2 decembrie: Cuviosul Atanasie Zăvorâtul de la Pecerska

Cuviosul Atanasie Zăvorâtul

(Lavra Pesterilor de la Kiev)

 - 2 decembrie -

Zis-a Domnul: «Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac38 (Ioan XI, 25.)». Acestea sunt cuvintele Domnului către sfânta Marta, mai înainte de a-l învia pe fratele ei, dreptul Lazăr. Şi ne revin în memorie acum când scriem despre cuviosul părintele nostru Atanasie zăvorâtul.

Cuviosul Atanasie a fost unul dintre cei mai mari asceţi ai Lavrei Peşterilor şi a trăit în aceasta mulţi ani de viaţă ascetică. După multe străduinţe şi reuşite duhovniceşti, cunoscute cele mai multe dintre ele doar de Dumnezeu, a adormit în pace. Trupul său a fost pregătit de către părinţi pentru înmormântare. Câteva evenimente neprevăzute, au cauzat însă întârzierea îngropării sale timp de două zile.

În a doua noapte stareţul Lavrei văzu în somn un înger al Domnului care-i spuse:

– Omul lui Dumnezeu Atanasie este deja de două zile neîngropat, şi tu ai neglijat acest lucru!

Stareţul se trezi îngrozit a doua zi de dimineaţă şi alergă împreună cu fraţii ca să-l îngroape pe cel mort. Însă ce să vadă!

Cuviosul era viu! Şedea pe catafalc şi plângea cu amar! Groază şi cutremur îi cuprinse pe fraţi. Au stat pentru multă vreme fără să poată spune nimic, tulburaţi de această incredibilă întâmplare. Apoi au început să-l întrebe pe Atanasie:

– Frate, cum te-ai reîntors la viaţă…? Unde a fost sufletul tău în aceste două zile…? Unde ai fost…? Ce ai văzut şi ce ai auzit…? Spune-ne, te implorăm…!

Acesta însă nu răspundea nimic. Repeta numai printre suspine:

– Salvaţi-vă, fraţilor, salvaţi-vă!

– Spune-ne, frate, ca să ne folosim duhovniceşte, au insistat părinţii.

– Şi, dacă am să vă spun, oare veţi urma sfaturile mele…?

Cu jurăminte au promis fraţii, că vor păzi toate câte le va spune.

– Ascultaţi atunci, le spuse înviatul Atanasie. Trei lucruri trebuie să le păziţi ca să vă mântuiţi. Mai întâi, să faceţi ascultare necondiţionată de stareţul vostru. În al doilea rând, să vă pocăiţi în fiecare clipă pentru păcatele voastre. Şi ultimul, să vă rugaţi neîncetat la Domnul nostru şi la Maica Sa ca să vă dăruiască un sfârşit paşnic, şi mai ales acesta să vă găsească aici, în mănăstirea voastră, şi nicăieri în altă parte. Acestor trei sfaturi, dacă le veţi urma, care sunt mai presus decât toate celelalte virtuţi, veţi fi fericiţi. Despre celelalte nu mă întrebaţi nimic. Şi vă rog frumos să mă iertaţi.

În aceeaşi zi cuviosul Atanasie se zăvorî în peştera cuviosului Antonie. Trăi acolo încă doisprezece ani! Niciodată nu mai ieşi din acea grotă întunecoasă. Niciodată nu mai văzu soarele. Şi nimănui nu mai spuse nici măcar un cuvânt. Plângea şi se ruga neîncetat ziua şi noaptea, în toţi aceşti ani, mâncând numai un pic de pâine uscată şi un pic de apă, o dată la două zile.

Când simţi că i se apropie sfârşitul, cuviosul îi chemă din nou pe toţi fraţii din obşte şi le repetă cele trei sfaturi ale sale. Apoi îi îmbrăţişă pe fiecare şi adormi în pace.

Sfinţitul său trup fu aşezat în peştera în care se nevoise în toţi aceşti ani. A săvârşit de multe ori minuni şi vindecări.

Unul dintre fraţi, spre exemplu, pe care-l chema Vavilas, suferea de mulţi ani de o boală foarte grea şi chinuitoare, care-l ţinea numai la pat. În timp ce suferea şi gemea de durere, văzu deodată că în camera sa intră un monah care semăna leit cu cuviosul Atanasie şi care-i spuse:

– Să vii la mine şi te voi vindeca.

Cel bolnav voi să spună ceva, dar nu mai apucă. Monahul se făcuse nevăzut. Atunci îi strigă pe ceilalţi părinţi care-l îngrijeau şi-i rugă să-l ducă la moaştele cuviosului. Odată ajuns le îmbrăţişă şi se rugă cu lacrimi la zăvorâtul lui Dumnezeu, ca prin rugăciunile sale, să primească de la Domnul vindecarea. Îndată se ridică vindecat!

După această primă minune, cu toţii au crezut că fericitul Atanasie era plăcut înaintea Domnului şi că era intrat în ceata sfinţilor.

Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev

31 OCTOMBRIE - CUVIOŞII SPIRIDON ŞI NICODIM PRESCURARII DE LA LAVRA PEŞTERILOR DE LA KIEV

Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev

CUVIOŞII SPIRIDON ŞI NICODIM PRESCURARII DE LA

LAVRA PEŞTERILOR DE LA KIEV

31 OCTOMBRIE

Plină de harul lui Dumnezeu este fiecare inimă smerită şi curată. Templu al Duhului Sfânt este fiecare om ce e lipsit de viclenie, de răutate şi de ipocrizie.

Din această categorie a aleşilor Domnului a făcut parte şi cuviosul părintele nostru Spiridon prescurarul, cel smerit şi bun, cel lipsit de viclenie asemenea unui copil mic.

Fericitul Spiridon se trăgea dintr-o familie săracă şi simplă. Era complet neştiutor de carte şi fără o educaţie aleasă însă foarte spontan şi natural. Era un «ţăran» pentru cei aristocraţi, un «necioplit» pentru cei crescuţi în marile saloane, şi un «sărac cu duhul» pentru înţelepţii lumii acesteia.

Şi cu toate acestea cuviosul îi depăşi în vrednicie şi pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, şi pe cei nobili, prin înaintata sa viaţă duhovnicească, prin dobândirea virtuţilor, prin râvna ascetică şi prin frica de Dumnezeu, care este începutul şi izvorul adevăratei înţelepciuni.

Cuviosul Spiridon a venit la mănăstirea Peşterilor şi şi-a început aspra sa viaţă ascetică în anul 1139. Era deja ajuns la o vârstă matură şi nu ştia încă să citească. De aceea nu putea studia nici sfintele cărţi, lucru care-l umplea de tristeţe. Se rugă din toată inima lui Dumnezeu ca să-l lumineze şi să-i dea puterea de a învăţa să citească. Şi într-adevăr, depunând foarte multă râvnă în acest sens, la puţin timp învăţă să citească. Bucuria sa era de nedescris, când văzu că putea de acum să citească sfintele învăţături ale Domnului şi minunatele opere ale Sfinţilor Părinţi. În scurtă vreme învăţă pe de rost întreaga Psaltire, pe care o spunea cu evlavie şi cu dăruire sufletească în fiecare zi, în timp ce lucra cu răbdare şi cu sârguinţă la ascultările la care era trimis.

Pe vremea aceea era stareţ marele postitor şi ascet, fericitul Pimen. Văzând curăţia, bunătatea, respectul şi vrednicia ucenicului său Spiridon, îi încredinţă ascultarea de prescurar. Cuviosul era deci acela care pregătea prescurile necesare marii Taine a Sfintei Euharistii, lucru pentru care era plin de bucurie şi de adâncă emoţie.

Spunând neîncetat psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti şi având permanent în minte rugăciunea lui Iisus, cuviosul Spiridon îşi îndeplinea plăcuta sa ascultare. Tăia lemne, aprindea cuptorul, măcina făina, frământa aluatul şi aşa mai departe.

Într-o zi, în timp ce-şi îndeplinea lucrarea sa obişnuită, cuviosul aprinse cuptorul pentru a coace prescurile pe care tocmai le pregătise. Deodată însă o scânteie sări cu putere dintre flăcări şi ajunse până la tavanul făcut din stuf, care luă îndată foc. În grabă robul lui Dumnezeu îşi scoase mantia cu care înfundă repede gura cuptorului. Apoi îşi scoase şi cămaşa de lână, îi legă mânecile între ele, alergă la cel mai apropiat izvor şi o umplu de apă! Pe când se întorcea începu să strige:

– Săriţi, fraţilor! Ajutor! Foc! Foc! Alergaţi în grabă!

Au alergat fraţii cu găleţile, însă ce să vadă! Mantia, cu care cuviosul închisese gura cuptorului aprins, era absolut intactă, fără să se fi ars deloc, iar cămaşa legată era plină de apă, asemenea unui vas ce nu lăsa să curgă pe jos nici măcar o picătură de apă! Cu acea apă reuşise cuviosul să stingă deja focul aprins, fără să mai fi fost nevoie de ajutorul fraţilor. Văzând toate aceste lucruri minunate, ei au dat slavă lui Dumnezeu, care prin harul Său, în mod evident, umbrise şi ajutase pe duhovnicescul lor frate.

