntat la acest drept pentru cã ecumenistii ortodocsi sã fie mai plãcuti protestantilor. Pînã în 1961 a avut sens participarea ortodocsilor la C.M.B., cîtã vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanti ai unei fractiuni a crestinismului divizat, ci ca reprezentanti ai Bisericii celei Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã.

Textele reprezentantei ortodoxe, alcãtuite de venerabilul teolog George Florovski, citite si publicate la aceste adunãri, exprimau constiinta de sine ortodoxã. Astãzi vocea ortodocsilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestantii, consecventi eclesiologiei lor, conform cãreia existã Biserica vãzutã (nedesãvîrsitã si fragmentatã) si cea nevãzutã (unitã si desãvîrsitã), vin la C.M.B. pentru a-si aduce fiecare pãrticica lui de adevãr, astfel încît toti la un loc sã desãvîrseascã Biserica cea nevãzutã.

Ce sens are participarea ortodocsilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru rãsunã ca într-un Babel al ereziilor protestante, cîtã vreme eclesiologia noastrã este radical diferitã? Nu cumva acceptînd participarea la C.M.B. cãdem indirect de la eclesiologia noastrã ortodoxã?

Multi ecumenisti ortodocsi cred cã dacã creste numãrul reprezentantilor ortodocsi în Birourile C.M.B., hotãrîrile si textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscînd însã marea crizã a credintei prin care trece întreg protestantismul, crizã care conduce tot mai mult spre liberã cugetare si necredintã, o astfel de supozitie mi se pare absolut nefondatã.

Dacã vrem sã fim consecventi cu credinta si cu eclesiologia noastrã si sã nu scandalizãm poporul credincios ortodox, consider cã Biserica Ortodoxã poate participa la C.M.B. doar dacã vorbeste ca Una Sfîntã Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã si cu conditia ca ierarhii si ceilalti clerici sã nu se roage împreunã cu protestantii de diferite nuante (între care destui neagã toate elementele Traditiei Bisericii noastre) si mai ales cu femei episcop sau preot.

Întrebare: Unii ortodocsi sustin cã Traditia moare si omoarã dacã nu se înnoieste si cã traditia purã nu se concepe fãrã înnoire. Ce credeti?

Rãspuns: Existã diferente între înnoire si înnoire. Înnoirea autenticã a Traditiei s-a fãcut de cãtre sfinti, de cãtre de Dumnezeu insuflatii Pãrinti ai Bisericii noastre si de cãtre sfintele ei Sinoade Ecumenice si locale. Toti acestia rãmînînd înrãdãcinati în Adevãrul Evangheliei au purces la tîlcuirea lui în limba accesibilã si înteleasã de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenta Evangheliei si a învãtãturii apostolice ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercãri de înnoire au fãcut si ereticii care însã, dezlipiti de Trupul Bisericii si lipsiti de dumnezeiescul har s-au rãtãcit de la Adevãrul credintei. Acest tip de “înnoire” Biserica l-a îndepãrtat ca pe un cancer de pe trupul ei sfînt si sãnãtos.

Vã dau un exemplu: folosirea termenului filosofic “de o fiintã” de cãtre Sfintii Pãrinti ai primului Sinod Ecumenic a fost primitã de cãtre Bisericã, ca exprimînd adevãrul vesnic si ca o înnoire pozitivã. Pe de altã parte, înnoirile filosofice necrestine ale lui Arie au fost condamnate si îndepãrtate ca neconforme cu credinta Bisericii si ca o înnoire rea. Judecînd dupã ceea ce se întelege astãzi prin înnoire, considerãm cã aceasta vizeazã elementele esentiale ale Traditiei si alterarea lor.

Îmi amintesc o frazã scrisã de cuviosul, înteleptul si sfîntul arhimandrit Iustin Popovici cãtre ucenicii sãi care studiau în Atena (ajunsi acum episcopi ai Bisericii Sîrbe):

Orice vã scriu sã judecati si sã analizati în functie de ceea ce spun Sfintii Pãrinti si dacã concordã atunci sã-mi primiti îndrumãrile; aceasta este mucenicia ortodoxã care atrage harul lui Dumnezeu si care-i deosebeste pe martirii sfintei noastre credinte si Traditii.

Întrebare: Cei mai multi dintre crestini asteaptã mãrturia Sfîntului Munte si a monahilor si o primesc cu bucurie. Sunt însã unii (putini) care spun cã atonitii si în genere, monahii, trebuie sã se ocupe doar de rugãciune si nu de chestiuni de credintã. Nu cumva au dreptate?

