Cuvânt rostit de către Prea Cuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriu, în prea sfânta Biserică a Protatului din Sfântul Munte, în Duminica Ortodoxiei (1981), la porunca Sfintei Kinotite, cu prilejul aflării sfintelor moaşte a nou-arătatului Sfinţit Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte, care a fost spânzurat de latinocugetători.
Harul Sfântului Duh ne-a adunat astăzi din Sfintele Mănăstiri, din Schituri şi din sihăstriile Sfântului Munte, ca să mulţumim şi să slavoslovim pe Atotsfânta şi de viaţă începătoare Treime, pentru aflarea în aceste vremuri de pe urmă a sfintelor moaşte ale Sfinţitului Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte.
Ne-a adunat şi pentru a prăznui biruinţa Sfintei noastre Credinţe Ortodoxe împotriva tuturor iconomahilor şi a tuturor prigonitorilor ei de peste veacuri, cu mare mulţumire faţă de Domnul pentru preţioasa comoară pe care o avem în această viaţă, credinţa noastră ortodoxă, în care ne-am născut, în care ne-am botezat, în care trăim şi în care nădăjduim cu harul lui Dumnezeu să şi murim.
Început al bunei noastre credinţe predanisite nouă de către Părinţi este Dumnezeul Cel în trei Sori. El este Cauza şi Sfârşitul a toate. Alfa şi Omega. Deoarece însă prin Dumnezeul - Om Iisus Hrisos „avem proaducerea la Tatăl” şi prin El „cele cereşti s-au unit cu cele pământeşti” şi „o singură turmă s-a făcut, a îngerilor şi a oamenilor”, L-am cunoscut şi Îl cunoaştem pe Domnul Iisus Hristos, Începătorul mântuirii n
oastre, Centrul, Calea, Viaţa şi Capul Bisericii.
Acesta este Centrul şi al acestei prea sfinte a Lui Biserici a Protatului şi pe El Îl arată în toată sfântă podoaba ei şi prin cele săvârşite în ea.
Acesta este Marele Arhiereu şi veşnicul liturghisitor al anaforalei şi al proaducerii tuturor la Dumnezeu.
Acesta îi cheamă pe toţi oamenii la unirea cu Dumnezeu.
Acesta ne-a chemat şi pe noi în Sfânta Sa Biserică şi în această binecuvântată Grădină a Maicii Domnului, care constituie icoana Bisericii Lui.
Acesta l-a chemat în pericopa evanghelică de astăzi şi pe Filip, ca să-l facă Apostol al Său.
Şi noi putem, cu harul Său, împreună cu Apostolul Filip şi cu fiecare credincios creştin ortodox să repetăm fiecărui Natanail căutător contemporan: „Am aflat pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi au scris şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif, cel din Nazaret”.
Prejudecăţile raţiunii umane, care nu vrea să se ofere lui Dumnezeu Cuvântul, se vor împotrivi şi ne vor spune, poate într-un mod diferit, acelaşi cuvânt pe care l-a spus Natanail: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”.
Răspunsul nu poate fi altul decât: „Vino şi vezi!”.
Trebuie să vină cineva ca să-L vadă pe Iisus.
Vino şi-L vezi pe Iisus. Cine va intra fără vreo prejudecată şi întru simplitatea inimii în această prea sfântă a Lui biserică, ce este o icoană a întregii Biserici, şi din cele văzute nu se va înălţa la atotluminoasa Persoană a Domnului Iisus Hristos şi la adevărul Evangheliei şi Bisericii Lui?
Cine iarăşi intrând în sfânta Biserică Ortodoxă Universală nu va întâlni în afara Mirelui şi a prietenilor Lui pe oamenii îndumnezeiţi, cu căpetenia cetei Doamna Născătoare de Dumnezeu? „Aceasta este slava Bisericii. Aceasta este bogăţia Împărăţiei”.
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă poate să se adreseze oamenilor şi să le spună: „Vino şi vezi!”, pentru că prin harul lui Dumnezeu, în ciuda imperfecţiunilor şi neputinţelor omeneşti, a păzit neschimbată Persoana şi învăţătura Dumnezeului – Om.
„Mult sânge s-a vărsat, multe lupte şi jertfe s-au făcut pentru a se păzi Adevărul de falsificările diferiţilor Lui vrăjmaşi.