Ajutor al cuviosului Spiridon la cuptorul de prescuri era şi monahul Nicodim. Şi acesta era plin de evlavie şi de ascultare şi reuşise să se debaraseze de toate cele lumeşti şi să-şi învingă toate pornirile pătimaşe ale trupului. Cu râvnă şi cu mare îngrijire încerca să-l urmeze în virtute pe binecuvântatul Spiridon atât în lucrarea ascultării cât şi în cele duhovniceşti, în rugăciunea neîncetată şi în viaţa virtuoasă. Aşa a ajuns şi el la mari înălţimi ale desăvârşirii şi sfinţeniei.

Aceşti doi cuvioşi, după ce au slujit împreună în această ascultare a pregătirii prescurilor timp de treizeci de ani, au adormit în pace întru Domnul, la adânci bătrâneţi, şi s-au dus să-L întâlnească pe mult doritul Iisus, Pâinea Vieţii, „Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte”.

Sursa: Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev

27 AUGUST - CUVIOŞII KUKSA IEROMARTIRUL ŞI PIMEN POSTITORUL

CUVIOŞII KUKSA IEROMARTIRUL ŞI PIMEN POSTITORUL

- 27 AUGUST -

Lavra pesterilor de la Kiev

Despre cuvioşii părinţi Kuksa şi Pimen nu se ştiu foarte multe lucruri. Sfinţenia vieţii lor este mărturisită însă cu prisosinţă de puţinele fapte din viaţa lor, pe care le cunoaştem.

Ieromartirul Kuksa a fost unul dintre părinţii mănăstirii Peşterilor pe care Dumnezeu L-a dăruit cu harul preoţiei. A fost renumit mai ales pentru faptul că a predicat Evanghelia şi credinţa în Hristos către triburile păgâne care locuiau în preajma râului Oka, în Nord-Estul Rusiei. Predica sa înflăcărată, plămădită din adâncul credinţei şi al dăruirii sale pentru Domnul, transforma întunericul ignoranţei în lumină, prin cunoaşterea de către miile de idolatri a adevăratului Dumnezeu. Aceştia se botezau apoi şi deveneau membri ai sfintei Biserici Ortodoxe.

Împreună cu predica sa inspirată de Dumnezeu, se învrednicea de multe ori să-i lumineze pe noii săi păstoriţi şi cu diverse minuni şi semne dumnezeieşti. Prin rugăciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu alunga duhurile cele necurate din cei demonizaţi. Odată a adus prin rugăciunile sale ploaia, după o lungă perioadă de secetă dezastruoasă pentru populaţie. Altădată făcu prin rugăciune ca un lac foarte întins să sece şi să se redea acea porţiune de teren cultivării produselor agricole.

Ca o răsplată a străduinţelor sale, fericitul Kuksa se învrednici să primească şi cununa martiriului: câţiva idolatri fanatici l-au prins şi l-au decapitat, împreună cu unul dintre ucenicii săi, după ce-i supuseseră pe amândoi la groaznice torturi.

În aceeaşi perioadă s-a nevoit la Lavra Peşterilor şi minunatul Pimen postitorul. Pentru marea sa cumpătare şi pentru străduinţele ascetice a fost răsplătit de Dumnezeu cu marile harisme ale vindecării bolilor, ale vederii înainte cu duhul şi ale citirii gândurilor oamenilor. I-a vindecat pe foarte mulţi bolnavi, chiar şi pe aceia care se găseau deja în pragul morţii, aşa cum mărturisesc scrierile părinţilor din acea vreme. De asemenea avu multe previziuni despre alţii şi despre sine însuşi. Le spusese părinţilor, de exemplu, cu doi ani înainte data morţii sale şi modul în care se va săvârşi.

Fericitul Pimen se afla în biserică la slujbă, împreună cu ceilalţi părinţi, în ceasul în care, undeva, departe cuviosul Kuksa şi ucenicul său erau martirizaţi. În clipa în care bravul Kuksa şi ucenicul său, la mii de kilometri distanţă, îşi predau sufletele în mâna Domnului, luminatul Pimen stătu în mijlocul bisericii şi le spuse cu voce tare:

– Fratele nostru Kuksa şi ucenicul său au fost martirizaţi în acest ceas!

Numai atâta apucă să spună şi îndată închise şi el ochii pentru totdeauna. Îşi dădu sufletul în pace în aceeaşi zi, 27 August, acolo în mijlocul bisericii.

Astfel toţi cei trei cuvioşi au intrat împreună în bucuria Domnului, unde acum se bucură de „cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, şi pe care Domnul le-a gătit celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni II, 9.)”.

Sursa: Patericul Lavrei Pesterilor de la Kiev

Cuviosul Alipie iconograful de la Lavra Pesterilor din Kiev - 17 august

Cuviosul Alipie iconograful

17 august

Sfantul Alipie - Icoana pictata de  Viktor Vasnetsov -

Tretyakov Gallery - Moscova

Imitator în viaţa îngerească şi virtute al primului iconograf, al sfântului evanghelist Luca, s-a dovedit a fi cuviosul părintele nostru Alipie de la Peşteri. Acest fericit monah picta în chip minunat chipurile sfinţilor, în timp ce avea grijă să-şi împodobească şi sufletul cu toate virtuţile. De aceea şi Dumnezeu l-a învrednicit să devină un doctor tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor.

Fericitul Alipie, mai înainte încă de a intra în monahism, a fost martorul acelei impresionante minuni ce s-a petrecut în biserica Lavrei, pe vremea când avea loc pictarea acesteia. Îi ajuta pe atunci pe pictorii greci care împodobeau biserica Născătoarei de Dumnezeu şi a văzut cu ochii săi acel porumbel care s-a arătat în chip minunat, după cum am istorisit în textul de mai sus.

După acest fapt minunat Alipie a rămas la mănăstire şi a primit intrarea în viaţa cea îngerească din mâinile cuviosului stareţ Nikon. El a continuat apoi să înveţe şi să se desăvârşească în sfânta artă a iconografiei. Şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu a căpătat îndemânarea de a imprima în chipurile icoanelor celor neînsufleţite expresia tuturor virtuţilor şi harismelor, cu care aceşti sfinţi se împodobiseră în timpul vieţii lor pământeşti. Această îndemânare i-o dăruise Domnul, deoarece se ocupa de iconografie nu pentru a avea foloase materiale sau slavă deşartă, ci spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi. Multe dintre icoane le-a pictat pentru mănăstire şi multe pentru părintele stareţ şi pentru chiliile fraţilor. A învăţat de asemenea şi arta restaurării vechilor icoane şi se îngrijea mult pentru refacerea acelora care fuseseră aduse de demult la mănăstire de către primii monahi ai Peşterilor.

Cuviosul Alipie nu stătea niciodată degeaba. Prin vrednicia sa se asemăna cu părinţii din vechime, care-şi petreceau timpul prin muncă şi rugăciune.

Tot ceea ce câştiga de pe urma acestei îndeletniciri, era împărţit în trei părţi. O parte o folosea pentru a-şi cumpăra cele necesare atelierului său. A doua parte era împărţită săracilor iar a treia parte era dată pentru nevoile mănăstirii. Aşa făcea întotdeauna, cu binecuvântarea stareţului, fără să dea odihnă trupului său ziua şi noaptea. Noaptea priveghea în rugăciune şi metanii iar ziua, după terminarea sfintelor slujbe zilnice, îşi începea lucrul cu smerenie, cu răbdare şi cu migală. Nimeni nu l-a văzut vreodată stând degeaba. Nimeni nu l-a auzit să vorbească mai mult decât trebuie. Şi niciodată nu a acordat mai multă importanţă lucrului mâinilor, în dauna rugăciunii şi a adorării lui Dumnezeu.

Văzând stareţul hărnicia sa, virtuţile şi grija pentru împlinirea datoriilor monahale, a fost luminat de Dumnezeu să-l propună pentru a fi hirotonit preot.

După hirotonia sa, fericitul Alipie a strălucit şi mai mult prin cultivarea virtuţilor monahale şi prin perseverenţa în îndeplinirea datoriilor sale sfinte. S-a învrednicit chiar să devină duhovnic şi să dăruiască astfel, prin harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, celor care veneau să se spovedească la dânsul. Această activitate sfinţitoare a fost îmbogăţită de nenumărate minuni. Vom relata în continuare câteva dintre acestea, care au rămas vii în memoria obştii de la Lavra.

Odată, unul dintre creştinii foarte bogaţi de la Kiev s-a îmbolnăvit de lepră. Disperat, a cerut ajutorul celor mai buni medici. Din păcate însă aceştia nu au putut să-l ajute cu nimic.

Neştiind ce să mai facă a apelat şi la vrăjitorii idolatri, sperând că se va face bine prin mijloacele lor demonice de vindecare. Nu doar că nu s-a făcut bine, ci situaţia bolii sale s-a înrăutăţit şi mai mult.

Atunci unul dintre prietenii săi l-a sfătuit să se ducă şi la mănăstirea Peşterilor şi să-i roage şi pe părinţii de acolo ca să-l ajute. Însă acel nefericit, în vreme ce crezuse că l-ar fi putut face bine magii idolatri, nu accepta să creadă că iubitorii de Hristos, monahii, ar fi putut să-l ajute cu ceva. De aceea nu vroia să se ducă la Lavra. După mai multe insistenţe însă ale prietenului său, se hotărî să încerce şi acest lucru. Plecă spre mănăstire cu inima îndoită, însoţit de apropiaţii săi.

Stareţul îi dădu să bea apă de la izvorul cuviosului Teodosie. Îl spălă de asemenea pe faţă şi pe cap cu aceeaşi apă şi-l lăsă să plece. Când însă sărmanul om ajunse acasă, observă că boala sa se înrăutăţise şi mai tare. Rănile sale se deschiseseră şi curgea din ele puroi, în timp ce trupul său împrăştia un miros îngrozitor, care-i ţinea la depărtare pe ceilalţi oameni. Motivele acestei evoluţii nu erau altele decât necredinţa sa şi lipsa de pocăinţă.