Rãspuns: Bineînteles cã principala ocupatie a monahului este rugãciunea. Dar cînd credinta este pusã în pericol, monahii trebuie sã se implice în problemele bisericesti, mai ales cei instruiti pentru dreapta îndrumare a credinciosilor atît în viata duhovniceascã cît si în problemele dogmatice si e de folos ca ei sã vorbeascã, nu ca sã învete Biserica, ci ca sã mãrturiseascã credinta lor dupã porunca Domnului: “cine va mãrturisi întru Mine înaintea oamenilor, mãrturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatãlui Meu Care este în ceruri”(Matei 10,32). Mãrturisirea lui Hristos nu este o obligatie de seviciu, ci o expresie a vietii. Mai precis este expresia participãrii la viata lui Hristos. Hristos nu spune “oricine Mã va mãrturisi” ci “oricine va mãrturisi întru Mine“. Mãrturisirea lui Hristos este deci expresie a împãrtãsirii cu Hristos sau a vietii în Hristos. Viata în Hristos are ca si urmare fireascã mãrturisirea lui Hristos. Monahii trãind în Hristos mãrturisesc si astfel îi învatã pe crestini. O fac smerit, nu ca sã învete, ci pentru a mãrturisi. Aceasta este traditia în monahismul ortodox si aghioritic.

Astãzi (21 ianuarie) sãrbãtorim doi sfinti cãlugãri, dascãli si mãrturisitori. Pe Sf. Maxim Mãrturisitorul si pe Sf. Maxim Grecul, luminãtorul Rusiei. Ce ar fi fost rãsãritul ortodox si universal fãrã mãrturisirea si învãtãtura Sf. Maxim Mãrturisitorul? Si ce ar fi ajuns Rusia ortodoxã fãrã învãtãtura Sf. Maxim Grecul?

Nu cumva au gresit în aceastã privintã toti sfintii aghioriti printre care Sf. Grigorie Palama si cei împreunã cu el semnatari ai Tomului Aghioritic în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinti ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul si atîtia altii?

În fiecare zi citim si auzim vietile sfintilor si ale mãrturisitorilor credintei. Putem oare sã ne astupãm urechile? Putem sã spunem cã credem cele contrare Traditiei Bisericii noastre? O asemenea pozitie ar însemna un soi de schizofrenie duhovniceascã.

Întrebare: Nu cumva mentiunea acestor elemente traditionale poate fi privitã astãzi ca o încremenire în niste extreme învechite?

Rãspuns: Hristos “ieri, azi si în veci este acelasi” iar mîntuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeasi de-a lungul secolelor. Constiinta noastrã ortodoxã este modelatã de cele învãtate de la pãrintii credinciosi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Pãrintilor, Martirilor, Mãrturisitorilor, Cuviosilor. Dacã credem cã toate cîte le-am primit si le-am învãtat sunt drepte si plãcute lui Dumnezeu, atunci trebuie sã avem curajul sã le si mãrturisim, chiar dacã ne-am pune în pericol viata sau am fi batjocoriti pentru aceasta. Nu se potriveste crestinilor si cãlugãrilor sã-si subordoneze credinta si teologia ideilor practice sau altor interese lumesti de moment.

Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: “veti cunoaste adevãrul si adevãrul vã va face liberi”(Ioan 9,32). De aceea ne este de folos sã “tinem adevãrul în iubire”(Efeseni 4,15) adicã cu îndrãznealã si discernãmînt. Aceastã nevoie o împlinim fatã de toti fratii nostri, mai cu seamã fatã de toti cei ce se scandalizeazã si cautã de la noi cuvinte de mîngîiere si de întãrire în credinta ortodoxã într-o epocã a ereziilor si de trãdare a Sfintei noatre Traditii Ortodoxe.

Vã multumesc.

Apãrut în periodicul Hristianike, 6 martie 1997, p. 1-4.
Traducere si prezentare
Ieroschimonah Agapie Corbu.

sursa: http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/mari-duhovnici/ecumenism-și-ortodoxie-ecumenica/;
http://acvila30.wordpress.com/2010/06/24/ecumenism-%c8%99i-ortodoxie-ecumenica/

marți, 6 aprilie 2010

SFINTELE PASTI 2003 - Cuvant al Preacuviosului Arhim.Gheorghios Kapsanis