Minciuna apare de obicei ca ceva legal, progresiv, justificat filozofic şi logic, cu chip de adevăr.
Aduce confuzie în pleroma Bisericii şi îi atrage pe mulţi. Atunci Duhul Adevărului care supraveghează în Biserică arată mărturisitorii, teologii şi adevăraţii martiri ai Domnului Iisus Hristos.
Acest Duh i-a luminat pe Sfinţii Părinţi şi mărturisitori să se lupte împotriva iconomahilor care strâmbau credinţa. Iconomahia nu este o luptă împotriva tipolatriei, după cum o prezintă occidentalii şi istoricii şi intelectualii greci occidentalizanţi. Este o luptă împotriva Persoanei lui Iisus Hristos şi de aceea împotriva persoanei omului. Iconomahii neagă în esenţă plinătatea naturii umane a Cuvântului şi, deci, putinţa îndumnezeirii omului. Cum ar fi putut aşadar să reprezinte firea omenească a Cuvântului şi persoanele îndumnezeite ale Născătoarei de Dumnezeu şi Sfinţilor?
Prăznuind astăzi, în Duminica Ortodoxiei, biruinţa ortodocşilor în timpul Restabilirii Sfintelor Icoane, prăznuim biruinţa unicului şi veşnicului Adevăr al Bisericii, prin toate sinoadele, părinţii, mărturisitorii. Şi este acest adevăr: „Dumnezeu se face om, ca să-l facă pe Adam dumnezeu.”.
Cu dreptate deci astăzi, Biserica îmbrăcată cu podoaba ei, cu sfintele şi cinstitele icoane şi purtând veşmântul cel ţesut din teologia cea de sus străluceşte, se cinsteşte şi tainic dănţuieşte şi se bucură. „Aşa străfulgeră şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu reînălţarea sfintelor icoane celor închipuite şi luminate”.
Cum ar fi putut astăzi mireasa Biserică să Îl arate pe Mirele ei şi să zică „Vino şi vezi!” dacă iconomahii ar fi golit-o de Soarele Care o luminează şi o străluceşte, de Persoana teandrică a Domnului ei?
Cum ar fi putut şi această prea sfântă biserică, cea dintâi a Muntelui, şi întreaga Republică cu sfânt nume să se lipsească de mângâierea sfintelor icoane făcătoare de minuni a Doamnei Născătoare de Dumnezeu, „Axion estin”, Portăriţa, Grabnic-ascultătoarea, Cucuzeliţa, Antifonitria, Triherusa, Glicofilusa, Gherondissa, Odighitria, a Acatistului, a Înfricoşătoarei Mijlocitoare, a Alăptătoarei?
De aceea participăm toţi astăzi la fericirile pe care cu dreptate le adresează Biserica credincioşilor ei copii care s-au luptat, au fost chinuiţi şi s-au jertfit să nu se piardă buna ei cuviinţă. „Celor care au mărturisit cu cuvântul, cu gura, cu inima şi mintea, în scris şi în icoane, venirea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, veşnică pomenire!”.
Participăm însă nu fără durere în suflet şi la înfricoşătoarele anateme împotriva acelor oameni nepocăiţi şi trufaşi care, închipuindu-se întocmai cu Dumnezeu au vrut să strice veşnica ei feciorie.
Cel ce seamănă zâzaniile în ogorul Bisericii a ridicat noi războaie împotriva adevărului. De data aceasta prin catolicii papistaşi.
Iarăşi persoana Domnului Iisus Hristos şi îndumnezeirea oamenilor sunt atacate. Este atacată chiar şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Nu este vorba despre o diferenţă de obiceiuri sau despre o interpretare occidentală juridică a Evangheliei. Este vorba despre răstălmăcirea Evangheliei, de Filioque şi eclesiologia papocentrică, care falsifică taina Sfintei Treimi şi eclesiologia treimică cu consecinţa ca Hristos să fie îndepărtat din centrul Bisericii, Sfântul Duh subestimat, harul să se propovăduiască a fi creat, mântuirea să fie mărginită la o justificare juridică, iar asceza morală a omului să fie scoasă în afara perspectivei îndumnezeirii.
Acestea au fost înţelese de către de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi: Sfântul Fotie, Sfântul aghiorit Grigorie Palama, Dumnezeiescul Marcu al Efesului Evgenikos şi ceilalţi, care s-au împotrivit cu vitejie pretenţiilor şi rătăcirilor papale.