Leprosul a început să se jeluiască şi să plângă pentru starea în care se găsea. Rămase pentru multă vreme închis şi izolat în camera sa. Plin de ruşine şi dezamăgire pentru starea pe care o avea şi pentru mirosul pe care-l răspândea, îşi aştepta moartea, care se părea că nu era departe.

Însă iată, iubitorul de oameni, Dumnezeu l-a luminat şi a înţeles astfel motivul îmbolnăvirii sale. Şi ca un al doilea David, a strigat de departe rudelor sale:

– «Faţa mea s-a acoperit de ruşine! Bicisnic m-am născut între fraţii mei şi străin între fiii maicii mele», deoarece fără credinţă şi cu inima pătată de păcate am îndrăznit să mă duc la mănăstire şi să cer vindecarea!

S-a ridicat şi a plecat îndată din nou la mănăstire. A cerut de la stareţ să se spovedească. Acesta l-a trimis la cuviosul Alipie. Cu lacrimi şi cu zdrobire de sine leprosul şi-a mărturisit toate păcatele sale şi cu sinceră pocăinţă a cerut de la Dumnezeu iertarea. Cuviosul i-a spus:

– Copilul meu, lucru mare şi mântuitor ai săvârşit acum prin mărturisirea păcatelor tale. Îţi aduci aminte ce zice regele şi profetul David? «Şi am zis: îmi voi răscumpăra păcatele mele Doamne. Iar Tu vei trece cu vederea neruşinarea inimii mele». Acelaşi lucru s-a întâmplat acum şi cu tine. Te-ai mărturisit cu pocăinţă înaintea Domnului şi Acesta te-a iertat, ca unul ce este bun şi de oameni iubitor.

După ce luminatul de Dumnezeu Alipie i-a dat şi multe alte sfaturi folositoare şi mântuitoare, a luat un pic de culoare, din cele pe care le folosea la atelierul său, şi a uns rănile bolnavului. Apoi l-a condus în biserică şi l-a împărtăşit. La sfârşit l-a dus într-un colţ unde se găsea un vas cu apă, în care se spălau preoţii după Sfânta Liturghie.

– Spală-te cu această apă, i-a spus cuviosul celui bolnav.

Acesta s-a spălat de culorile cu care fusese uns şi în acea clipă – o minune! – rănile au dispărut şi faţa sa s-a curăţat!

A căzut îndată la picioarele cuviosului, spălându-le cu lacrimi de recunoştinţă, pentru că-l scăpase atât de lepra trupească cât şi de cea sufletească.

Foarte uimiţi au rămas şi rudele leprosului când au văzut această minune. Şi au întrebat:

– Cum de s-a întâmplat aceasta? Cum de prima dată când a venit la mănăstire boala sa s-a agravat, în vreme ce acum s-a vindecat?

– Fraţilor, le-a spus duhovnicul Alipie, Domnul ne spune: «Nimeni nu poate să slujească la doi domni»! Acest om a lucrat mai întâi prin păcatele sale pentru duşmanul nostru diavolul. Şi când s-a îmbolnăvit, tot la acesta s-a dus să caute vindecarea: la magi şi la vrăjitoare. Şi nu a crezut în Domnul, ca în singurul Mântuitor şi Vindecător al sufletelor şi al trupurilor. Prima dată a venit aici cu inima plină de necredinţă şi necurăţie. De aceea şi boala sa s-a agravat. Deoarece Domnul a spus: «Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea19 (Marcu XI, 24)». Iar acum când a venit cu credinţă, însă şi cu pocăinţă, Dumnezeu l-a vindecat.

După ce au ascultat această explicaţie a cuviosului Alipie, oamenii aceia au făcut o adâncă metanie în faţa sa şi au plecat spre casele lor «slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte văzuseră şi auziseră…».

Tot în oraşul Kiev trăia pe atunci un om iubitor de Hristos, care construise pe cheltuiala sa o mică biserică şi dorea acum să o împodobească cu şapte icoane mari. Pentru aceasta a dat la doi monahi de la Lavra, cunoscuţi de-ai săi, mai multe monede de argint, precum şi lemnul care era necesar, şi le-a spus:

– Vă rog foarte mult, părinţilor, spuneţi-i cuviosului Alipie să accepte argintul acesta, pentru iubirea de Hristos, şi să picteze aceste şapte icoane pentru bisericuţa mea.

Vai însă! Acei doi erau numai cu numele şi cu portul monahi! Sufletul lor însă era predat celui viclean, plin de răutate, stricăciune şi iubire de arginţi. Ce au făcut deci? S-au înţeles să păstreze pentru ei argintul şi să nu-i spună nimic lui Alipie, pe care-l urau mult pentru viaţa sa virtuoasă şi pentru talentul său. Erau şi ei pictori, ajutoare ale cuviosului, dar pentru neglijenţa şi lenevia lor duhovnicească nu le dăruise Dumnezeu harisma de neîntrecut, cu care-l împodobise pe bunul Alipie. Au dus deci plăcile de lemn într-un paraclis mic al mănăstirii, care era aproape permanent încuiat şi au ascuns banii într-un loc secret, fără să aibă nici o remuşcare pentru marele păcat pe care-l săvârşeau.

A trecut multă vreme, cel care comandase picturile a trimis un mesaj celor doi monahi, întrebându-i în ce stadiu se află lucrarea comandată de dânsul. Aceştia însă i-au răspuns că Alipie cere încă pe atâtea monede de argint, faţă de câte dăduse la început.

Fără să se supere creştinul trimise şi aceşti bani, cu rugămintea să fie grăbită execuţia lucrărilor. Şi aceşti bani au fost reţinuţi de cei doi lacomi monahi.

Înrobiţi de răutate şi de lăcomie, au ajuns la neruşinarea de a cere şi pentru a treia oară aceeaşi sumă de bani, motivând că Alipie este cel care-i cere. Creştinul nu a refuzat nici de această dată să-i trimită. Cunoscând viaţa curată a sfântului, a crezut că banii pe care i-a trimis în primele două dăţi nu au fost de ajuns. Fără să bănuiască nimic a trimis şi de această dată, cerând cu bunătate să-l aibă în rugăciunile şi în binecuvântările acestuia.

Când însă iarăşi după mai mult timp creştinul a trimis la mănăstire pe cineva, ca să se intereseze de stadiul la care a înaintat lucrarea comandată de el, acei doi monahi, întunecaţi de răutate, au răspuns că Alipie, cu toate că primise răsplată întreită, refuză să picteze icoanele.

Surprins şi scandalizat totodată de cele auzite, creştinul s-a pornit îndată cu suita sa spre mănăstire. Odată ajuns aici i-a povestit păţania sa părintelui stareţ Nikon şi a cerut să fie despăgubit de această înşelătorie a cuviosului Alipie.

Marele Nikon l-a chemat la sine pe Alipie şi i-a spus cu asprime:

– De ce, părinte Alipie, l-ai nedreptăţit pe acest creştin? De atâtea ori te-a rugat şi atâţia bani ţi-a trimis pentru icoanele sale! Ce înseamnă frate toate acestea pe care le-am auzit? Eu până acum am crezut că nu eşti iubitor de arginţi şi că pictezi icoanele pentru slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi.

– Cinstite părinte, a răspuns cu mirare Alipie, sfinţia voastră ştiţi că nu mi-am neglijat niciodată lucrul şi nici nu am făcut aceasta pentru bani. Iar ceea ce îmi spuneţi acum mie îmi este total necunoscut.

– Nu te-a plătit acest creştin de trei ori, şi nu ţi-a trimis şi lemnul necesar pentru şapte icoane? De ce nu ai îndeplinit comanda sa? Şi unde este lemnul destinat icoanelor?

Alipie însă nu ştia ce să mai spună şi nu înţelegea nimic din toate acestea. Atunci stareţul a trimis doi, trei monahi să caute lemnele destinate icoanelor. Unul dintre aceştia le văzuse din întâmplare în paraclisul acela al mănăstirii cu câteva zile mai înainte. Cuviosul Nikon a chemat la sine apoi şi pe cei doi monahi cărora le fusese dat personal argintul.

Altele însă sunt dorinţele oamenilor şi alta este voia făcătorului de minuni Dumnezeu. Ce s-a întâmplat deci? Îndată ce fraţii au intrat în micul paraclis, ce să vadă? Acolo unde ieri văzuseră atârnate doar nişte simple scânduri destinate icoanelor, acum se aflau şapte icoane pictate în mod excepţional de frumos! Icoane ce-l reprezentau pe Domnul, pe Maica Domnului şi pe alţi sfinţi! Impresionaţi şi zguduiţi de minunata întâmplare, le-au adus în faţa stareţului. Când peste puţin timp au înţeles cu toţii ce se întâmplase, au căzut la pământ şi s-au închinat cu mare evlavie la icoanele cele nefăcute de mână omenească, ale Împăratului ceresc, ale Preasfintei Maicii Sale şi ale sfinţilor Săi aleşi.

Între timp au venit şi cei doi monahi vinovaţi. Fără să cunoască minunea ce se săvârşise, au început să-l acuze cu fraze urâte şi pline de răutate pe cuviosul Alipie, că este hoţ şi înşelător.

Scandalizaţi de cele auzite, cei prezenţi le-au arătat icoanele zicându-le:

– Încetaţi, oameni neruşinaţi! Iată, aceste icoane, care s-au pictat prin mâna lui Dumnezeu, mărturisesc despre nevinovăţia lui Alipie şi despre minciunile voastre!

Aceia nu au putut să-şi creadă ochilor atunci când au văzut icoanele. Plini de frică şi ruşine s-au aşezat într-un colţ şi au tăcut. Au refuzat însă să-şi recunoască vinovăţia, care era însă atât de evidentă pentru toţi cei prezenţi.

Atunci stareţul, văzând nesimţirea şi răutatea lor, le-a poruncit să plece din cadrul mănăstirii, asemenea unor mădulare stricate, ca nu cumva să molipsească şi celelalte membre sănătoase. I-a alungat din obşte din cauza lipsei lor de pocăinţă până în ultimul ceas, ca să nu se smintească şi alţii de o astfel de grea boală sufletească. Iar aceia, chiar şi când au plecat, au continuat să insiste în răutate şi în stricăciune. Au început să răspândească zvonul că ei ar fi pictat acele icoane şi că şeful atelierului lor Alipie, vrând să păstreze banii numai pentru el, a lăsat să se creadă că icoanele au fost pictate în chip minunat şi nu de mână omenească.

Însă aceste bârfe nu au reuşit să fie crezute. Din nou, însuşi Dumnezeu a intervenit cu noi semne minunate şi a confirmat minunea Sa, slăvindu-l şi pe robul Său, Alipie.

S-a întâmplat deci, ca prin îngăduinţa Domnului, câţiva ani mai târziu, să izbucnească un incendiu puternic în tot oraşul Kiev, care a ars o mare parte dintre clădirile acestuia. Printre acestea a ars şi bisericuţa cu cele şapte icoane nefăcute de mână omenească. Când a fost stins incendiul, în vreme ce bisericuţa arsese întreagă şi nu mai rămăsese nimic în picioare, icoanele au fost găsite întregi, neatinse, ca şi cum ar fi fost nou pictate! Nu erau nici măcar afumate.

Domnitorul Kievului de atunci, Vladimir al II-lea Monomahul, a aflat despre această minune. Ca să creadă însă a vrut să vadă cu proprii săi ochi. Şi într-adevăr, se duse la locul catastrofei, unde le găsi pe toate arse şi dărâmate în cutremurătoare ruine. Numai cele şapte icoane străluceau în soare, fără să fie atinse nici de flăcări nici de fum. Acolo Vladimir a aflat de la mulţimea adunată istoricul acestor icoane, cum că nu sunt făcute de mână omenească. Apăruseră pictate pe lemn în chip minunat prin puterea lui Dumnezeu şi pentru harul nedreptăţitului monah Alipie.

Impresionat, domnitorul a cerut una dintre icoane, cea a Maicii Domnului, şi a trimis-o la Rostov, în biserica de piatră pe care el însuşi o ridicase acolo. Mai târziu şi aici această icoană a rămas nevătămată în chip minunat, în urma unui puternic cutremur ce a dărâmat întreaga biserică. Apoi a fost dusă într-o biserică de lemn. Şi aceasta a ars după câţiva ani, în urma unui puternic incendiu şi din nou această icoană a fost salvată, pentru a treia oară, în chip miraculos, fără nici o stricăciune, după ce stătuse pentru multe ore în focul devastator.

Icoana Maicii Domnului "Sven"

O altă minune impresionantă a avut loc către sfârşitul vieţii cuviosului Alipie.

Unul dintre creştinii evlavioşi a comandat sfântului Alipie o icoană reprezentând Adormirea Maicii Domnului. O promisese Preasfintei pentru hramul de la 15 August, şi de aceea l-a rugat să fie gata la timp.

Peste câteva zile însă bunul părinte Alipie se îmbolnăvi grav. Adormirea sa se apropia. Astfel îi era aproape imposibil să-şi îndeplinească şi această ultimă comandă.

Creştinul cu pricina se întristă foarte tare. A venit la cuvios, care se găsea în patul său în stare gravă şi l-a rugat să găsească o soluţie astfel încât să fie gata icoana sa în ziua de hram.

– Nu fi trist, copilul meu, a răspuns cu voce stinsă sfântul. Ai încredere în Dumnezeu şi în sfântă voia Sa. Icoana Născătoarei de Dumnezeu se va găsi la locul ei în acea zi.

Mângâiat de aceste cuvinte ale cuviosului creştinul se întoarse bucuros la casa sa.

Cu toate acestea, în ziua ajunului sărbătorii, când se duse să ia icoana, îşi dădu seama că aceasta nu era gata, în vreme ce cuviosul era într-o stare şi mai gravă. Supărat atunci îi spuse:

– De ce, părinte Alipie, nu m-aţi anunţat despre starea sănătăţii sfinţiei voastre? Aş fi găsit un alt pictor ca să-mi facă icoana. Am promis că mâine o voi duce la biserică. Ce voi face acum? M-aţi făcut de ruşine! Nu mă aşteptam de la dumneavoastră la aşa ceva!

– Fiul meu, a răspuns cu blândeţe cuviosul, cumva din lenevie nu am îndeplinit promisiunea mea…? Să ştii însă că Domnul poate numai cu un singur cuvânt să picteze icoana Maicii Sale. Eu desigur că acum plec din această lume, după cum mi-a arătat Domnul. Pe tine însă nu te voi lăsa întristat.

În ciuda acestei asigurări primite de la cuvios, creştinul plecă supărat la casa sa.

Însă iată! Peste puţin timp intră în chilie un tânăr strălucitor şi frumos. Se aşeză în faţa şevaletului şi începu să picteze icoana Adormirii în tăcere. Cuviosul se uita la el cu atenţie. Mai întâi întinse pe lemn aurul. Apoi pregăti toate culorile cu o mare iuţime şi în trei ore termină deja de pictat întreaga icoană!

Se întoarse atunci către cuvios şi-l întrebă:

– Părinte! Îi lipseşte ceva? Am greşit cu ceva?

– Ai făcut-o foarte frumoasă, îngere al lui Dumnezeu, a răspuns acesta. Dumnezeu te-a ajutat să o faci minunată.

Îndată după aceasta, «pictorul», cel trimis de Dumnezeu, luă în mâinile sale icoana şi se făcu nevăzut.

Între timp creştinul acela care comandase icoana nu a putut toată noaptea să închidă un ochi, din cauza supărării sale. Când s-a făcut dimineaţă, în ziua Adormirii Maicii Domnului, se gândea că vai, hramul se va face fără icoana pe care o promisese!

Se sculă din pat cu inima grea şi după ce se pregăti se duse la biserică. Încă nu se luminase bine de ziuă. Era primul care ajunsese la biserică. Ar fi putut foarte bine să plângă acolo pentru greşeala sa. Nu l-ar fi văzut nimeni.

Îndată însă ce a intrat înăuntru, ce să vadă? Frumoasa icoană strălucitoare era aşezată la locul ei de închinare!

– Doamne miluieşte! A strigat şi a căzut la pământ, crezând că are o vedenie. Cu cât trecea timpul însă, îşi dădea seama că icoana era adevărată. Cu frică şi cu cutremur îşi aminti de asigurarea pe care i-o dăduse cuviosul Alipie, cum că icoana avea să fie gata în ziua hramului.

Plin de teamă se ridică şi se întoarse la casa sa, pentru a-i anunţa pe ai săi despre cele petrecute. Apoi au alergat cu toţii cu mare bucurie la biserică, purtând cu ei lumânări şi tămâie.

Când au ajuns, au văzut că icoana strălucea asemenea soarelui, atât de tare încât, nu o puteau privi în faţă. Au căzut la pământ şi i s-au închinat tremurând de emoţie şi tulburare.

După slujba ce a urmat, acel creştin cuvios a venit la mănăstire, la părintele stareţ şi i-a povestit cele petrecute. Au mers apoi împreună la fericitul Alipie.

Stareţul l-a întrebat:

– Părinte Alipie, cum şi de către cine a fost pictată icoana acestui om?

Atunci cuviosul le-a istorisit toate cele întâmplate.

– Îngerul lui Dumnezeu a pictat-o, a spus. Acela a dus-o apoi şi în biserică. Şi iată! Acelaşi înger stă acum aici, lângă mine, aşteptând porunca Domnului ca să ia sufletul meu. Îl vedeţi? Binecuvântat să fie Dumnezeu!

Şi cu aceste cuvinte cuviosul îşi predă sufletul Domnului. Era 17 August.

Fraţii din obşte au îngropat cu cinste sfinţitul său trup în peştera cuviosului Antonie, lângă ceilalţi părinţi adormiţi.

Astfel sfântul şi taumaturgul iconograf Alipie, care împodobise multe biserici cu icoanele sale, împodobea acum atât pământul cât şi cerurile. Pământul prin sfintele sale moaşte iar cerurile prin cuviosul său suflet.

Sursa: Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev

Cuviosul Pimen cel bolnav de la Lavra Pesterilor din Kiev - 7 august -

Cuviosul Pimen cel bolnav

7 august

În viaţa cuviosului Pimen vom găsi acel exemplu demn de urmat al ridicării fără reproş a crucii suferinţelor provocate de boli. Vom fi învăţaţi să înfruntăm cu răbdare şi recunoştinţă orice suferinţă trupească, deoarece numai astfel devenim şi mai puternici în lupta noastră duhovnicească. «Căci puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune27 (II Corinteni XII, 9.)». Vom fi învăţaţi de asemenea că trebuie să-i ajutăm cu răbdare pe fraţii noştri aflaţi în suferinţe trupeşti, ca şi cum L-am sluji pe însuşi Domnul.