Iarăşi se ridică un mare război împotriva ortodocşilor şi a Ortodoxiei. Mulţi cedează, devin latino-cugetători. Cei care stăruie să rămână ortodocşi trebuie să se lupte cu latinii şi cu latino-cugetătorii. Latinocugetătorilor au aparţinut împăraţi, patriarhi, arhierei, conducători politici cu autoritate şi putere lumească. Credincioşii ortodocşi se împotrivesc pretutindeni şi aici în Sfântul Munte. Vine, desigur, timpul în care latinocugetătorii îi silesc pe părinţii aghioriţi să se închine papei. Majoritatea preferă însă moartea, care este viaţă şi nu viaţa, care este moarte. Se săvârşesc muceniceşte mulţi aghioriţi în Sfintele Mănăstiri Iviron, Vatopedi, Zografu, dar şi aici în Kareea, după Sfântul Nicodim „aflăm şi cuvioşi mucenici, pe protosul Sfântului Munte şi pe cei ce locuiau în jur la chilii; pentru că au mustrat pe latinocugetători, adică pe împăratul Mihail şi pe patriarhul Vekkos, protosul a fost spânzurat, iar celorlalţi li s-a tăiat capul”.
Aici se săvârşeşte muceniceşte Mărturisitorul Protos al Sfântului Munte, Sfinţitul Mucenic Cosma, ale cărui cinstite, înmiresmate, de har izvorâtoare şi muceniceşti moaşte s-au descoperit prin grija Respectabilei Sfinte Kinotite, în nartika prea sfintei ei biserici.
A primit moarte mucenicească fericitul din dragoste faţă de Hristos. Martiriul este tot ce are omul mai înalt a-I oferi lui Dumnezeu.
Fericite şi cinstite Protos al Sfântului Munte, Sfinţite Mucenice al lui Hristos Cosma, întâiul (protos) ai fost şi în sfânta ascultare de Protos al Sfintei Kinotite, întâiul (protos) şi în mucenicia şi mărturisirea lui Hristos.
Întâiul în scaunul Protatului, întâiul şi în spânzurătoare, în moarte şi în mormânt.
Trupul tău cel mult nevoitor şi mucenicesc ca pe o comoară de mult preţ l-a ascuns şi l-a păzit acest sfânt pământ.
Acum, cu dumnezeiasca suflare, ca o stea de dimineaţă răsari iarăşi în acest munte cu nume sfânt şi în Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni ca să luminezi şi să povăţuieşti sufletele noastre la neclintita mărturisire a Dumnezeului – Om Hristos.
Pecetluiască-se astăzi gurile celor care au vrut să pună la îndoială mărturisirea aghioriţilor şi mucenicescul lor sfârşit primit din partea latinocugetătorilor.
Mulţumită jertfei tale, Biserica Ortododoxă şi Sfântul Munte pot să zică omului contemporan: „Vino şi vezi!” pe adevăratul Hristos, Capul şi Trupul Lui. Glasul tău ca un glas de ape multe se aude astăzi.
Din mormântul tău, un izvor tainic izvorăşte, ale cărui valuri veselesc Cetatea lui Dumnezeu, Sfânta Biserică Ortodoxă Universală, a toată lumea.
Binecuvântată fie nevoinţa ta!
Binecuvântată fie mărturisirea ta!
Binecuvântată fie moartea ta mucenicească!
Binecuvântată fie însămânţarea ta în pământul aghiorit timp de 700 de ani!
Binecuvântată fie şi arătarea ta în vremurile noastre grele pentru lume şi Biserică!
Sfântul Munte în persoana ta şi în persoanele celorlalţi sfinţi aghioriţi cuvioşi şi mărturisitori care au mustrat pe latinocugetători nu s-a compromis, nici se compromite.
Spânzurarea ta ne obligă şi pe noi să reînnoim astăzi mărturisirea ta şi a celorlalţi cuvioşi mucenici, fiind succesori ai voştri şi continuatori ai Predaniei voastre.
Mărturisim, aşadar, precum au scris aghioriţii către împăratul latinocugetător Mihail al VIII-lea Paleologul, la sfârşitul veacului al XIII-lea: „Toată turma lui Hristos şi Dumnezeului nostru este un singur trup condus de un singur Cap care este Hristos Iisus”.