Cuviosul Pimen a fost de mic copil foarte bolnăvicios. S-a născut bolnav şi bolnav a crescut. Însă suferinţa trupului său a fost aceea care nu a permis şi îmbolnăvirea sufletului. Curat din pântecele maicii sale de orice întinare sufletească, nu a cunoscut faţa dezgustătoare a păcatului.

Adeseori fericitul îi ruga pe părinţii săi să-l ducă la mănăstire şi să-l lase acolo să devină monah. Aceia însă nici nu doreau să audă despre aşa ceva. Cu toate că băiatul lor era atât de slăbuţ şi bolnăvicios, îl iubeau foarte mult şi nu puteau pentru nici un motiv să se despartă de dânsul.

Odată însă tânărul se îmbolnăvi foarte grav, mai grav decât în alte dăţi. Dintr-o pricină necunoscută trupul său se umplu de răni iar doctorii nu reuşeau să-l vindece cu nici un leac. Erau deznădăjduiţi pentru situaţia sa şi aşteptau de acum să moară.

Atunci întristaţii părinţi se gândiră să ceară ajutorul Domnului şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. L-au luat pe fiul lor bolnav şi l-au adus la mănăstirea Peşterilor. Au căzut la picioarele părinţilor şi i-au implorat plângând să se roage pentru salvarea fiului lor.

Şi într-adevăr, părinţii au făcut îndelungi rugăciuni pentru vindecarea tânărului. Iată însă că rugăciunea tânărului fu mai puternică decât rugăciunea celorlalţi împreună. Deoarece fericitul nu se ruga pentru însănătoşirea sa. Dimpotrivă, îl ruga fierbinte pe Dumnezeu ca să prelungească boala sa! Ştia că, îndată ce s-ar fi făcut bine, părinţii lui l-ar fi luat de la mănăstire şi l-ar fi împiedicat să-şi îndeplinească dorinţa sa cea mai fierbinte şi anume aceea de a deveni monah.

Tatăl şi mama sa se găseau tot timpul lângă dânsul, în camera în care fuseseră găzduiţi. De aceea nu reuşea să intre în legătură cu părintele stareţ sau cu vreunul dintre părinţi şi să le descopere dorinţa sa ascunsă.

Au trecut câteva zile, situaţia sănătăţii lui a rămas în continuare foarte critică.

Într-o noapte priveghea, rugându-se pe ascuns, întins pe patul suferinţei sale. Mai încolo, în aceeaşi cameră, dormeau părinţii săi şi un pic mai departe nişte angajaţi ai mănăstirii.

Deodată, ce vede! Îngeri luminoşi, sub înfăţişarea unor tineri strălucitori, au intrat înăuntru şi au venit lângă patul său. În spatele lor veneau şi alţii, care semănau cu stareţul şi monahii mănăstirii, ţinând în mâini toate cele necesare pentru tunderea în monahism: foarfecă, cruce, lumânări, Sfânta Evanghelie, rasa monahală, mantia, camilafca şi celelalte…

– Vrei să te tundem în monahism?, i-au spus cu blândeţe tânărului ce rămăsese uimit.

– Sigur că vreau!, răspunse acesta bucuros. Dumnezeu este cel care v-a trimis! Vă rog să îndepliniţi acest dor inimii mele.

Au început îndată slujba tunderii, pe care au săvârşit-o exact după rânduiala stabilită de tipic. I-au pus numele Pimen.

Părul pe care i l-au tăiat, l-au pus într-o eşarfă neagră.

Peste puţin timp noul monah stătea pe patul său îmbrăcat cu veşmintele monahale şi având primită şi schima cea mare. În mână ţinea lumânarea dăruită de îngeri.

– Această lumânare va arde timp de patruzeci de zile, frate Pimen, l-au asigurat îngerii. Întreaga ta viaţă va fi un continuu martiriu din cauza bolii tale. Dumnezeu îngăduie să suferi astfel, deoarece cunoaşte răbdarea şi virtutea ta. Prin acestea vei câştiga împărăţia cerurilor şi vei deveni şi o flacără strălucitoare, care va lumina, va întări şi-i va învăţa pe oameni. Aşadar fii răbdător şi să ne întâlnim cu bine în ceruri! Să ţii minte că mai înainte de adormirea ta întru Domnul te vei face complet sănătos. Acesta va fi semnul care te va face să înţelegi că a venit ceasul plecării tale din această lume.

Îndată ce şi-au terminat această misiune sfântă, îngerii l-au îmbrăţişat pe cuvios şi au plecat. Au trecut apoi pe la biserică şi au lăsat eşarfa cu părul cuviosului deasupra raclei cuviosului Teodosie.

Între timp fraţii care locuiau în chiliile apropiate au auzit psalmodiile de la arhondaric. Şi-au închipuit însă că stareţul, împreună cu alţi părinţi îl tundeau pe cel bolnav în monahism sau că acesta deja adormise şi-i făceau slujba stâlpilor.

Au venit la arhondaric însă nu au văzut pe nimeni. Părinţii săi dormeau. La fel şi muncitorii. Însă în aer plutea o aromă de nedescris.

L-au văzut pe tânărul bolnav că era treaz şi îmbrăcat în haine monahale, plin de bucurie şi recunoştinţă.

– Ce s-a întâmplat, frate? Cine te-a tuns în monahism? Ce psalmodii erau acelea pe care le-am auzit noi, în vreme ce părinţii tăi care dorm aici înăuntru, nu le-au auzit şi continuă să doarmă?

Întrebările cădeau ca o ploaie asupra cuviosului.

– Eu cred că a fost stareţul, împreună cu câţiva dintre părinţi şi cu câţiva tineri strălucitori. Au venit cu toţii împreună, m-au tuns în monahism şi mi-au pus numele Pimen. Aceia au psalmodiat. Mi-au dat şi această lumânare. Mi-au spus că va arde timp de patruzeci de zile continuu. Părul meu l-au pus într-o eşarfă neagră pe care au lăsat-o în biserică.

Uimiţi şi emoţionaţi fraţii au alergat la biserică. Au găsit-o însă încuiată. L-au trezit pe eclesiarh şi l-au întrebat:

– A mai intrat cineva în biserică după Miezonoptică?

– Nu, nimeni. Când am încuiat-o era goală. Şi nimeni nu a mai deschis-o apoi.

– Şi cheile unde sunt?

– Sunt la părintele tipicar. Nu le dă niciodată nimănui.

L-au trezit pe tipicar. I-au istorisit cele întâmplate şi i-au cerut să descuie biserica.

Când au intrat înăuntru, au văzut într-adevăr pe mormântul cuviosului Teodosie eşarfa cu părul fericitului Pimen.

Atunci l-au chemat pe părintele stareţ. Când a auzit şi acesta cele întâmplate, rămase uimit şi începu să cerceteze, nu cumva vreunii dintre fraţi îndrăzniseră să-l tundă pe ascuns pe cel bolnav. Cercetările au rămas însă fără nici un rezultat. De altfel, atât eşarfa cu părul cuviosului, cât şi lumânarea care ardea fără să i se topească ceara, erau dovezi evidente ale minunii şi ale intervenţiei divine. Astfel, chiar dacă la început îşi pusese serios problema valabilităţii slujbei de tundere, mai târziu aceste semne minunate au alungat îndoielile sale şi l-au umplut de bucurie duhovnicească.

Când fu deja sigur de această minune stareţul se duse la fratele Pimen, îl îmbrăţişă şi-i spuse:

– Frate Pimen, este evident că de la însuşi Dumnezeu, prin mâinile îngerilor Săi, ai primit marea şi îngereasca schimă. Spune-ne însă, cum arătau aceia care te-au tuns? Ai putea să-i descrii? Iată, aici în carte am rânduiala acestei slujbe. Atunci când au săvârşit-o, au spus acestea ce sunt scrise aici sau altceva…?

– Cinstite părinte, ce sunt aceste întrebări? Nu aţi venit chiar dumneavoastră împreună cu alţi părinţi şi aţi slujit toate după cum sunt scrise în această carte pe care o ţineţi în mână…? Şi nu m-aţi asigurat că pentru tot restul vieţii mele voi rămâne bolnav şi abia cu puţin mai înainte de a adormi mă voi face bine…? Iar acum, vă rog, rugaţi-vă pentru mine, sfinte părinte, ca să-mi dăruiască răbdare pentru jugul ascultării şi pentru crucea bolii mele.

Astfel fericitul Pimen rămase de atunci definitiv la mănăstirea Peşterilor. Stareţul şi ceilalţi fraţi din obşte nu au mai avut nici un motiv să se îndoiască de arătarea cea îngerească. De asemenea şi părinţii cuviosului, uimiţi de această minune, nu au îndrăznit să se opună voii lui Dumnezeu şi a fiului lor.

Cuviosul Pimen înfruntă de atunci cu curaj martiriul bolii sale, care se înrăutăţise în asemenea grad, încât cei care slujeau la spitalul mănăstirii erau dezgustaţi profund de rănile sale pline de puroi şi cu greu se puteau apropia de dânsul, din cauza mirosului urât pe care acestea îl răspândeau. De aceea, de multe ori îl neglijau şi-l lăsau câte două trei zile fără să-l îngrijească, flămând şi însetat, fără să-l ajute nici în cele mai elementare nevoi ale sale. Cuviosul însă le suporta pe toate fără să se supere. Niciodată nu le reproşă fraţilor pentru acest tratament şi niciodată nu se plânse la stareţ pentru comportamentul lor lipsit de iubire frăţească. Dimpotrivă, slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate pătimirile vremii de acum28 (Romani VIII, 18.), pe care le considera ca fiind nevrednice de mărirea care avea să i se descopere29 (Idem.).

Într-o zi au adus la spitalul Lavrei pe unul dintre monahi care era grav bolnav şi l-au aşezat lângă Pimen. Astfel cei care slujeau, aveau să fie uşuraţi de faptul că, puteau să-i îngrijească pe amândoi în acelaşi timp. Însă din nou, de multe ori, evitau să vină la patul celor doi grav bolnavi, lăsându-i singuri şi neajutoraţi. Cel mai mult aceştia sufereau de sete.

Când fericitul Pimen văzu că celălalt monah era foarte întristat din cauza acestei situaţii, îi spuse:

– Frate, dat fiind că cei ce trebuie să ne îngrijească ne neglijează, dacă ţi-ar dărui din nou Dumnezeu sănătatea, ai vrea să preiei şi tu ascultarea de a fi în slujba celor bolnavi?

– Cu mare bucurie, răspunse acela. Dacă m-aş face bine, i-aş îngriji până la moarte pe ceilalţi bolnavi cu jertfă şi dăruire de sine.

– Iată atunci! Domnul te face bine! Vei fi din nou sănătos! Însă să-ţi îndeplineşti promisiunea ta, slujindu-mă nu doar pe mine, ci şi pe toţi ceilalţi fraţi bolnavi. Aceia care nu şi-au îndeplinit cum se cuvine ascultarea lor, vor fi pedepsiţi de Domnul cu o boală foarte grea şi dureroasă, ca să-şi dea seama de păcatul lor, să se pocăiască şi să-şi salveze sufletele.

Monahul care era bolnav se ridică îndată complet sănătos şi începu să-l slujească pe cuviosul Pimen. În aceeaşi zi ceilalţi slujitori s-au îmbolnăvit greu, după spusele cuviosului, şi au căzut la pat, unde au rămas în stare critică pentru multă vreme. Cel care fusese vindecat îi slujea cu mare dăruire pe toţi.

Din păcate însă, foarte curând, se dezgustă şi el de rănile cuviosului Pimen şi începu să-l neglijeze. Într-o zi îl lăsă chiar fără nici un ajutor, flămând şi însetat. Când se duse însă să se odihnească într-una dintre chiliile mai izolate ale Lavrei, fu îndată cuprins de o mare febră şi de paralizie. Ardea şi se chinuia în dureri îngrozitoare. Nu mai putea nici să vorbească ca să strige pe careva în ajutor.

Rămase acolo timp de trei zile, până când ajunse în ultimul hal. Atunci Dumnezeu, care dorise în acest fel să-l îndrepte, îi dărui din nou puterea de a vorbi.

– Salvaţi-mă, fraţilor, pentru numele lui Dumnezeu! Mor! strigă din toate puterile.

Câţiva fraţi din obşte au auzit strigătele lui şi au alergat să-l ajute.

– Spuneţi-i părintelui Pimen că mor! Să aibă milă de mine şi să mă salveze din nou! spuse epuizat, înţelegând motivul pătimirii sale.

L-au anunţat îndată pe cuvios despre cele petrecute.

– Fratele care te îngrijea este pe moarte!

– «Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera», spuse acesta. Domnul L-a răsplătit astfel, deoarece m-a lăsat fără hrană şi apă, încălcându-şi promisiunile făcute. Însă pentru că Domnul, prin gura apostolului Său, ne-a învăţat să facem bine tuturor oamenilor, «şi să nu răsplătim răul cu rău30 (Romani XII, 17.)», mergeţi şi spuneţi-i: «Pimen te cheamă. Ridică-te şi du-te».

Îndată ce i-au spus aceste cuvinte celui bolnav, acesta şi-a revenit, s-a ridicat şi a alergat fără nici o greutate la spitalul mănăstirii. Cuviosul l-a povăţuit atunci cu cuvintele Domnului:

– «Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău». Şi să ştii că aceeaşi răsplată pe care o va primi în ceruri acela care suferă crucea bolii sale fără să se plângă, o va primi şi acela care-l îngrijeşte cu iubire frăţească. Eu pentru răsplata cea cerească sufăr, fratele meu, slăvind pe atotputernicul Dumnezeu. Acesta te-a vindecat de boala ta. El mă poate vindeca şi pe mine, dacă I-aş cere-o. Eu însă nu mi-o doresc, deoarece consider răbdarea mai preţioasă decât sănătatea. Şi chiar dacă trupul meu ar putrezi cu totul aici, la a doua venire a Domnului el va învia nestricăcios. Să îndurăm aici mirosul putreziciunii, ca să ne bucurăm dincolo de cereasca mireasmă. Ne întăreşte, frate, în răbdare Mântuitorul Iisus Hristos zicând: «Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre». Iar apostolul ne mângâie scriind: «Răbdaţi spre înţelepţire; Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi31 (Evrei XII, 7–8.) ».

Fu adânc impresionat şi se pocăi din adâncul inimii fratele, luminat de poveţele cuviosului, cât şi de încercarea prin care trecuse. De atunci, şi până la adormirea sa, luă în primire şi îngrijirea pe timpul nopţii a fraţilor bolnavi.

Bravul imitator al dreptului Iov, cuviosul Pimen, trăi pe patul suferinţei sale timp de douăzeci de ani de la tunderea sa în monahism, slăvind şi lăudând neîncetat pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Când veni vremea plecării sale din această lume, Dumnezeu trimise un semn revelator: în noaptea precedentă, deasupra trapezei mănăstirii au apărut trei stâlpi de foc luminoşi, care se întindeau către biserică.

Fraţii care i-au văzut au rămas uimiţi. Numai Dumnezeu ştia însă atunci înţelesul acestei minuni. Mai târziu aveau să o înţeleagă şi fraţii: Domnul vieţii şi al morţii trimisese pe îngerii săi în întâmpinarea sufletului fericitului Pimen.

Când se lumină de ziuă, cuviosul îşi dădu seama că se făcuse bine. Într-adevăr, orice semn al bolii sale dispăruse de pe trupul său, în timp ce el însuşi, simţindu-se în putere şi întreg la trup, se ridică în picioare. Înţelese atunci că sosise ora ieşirii sale din lume.

Bucuros trecu pe la toţi fraţii din obşte, făcu în faţa lor adâncă metanie şi-şi ceru de la toţi iertare cu smerenie.

– Eu voi părăsi această lume şi de aceea am venit să-mi iau rămas bun de la toţi, le spuse monahilor, care nu-şi puteau crede ochilor, când îl văzură sănătos.

Apoi se întoarse din nou la spital şi le spuse celor bolnavi:

– Fraţii mei, ridicaţi-vă şi urmaţi-mi, în numele Domnului!

La acest cuvânt al cuviosului toţi bolnavii s-au vindecat îndată! S-au ridicat din paturile suferinţelor lor şi i-au urmat binefăcătorului lor, slăvind pe Dumnezeu!

Minunatul Pimen trecu pe la biserică, unde ceru să primească pentru ultima dată Sfânta Împărtăşanie. Apoi ridică pe umerii săi catafalcul şi se îndreptă direct spre peştera unde urma să fie înmormântat, cu toate că niciodată în viaţa sa nu fusese acolo şi nimeni nu-i arătase vreodată drumul spre ea!

Îndată ce intră în peşteră făcu o metanie mare în faţa mormântului cuviosului Antonie şi le arătă fraţilor, care-l urmaseră, locul în care urma să fie îngropat.

La sfârşit cuviosul tăcu pentru o vreme şi aşteptă. Era o tăcere sugestivă, o tăcere de moarte, ce a fost în cele din urmă întreruptă de strigătul său de bucurie:

– Au venit, fraţilor! Au venit aceia care m-au tuns în monahism şi mă vor lua cu dânşii!

După aceste cuvinte pline de bucurie sfântă, se întinse pe catafalc, închise liniştit ochii şi-şi predă sufletul în mâinile Domnului.

Cu cinste şi cu evlavie, părinţii i-au îngropat sfinţitul trup în locul pe care-l arătase, ridicând imnuri către Dumnezeu.

Sursa:  Patericul Lavrei Pesterilor de la Kiev

26 iulie - Cuviosul Moise Ungarul (Lavra Pecerska)

Cuviosul Moise Ungarul

26 iulie

Duhul cel necurat, diavolul, orbeşte inimile care sunt înrobite de urâta patimă a curviei. Astfel nu vor reuşi niciodată să-l vadă pe Dumnezeu, de vreme ce numai cei curaţi cu inima se vor învrednici de aceasta, aşa cum Însuşi Domnul ne-a asigurat.

Pe acest câmp al războiului duhovnicesc s-a luptat cu înverşunare cu necuratul duşman şi cuviosul părintele nostru Moise, care a învins în cele din urmă în chip glorios, oferindu-se pe sine ca un exemplu viu de cuminţenie şi de puritate.

Cuviosul Moise era ungur de neam şi era unul dintre cei mai îndrăgiţi slujitori ai principelui martir Boris. În slujba acestuia din urmă se afla şi fratele lui Moise Gheorghe. Când sfântul Boris a fost ucis de nelegiuitul Sviatopolk la râul Alta, împreună cu toţi generalii săi, fericitul Moise a fost singurul care a scăpat cu viaţă. S-a refugiat atunci la evlavioasa Predislava, sora lui Iaroslav, care l-a ascuns de Sviatopolk. Fără să poată fugi în alt loc, bravul Moise rămase acolo, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.