Mărturisim şi că latinii (romano-catolicii), nelăsând „neschimbate” şi „neprihănite” cele mai de seamă ale Credinţei, „se taie de la trupul lui Hristos cel pretutindeni la fel de frumos şi cu bun chip”.
Aşadar Unica, Sfânta, Universala şi Apostolica Biserică a Simbolului de Credinţă este, după noi, Ortodoxia, pentru că doar ea păstrează neschimbată credinţa Apostolilor.
Prăznuind anul trecut 1600 de ani de la convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic, la iniţiativa întâiului tron şi Bisericii-mame a Constantinopolului, nu trebuie să uităm a sublinia faptul că acel Sfânt Sinod a pus bazele nu numai pnevmatologiei ortodoxe, ci şi eclesiologiei ortodoxe. Iar baza eclesiologiei ortodoxe este credinţa că Biserica este Una, cea care posedă Adevărul. Doar ea are adevăratul Botez, adevăratele Taine, plinătatea harului şi succesiunea apostolică.
Teoria ramurilor, direct sau indirect formulată şi de către ortodocşi, nu îşi are suport în articolele Simbolului Credinţei şi în Ortodoxia Bisericii primită de la Părinţi şi constituie un sincretism eclesiologic.
Latinocugetătorii căutau şi în timpul Sfântului Cosma o unire după principiul iconomiei (pogorământ) cu latinii căzuţi de la credinţa ortodoxă. Dar Sfântul Cosma si cuvioşii mucenici împreună cu el nevoitori nu au primit această poziţie, deoarece ştiau că ar trăda credinţa. Credeau neclintit că doar Ortodoxia constituie adevărata Biserică a lui Hristos, adevăratul trup al lui Hristos şi că nu se poate face o unire între adevăr şi minciună.
Desigur că astăzi Roma şi-a schimbat tactica. Nu mai foloseşte sabia, ci diplomaţia. Fără să ne îndoim de bunele intenţii ale unor occidentali, suntem datori să nu ascundem faptul că politicoasele gesturi ale Romei nu ne conving, pentru că sunt însoţite de acte vrăjmăşeşti faţă de Ortodoxie (angajarea în relaţii diplomatice cu statul grec, păstrarea uniaţiei, participarea uniţilor la dialog şi, recent, hirotonia solemnă de către Papă a unui episcop unit român).
Ne doare din pricina dezbinării. Ne rugăm pentru unirea tuturor în Hristos. Dorim unirea. Unire nu „ambalată” după cum se exprimă Sfântul Ghenadie Scholarios, ci autentică şi adevărată în Unica Credinţă a Bisericii.
Descoperirea sfintelor moaşte ale Sfântului Cosma are loc într-o epocă în care nu lipsesc nici constrângerile latinilor pentru unire, fără un acord dogmatic deplin, nici graba unora dintre noi pentru unirea pregătită de latini.
Acum, aici, de câţiva ani încoace, în ţara noastră, de când a început, continuă încercarea de a fi împărţit Dumnezeul-Om Hristos, iar Biserica să fie marginalizată .
În ambele cazuri umanismul, religios şi politic, declară război împotriva theantropocentrismului ortodox.
Încercarea de a înstrăina poporul nostru de tradiţia lui bisericească, elin-ortodoxă, theantropocentrică, şi de a o occidentaliza a început mult mai devreme, de la 1821 până acum, cu binecuvântările şi constrângerile „prietenilor” şi „apărătorilor” noştri străini.
Oamenii noştri culţi şi politici, ca de obicei, nu s-au aplecat cu smerenie să studieze şi să dea expresie tradiţiei şi sufletului poporului nostru în numele căruia lucrau. Din contră, prin ridicarea omului educat, au voit să impună în poporul nostru teoriile lor despre lume de inspiraţie occidentală şi străine de morala lui. Teoriile despre lume de toate nuanţele, în esenţă, se întâlnesc în occidentalismul lor, în hăul care le desparte de sufletul elin-ortodox.
Chiar şi în viaţa şi în învăţământul religios şi-a făcut loc umanismul occidental, pietismul, având ca urmare măsluirea vinului tare şi autentic al Ortodoxiei.