Între timp evlaviosul principe Iaroslav, supărat de moartea nedreaptă a fratelui său iubit Boris, se ridică împotriva lui Sviatopolk şi-l învinse. Tiranul se refugie în Polonia, se alie cu regele ţării acesteia Bolieslav şi se porni cu multă armată împotriva Kievului. Iaroslav fu învins şi Sviatopolk se urcă pe tronul Rusiei.

După această victorie a lui Sviatopolk, aliatul său regele Bolieslav se întoarse în ţara sa, luând cu sine ca sclavi pe mulţi dintre prizonierii de război. Printre aceştia erau – vai! – şi cei doi fraţi ai lui Iaroslav, boierii săi, precum şi fericitul Moise, legaţi toţi de mâini şi de picioare cu lanţuri grele.

În Polonia cuviosul rămase în închisoare timp de cinci ani, suferind cu răbdare detenţia prin rugăciune şi prin preaslăvirea lui Dumnezeu.

Odată, o femeie tânără şi frumoasă, foarte bogată şi influentă, care era dintre principesele de la curte, l-a văzut pe frumosul şi puternicul Moise şi a fost foarte atrasă de înfăţişarea lui.

Topindu-se de dorinţa cea trupească, se apropie de dânsul şi-i spuse ademenitor:

– Ah, omule! Suferi degeaba aceste chinuri. Îmi pari foarte capabil şi inteligent. De ce să nu te eliberezi deci din aceste chinuri şi tristeţi?

Moise îi răspunse liniştit:

– Pentru că aşa a vrut Dumnezeu.

Femeia insistă:

–Dacă vei asculta de mine, te voi elibera şi te voi face stăpânul meu şi principe peste toată Polonia.

Fericitul înţelese scopurile ei necuviincioase şi-i răspunse:

– Care dintre oameni, care a ascultat de femeie şi i-a predat întreaga sa voinţă, a făcut bine? Cel dintâi creat dintre oameni, Adam, a ascultat de Eva şi a fost alungat din paradis. Samson, cel mai puternic dintre oameni şi biruitor asupra vrăjmaşilor, la sfârşit fu predat de o femeie în mâinile filistenilor. Solomon, care ajunsese pe culmile înţelepciunii dumnezeieşti, a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, urmând plăcerilor oferite de femei. Ca să nu mai vorbim de Irod, care deşi a fost încununat cu multe victorii, la sfârşit a devenit robul unei femei şi a tăiat de dragul ei capul Sfântului Ioan Botezătorul. Cum, deci eu, fiinţă liberă, să mă las robit de o femeie, pe care nici nu o cunosc şi nici nu am mai văzut-o vreodată?

– Dar te voi elibera, strigă cu patimă femeia. Te voi face bogat şi slăvit şi conducător al casei mele. Te voi lua de bărbat. Numai împlineşte-mi această dorinţă! Stinge flacăra care îmi arde sufletul! Lasă-mă să mă bucur de frumuseţea ta! Nu mă pot împăca cu gândul că frumuseţea şi puterea ta ar putea să se piardă degeaba! Dacă vei accepta propunerea mea, eu îmi voi împlini dorinţa şi tu vei deveni stăpânul meu, domnul averii şi al puterii mele, conducătorul boierilor. Ce spui, deci?

– Ascultă odată pentru totdeauna, răspunse cu demnitate minunatul Moise. Nici voinţa ta nu o voi urma şi nici bogăţia şi puterea ta nu mi le doresc. Curăţia inimii şi a trupului sunt mai presus de toate acestea. Nu sunt vinovat pentru ceea ce sufăr aici în lanţuri şi chinuri. De aceea sper ca acestea să mă scape de lanţurile şi chinurile cele veşnice.

Când femeia văzu că este în pericol să piardă o asemenea frumuseţe trupească şi sufletească, primi un alt sfat de la diavol.

Dacă-l voi răscumpăra din închisoare, se gândea, va fi obligat să mă asculte chiar şi împotriva voinţei sale. L-a trimis deci pe omul ei de încredere de la curte la şeful închisorii ca să-i ceară să-l vândă pe Moise, cu orice preţ. Acela a înţeles că era o bună ocazie ca să se îmbogăţească şi-l vându pentru trei mii de monede de aur!

După ce femeia l-a dobândit pe Moise, a dat ordin să fie adus în faţa ei, să i se scoată cătuşele, să fie dezbrăcat de zdrenţele pe care le purta, să fie spălat şi îmbrăcat cu haine bogate. Apoi ordonă să li se aducă mâncăruri gustoase şi-l forţă pe cuvios prin toate mijloacele să le guste şi în acelaşi timp să se lase pradă dorinţelor ei păcătoase.

Dreptul însă, asemenea lui Iosif, fugi din braţele ei, se dezbrăcă de acele haine bogate şi evită păcatul, gândind la nimicnicia lumii şi a plăcerilor ei. Se ascunse undeva în curte şi începu să se roage, să postească şi să privegheze. Preferă să mănânce pâine uscată pentru Dumnezeu, decât mâncăruri bogate şi băuturi alese, cu preţul întinării sufleteşti.

Furioasă, femeia dădu ordin să fie închis şi lăsat să moară de foame. Dumnezeu însă nu-l părăsi pe robul său, care-şi pusese nădejdea doar în El. Unuia dintre slujitorii acelei femei i se făcu milă de Moise şi-l hrănea pe ascuns.

Între timp ceilalţi slujitori de la curte încercau prin toate mijloacele să-l convingă pe Moise să asculte de femeie. Îi spuneau:

– Frate Moise, ce te împiedică să te căsătoreşti cu dânsa? Eşti încă tânăr. Iar această femeie este văduvă şi a apucat să trăiască numai un an cu primul ei soţ. Frumuseţea ei este rară, bogăţia nenumărată şi puterea ei foarte mare. Iar dacă ar fi vrut să se căsătorească cu oricare dintre principi, nimeni nu ar fi refuzat-o. Şi tu, care eşti prizonier şi rob al acestei femei, nu vrei să devii domnul ei…? Spui că nu poţi să încalci poruncile lui Hristos…! Însă ce ne spune Domnul în Evanghelie: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup»! Şi apostolul nu spune: «…mai bine este să se căsătorească decât să ardă»? Nu le este permis văduvelor să se căsătorească a doua oară? De vreme ce nu eşti călugăr şi nu ai depus voturi monahale de ce te amărăşti cu aceste chinuri amare? Pentru care motiv nu vrei să te căsătoreşti? Dacă mori în această situaţie cine te va lăuda? Care om, de la Adam şi până astăzi a neglijat femeia, în afară de monahi? Ce au făcut Avraam, Isaac, Iacov? Încă şi dreptul Iosif, după ce a scăpat de ispita femeii egiptene ce a făcut? S-a căsătorit! Şi tu, dacă scapi cu viaţă, poate că te vei căsători în viitor, fie şi cu o altă femeie. Şi cine atunci nu te va judeca, pentru prostia de a fi dat cu piciorul unei astfel de ocazii…? Nu este mai de preferat pentru tine, să te predai acestei principese, să te eliberezi de robie şi să devii principe…?

Însă binecuvântatul Moise răspunse:

– Fraţii mei şi bunii mei prieteni, voi mă sfătuiţi în chip foarte priceput. Însă eu cred că şoaptele vicleanului şarpe către Eva, nu au fost mai rele decât sfaturile voastre. Mă presaţi să mă predau acestei femei, însă nu voi face sub nici o formă acest lucru. Chiar dacă voi muri în aceste lanţuri, sper cu o şi mai mare siguranţă că voi afla milă în faţa lui Dumnezeu. Dacă aşa ar sta lucrurile, adică să se fi salvat toţi drepţii prin intermediul căsătoriei, aflaţi deci că eu nu sunt drept. Eu sunt păcătos şi de aceea nu mă voi putea salva alături de această femeie. Dacă dreptul Iosif s-ar fi predat femeii lui Putifar, nu ar mai fi devenit apoi al doilea după faraon. Dumnezeu a văzut răbdarea sa şi i-a dăruit această putere. Şi de aceea a fost slăvit în toate veacurile, pentru răbdare şi virtute şi nu pentru că a lăsat în urma sa pe fiii săi. Eu însă nici regatul Egiptului nu mi-l doresc, nici putere lumească nu caut, nici în ţara polonilor nu vreau să trăiesc şi nici în patria mea nu-mi doresc vreo mărire. De toate acestea mă lepăd pentru a câştiga împărăţia cerurilor. Şi dacă voi scăpa cu viaţă din mâinile acestei femei, vreau să mă dedic vieţii monahale. Pentru că Domnul ne spune în Evanghelia Sa: «Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică». Pe Hristos deci să-l ascult, sau pe voi? Şi apostolul zice desigur că «mai bine să se căsătorească decât să ardă», însă mai înainte de aceasta ce subliniază: «Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze să se căsătorească». Şi mai jos spune: «Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii». Pe cine deci să ascult, pe voi sau pe apostol…? Şi pe cine este mai bine să slujească cineva, pe Hristos sau pe femeie…? Apostolul spune din nou: «Robii să asculte de stăpânii lor întru cele bune». Aflaţi deci că frumuseţea acestei femei nu mă atrage deloc. Şi nici nu poate aceasta să mă îndepărteze de Mirele sufletului meu care este Hristos.

Când stăpâna află de toate acestea, puse la cale un alt plan viclean. A dat ordin ca Moise să fie frumos îmbrăcat, urcat pe un cal împodobit şi purtat prin toate oraşele şi satele pe care aceasta le avea sub stăpânire, însoţit de o aleasă cavalerie. Ea călărea lângă dânsul pe un alt cal. După ce-i arătă toate domeniile sale, îi spuse:

– Toate aceste locuri sunt ale tale. Tot poporul care locuieşte pe ele îţi aparţine. Poţi să faci cu toate acestea tot ce vrei.

Apoi se întoarse către supuşii ei şi le spuse:

– Acesta este domnul şi soţul meu! Cu toţii să-l respectaţi şi să-l ascultaţi!

Sfântul însă râse de toată această punere în scenă a pătimaşei femei şi-i spuse:

– Degeaba te chinuieşti. Nu mă poţi atrage cu lucrurile cele trecătoare ale acestei lumi şi nici nu-mi poţi fura bogăţia mea duhovnicească. Hotărăşte-te odată şi nu te mai strădui atâta, degeaba, ca să mă câştigi.

Femeia se înfurie din cale afară.

– Ai uitat că te-am cumpărat…? striga ca o lupoaică sălbatică. Cine te poate scăpa din mâinile mele? Nu vei scăpa viu! Te voi chinui fără milă şi apoi te voi ucide!

– Nu mi-e frică de ameninţările tale, răspunse cu curaj fericitul. Şi dacă va vrea Dumnezeu nu voi întârzia să mă fac monah.

Viziunea cuviosului se împlini foarte curând în chip minunat, prin grija preabunului Dumnezeu, care pe toate le împlineşte după a Sa bunăvoire. S-a întâmplat deci să treacă pe acolo în acele zile un ieromonah de la Sfântul Munte. Prin pronia divină îl întâlni pe fericitul Moise, află despre chinurile la care era supus şi despre dorinţa sa fierbinte de a deveni monah şi-l tunse pe ascuns în monahism. Apoi îl sfătui să-şi păstreze cu orice preţ curăţenia trupească şi sufletească şi să nu se predea celui vrăjmaş. Îi dori să scape cât mai curând de acea femeie desfrânată şi apoi plecă. Pe acest ieromonah de la Sfântul Munte l-au căutat apoi peste tot slujitorii de la curte dar nu a mai fost de găsit.

Femeia, după ce şi-a pierdut orice speranţă de a-l câştiga pe Moise de bunăvoie, îl predă din nou în mâinile chinuitorilor. L-au întins pe o bancă de piatră şi l-au bătut fără milă cu nuiele de fier, până când pământul a fost botezat de sângele său. În timp ce-l loveau îi spuneau:

– Ascultă de stăpâna ta şi împlineşte-i voia. Dacă nu vei asculta îţi vom face trupul bucăţi. Nu ai nici o scăpare. Îţi vei da sufletul cu amar după nesfârşite chinuri. Ai milă de tinereţile tale. Dezbracă-te de această zdreanţă, poartă veşmântul cel scump şi vei scăpa de chinurile pe care ţi le pregătim în continuare.

Însă fericitul le răspunse cu curaj:

– Fraţilor, faceţi aceea ce vi s-a ordonat şi nu mai amânaţi nimic. Niciodată nu-mi voi încălca promisiunile mele monahale şi nu mă voi dezlipi de dragostea pentru Dumnezeu. Nici durerile, nici focul, nici rănile nu mă pot despărţi de Domnul şi de viaţa cea îngerească. Această femeie a întunericului îşi arată fără ruşine desfrânarea ei. Nici de Dumnezeu nu se teme şi nici de oameni nu se ruşinează, forţându-mă cu impertinenţă să cad în desfrânare şi în corupere. Dar nu voi urma niciodată jalnicei ei voinţe.

Era turbată principesa din cauza rezistenţei bravului ostaş al lui Hristos. Trecuseră deja şase ani de când acest rob îi stătea împotrivă şi dorea cu orice preţ să se răzbune pentru această jignire pe care i-o făcuse. Trimise deci o scrisoare regelui Bolieslav în care-i scria: «Ştii bine, regele meu, că soţul meu a murit pe câmpul de bătălie, luptând cu curaj alături tine. După aceasta tu mi-ai dat libertatea să-mi aleg pe oricine mi-ar place, ca să fie soţul meu. M-am îndrăgostit deci de un prea frumos tânăr, care era printre prizonierii tăi, l-am eliberat, l-am adus la palatul meu, i-am dăruit toată averea mea, l-am făcut domn al pământului meu, al poporului şi al meu însămi. El însă nu a preţuit nimic din toate acestea. De multe ori l-am chinuit cu înfometare şi cu bătăi, dar cu toate acestea nu am reuşit să-l fac bărbatul meu. Au trecut deja şase ani de când îl chinuiesc şi de când mă chinuieşte. Însă această inimă de piatră suferă toate chinurile şi nu se smereşte în faţa mea. De curând chiar, a devenit şi monah prin mâinile unui călugăr necunoscut ce a trecut pe aici. Ce mă sfătuieşti deci să fac?»

Bolieslav a ordonat să se înfăţişeze amândoi înaintea sa. Când au venit, a început să-l sfătuiască insistent pe Moise ca să asculte de stăpâna sa. La sfârşit îi spuse:

– Cine poate fi mai neînţelegător decât tine, care te privezi pe tine însuţi de la atâtea bunuri şi preferi atâtea chinuri amare…? Află deci că de tine depinde acum dacă vei trăi sau vei fi ucis. Fie vei face voia stăpânei tale şi vei afla cinste şi măriri, fie vei muri de o moarte îngrozitoare.

Apoi regele se întoarse către femeie şi-i spuse cu asprime:

– Nu este cu putinţă ca prizonierul pe care l-ai cumpărat să facă de capul lui. Tu eşti stăpâna şi el este robul tău. Dacă nu va asculta trebuie să-i dai o lecţie bună, astfel încât şi ceilalţi robi şi prizonieri să ia aminte şi să nu îndrăznească să se răscoale împotriva domnilor lor.

Atunci binecuvântatul Moise îi spuse regelui:

– Domnul îmi spune: «Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă şi-şi va pierde sufletul său?» Cum deci îmi promiţi slavă şi cinstiri, când tu însuţi şi această femeie veţi muri peste puţină vreme…!

Această profeţie a lui Moise nu întârzie să se împlinească.

Mai întâi însă mai avu de pătimit şi alte chinuri din partea viclenei femei. Având acum şi acordul regelui, îl provoca neîncetat şi fără ruşine ca să păcătuiască cu ea.

– Degeaba te chinuieşti, îi răspundea cuviosul. Trebuie să mă crezi foarte prost sau incapabil, încercând să mă faci să cad în mrejele tale. Te refuz însă ca pe o neruşinată şi femeie fără frică de Dumnezeu.

Atunci aceea, ajunsă deja la disperare, ordonă să i se dea câte o sută de bice în fiecare zi şi apoi să i se taie mâinile şi picioarele.

Peste câteva zile chinuitul Moise era căzut jos, într-o baltă de sânge, căzut în nesimţire, ca şi cum ar fi murit. Abia dacă mai respira.

Între timp regele Bolieslav, vrând să-i dea satisfacţie principesei supărate, ordonă să fie alungaţi toţi călugării din Polonia.

Însă Domnul îl răsplăti foarte curând pentru fapta sa rea. Într-o noapte regele muri brusc, fără să se ştie din ce cauză. A doua zi izbucni o răscoală a poporului în toată ţara. Majoritatea boierilor au fost ucişi, printre aceştia numărându-se şi principesa care-l chinuia pe robul lui Dumnezeu.

După moartea acesteia bunul Moise fu eliberat şi cu sănătatea zdruncinată de atâtea chinuri porni în căutarea unei mănăstiri în care să se dedice Domnului. Ajunse cu mare greutate la mănăstirea Peşterilor de la Kiev, abia purtându-şi trupul său plin de răni, dar încununat de coroana victoriei, ca un brav ostaş al lui Hristos.

Iar Domnul, după toate acestea, îi dărui harisma de a alunga patimile cele trupeşti din cei care veneau să-i ceară ajutorul.

Odată unul dintre monahii de la peşteri, care era greu chinuit de demonul curviei a venit la sfântul Moise. L-a rugat să-l ajute şi i-a spus:

– Tot ceea ce-mi vei spune eu o voi respecta până la moarte.

– Cât vei trăi să nu mai vorbeşti niciodată cu vreo femeie, i-a spus cuviosul.

Apoi îşi ridică bastonul, cu care întotdeauna se ajuta la mers, din cauza rănilor avute în trecut, şi-l atinse pe tânărul monah în piept. Îndată ispitele au încetat şi de atunci nu a mai fost luptat de dorinţele trupeşti.

Fericitul Moise a ajuns cu ajutorul harului lui Dumnezeu la adânci bătrâneţi, la sfârşitul vieţii sale pământeşti, după ce prin viaţa sa ascetică şi prin pătimirile avute, s-a învrednicit şi el să vadă pe Dumnezeu, ca oarecând marele Moise în pustiu, şi să strălucească prin virtutea şi prin minunile sale pe tot cuprinsul pământului rusesc.

Era 26 Iunie când a trecut la Domnul şi s-a odihnit de toate eforturile şi chinurile îndurate. Dumnezeu l-a slăvit pentru răbdarea sa, dăruind şi sfintelor sale moaşte putere împotriva patimilor trupeşti.