În poporul nostru ortodox Ortodoxia este ignorată, marginalizată, războită, răstălmăcită, măsluită.
Suntem datori cu toţii să recăutăm cu mai multă smerenie deasupra norilor patimilor noastre şi a teoriilor noastre despre lume pe Soarele care ne-a luminat şi ne-a încălzit neamul în ceasurile lui de încercare.
Sfintele icoane ortodoxe a căror reînălţare o prăznuim astăzi ne luminează de asemenea cu aceeaşi lumină care străluceşte lăuntric pe feţele sfinţilor. Cu această lumină ne luminează şi ne incălzesc toate Sfintele Dogme, Taine şi Predanii ale Bisericii noastre.
Iconomahii vremii de atunci şi cei de astăzi pierd vederea Luminii Necreate. Se leapădă de nuntă, de unirea divinului şi umanului, a creatului cu Necreatul. Astfel, toate cele omeneşti şi create, despărţite de Dumnezeu, rămân întunecate, neluminate, fără nădejde.
Ne minunăm în această preasfântă biserică de viguroasa artă a lui Panselinos. Exprimă viguroasa antropologie ortodoxă care îl face pe om dumnezeu.
Nu este păcat să redevenim iconomahi, latinocugetători, umanişti, şi să rămânem în afara bucuriei acestei nunţi a veşnicului divino-uman al Ortodoxiei ?
Nu este păcat acum când multe suflete obosite de impasul civilizaţiei occidentale manifestă nostalgie şi se întorc la Ortodoxie, noi să o pierdem?
Corect s-a observat că toate „-ism-urile au murit deja.
Nici capitalismul, nici socialismul, cum le-am trăit, nu constituie visele îmbietoare pentru noua generaţie” (A. Papandreu).
Pentru înlocuirea lor se propune un nou umanism îndreptat. Credem că acest nou umanism, oricât ar creşte cele două sisteme existente la fel de falite, în realitate nu îl scot pe om din impasul egocentrismului. Nu îl înalţă la o viaţă nouă. Soluţia şi depăşirea umanismului este Ortodoxia, pe care astăzi o respingem fără a o cunoaşte substanţial. Ortodoxia nu este un sistem de valori pe care îl presupune omul. Este moartea tuturor valorilor, ca să poată omul să trăiască, nu „valorile”, ci plinătatea vieţii care izvorăşte din comuniunea personală în libertate a omului cu Dumnezeu.
Dumnezeul Evangheliei şi al Ortodoxiei nu este dumnezeul filozofilor, ci Treimicul Dumnezeu. Trei Persoane, o fiinţă, un Dumnezeu. În această taină antinomică Dumnezeul nostru depăşeşte orice obiectualizare si filosofare. Nu este un Dumnezeu autarhic, închis în Sine, nici paznicul unei morale şi a unor valori ale unei societăţi civile, ci „Tatăl nostru, Care este în ceruri”, Care, cu o mişcare a infinitei iubiri, continuu iese din Sine, pentru a-Şi întâlni şi a îndumnezei făptura.
În afara acestei relaţii de iubire dintre Dumnezeu şi om nu există Ortodoxie.
Ortodoxia nu este ceva pe care trebuie noi, cu imaginaţia noastră, să îl plăsmuim. Ea este experiată în poporul nostru în sinteză cu elenismul nostru arhaic şi medieval.
Predania elin-ortodoxă este adevărata Predanie a poporului nostru. Aceasta a salvat poporul nostru în timpul turcocraţiei.
Aceasta l-a înviat. Aceasta i-a creat pe noii mucenici, pe luptătorii de la 1821, pe dascălii neamului.
În subconştientul fiecărui elin, chiar şi în al aceluia care-şi neagă credinţa, se află Ortodoxia. Pentru elin să nu fi ortodox este ceva împotriva firii. Corect observa un cercetător contemporan: „Dat fiind însă că spiritualitatea ortodoxă presupune puterea capitală de creaţie a sufletului neo-elen şi nu o oarecare ideologie.
Pe de o parte înlăturată, iar pe de alta lovită, de unde avem o criză de identitate într-o formă gravă şi o separare spirituală internă cu fireasca urmare – marasmul neamului”.
O schimbare reală ce trebuie să aibă loc în ţara noastră este descoperirea din nou a sinelui nostru pierdut: viaţa elen-ortodoxă. Orice altă schimbare va avea valoare, dacă se va orienta spre această schimbare.
Sfântul Munte ne ajută să simţim că profunda cerere umană de schimbare se împlineşte în Ortodoxie. Din acest punct de vedere se arată o dată în plus cât de revoluţionară este Ortodoxia şi cât de regresive sunt toate umanismele contemporane.
Toţi trebuie să ucenicim la şcoala Sfinţilor Părinţilor noştri şi la chipuri luminoase ca cel al Sfântului Cosma Etolianul, al Sfântului Nicodim Aghioritul, al lui Makryghiani, al lui Papadhiamandi, al lui Kondoglu, care au trăit şi au mărturisit Predania noastră cu viaţa, cu sângele, cu propovăduirea lor. Există încă multe suflete simple care întrupează şi în zilele noastre Ortodoxia. Chestiunea dăinuirii adevăratei Predanii a Ortodoxiei nu-i vizează numai pe cei care, direct sau indirect, se opun credinţei, ci şi pe noi, cei care slujim Biserica. Cu pocăinţă trebuie să mărturisim că şi din partea noastră se dă uneori prilejul de a nu fi mărturisită corect Ortodoxia în teologie, în pastoraţie, în legăturile noastre intra-bisericeşti, în faptele de fiecare zi, cu consecinţa de a arunca în confuzie pe cei ce nu cunosc adâncul Credinţei Ortodoxe.
Va trebui însă ca şi cei care astăzi, uitând datoriile neamului faţă de Ortodoxie, dar şi cei care uitând şi istoria şi tradiţia acestui loc, se opun Bisericii pe faţă sau pe ascuns, nu cu bună dispoziţie, ci cu rea dispoziţie, să ştie că joacă rolul ienicerilor şi mitraliorilor. Încearcă în numele unui aşa-zis modernism să dărâme propria casă părintească pentru a se trezi fără stare şi dezrădăcinaţi pe drumurile şi în pieţele din est şi vest.
Venit-a vremea să conştientizăm toţi nu numai nevoia dăinuirii Ortodoxiei, ci şi nevoia luptei pentru păzirea ei de către cei ce luptă împotriva ei astăzi, metodic şi sistematic, cu directive şi cu protecţie din exterior. Instituţii ca familia, şcoala şi limba spre aceasta se îndreaptă, iar în câţiva ani se va ajunge la părăsirea Predaniei elin-ortodoxe.
Când spunem tradiţie elen-ortodoxă nu ne gândim la vreun sistem de creştinism mic-burghez, ci la adevărul Ortodoxiei care izvorăşte din sufletul poporului luminat.
Biserica ne cheamă pe toţi în aceste vremuri grele să ne nevoim, să ne înnoim lăuntric neîncetat prin pocăinţă, asceză, rugăciune şi viaţă liturgică.
De asemenea, suntem chemaţi să înştiinţăm organele competente şi poporul asupra importanţei Ortodoxiei în schimbarea reală a neamului nostru, schimbare pe care toţi o dorim.
Ortodoxia nu înseamnă negare. Nu respinge. Angajează şi transfigurează lumea.
Biserica noastră Ortodoxă, Chivotul Neamului nostru, strigă vrând să ajute din nou poporul nostru să păzească obiceiurile sale elin-ortodoxe, familia în Hristos, limba sa, tradiţia sa. Să se reverse în poporul nostru dragostea, dreptatea, adevăratul duh comunitar ortodox. Civilizaţia care se întemeiază pe iubirea de sine se autocondamnă la eşec.
Nu ne sperie atacul prin surprindere împotriva Bisericii. Cârmaciul Corabiei Bisericii este întotdeauna Domnul Iisus Hristos. Să se înăsprească iarna! Corabia nu se va scufunda! Se mântuieşte pe sine şi mântuieşte pe mulţi!
Această credinţă am primit-o de la dreptslăvitorii noştri părinţi şi strămoşi, de la învăţătorii şi părinţii noştri duhovniceşti, de la Sfântul Cosma, pe care astăzi îl cinstim în mod deosebit.
Această credinţă o mărturisim cu umilinţă şi astăzi împreună cu Sfinţii noştri Părinţi:
„După cum Proorocii au văzut, Apostolii au învăţat, Biserica a primit, Dascălii au dogmatizat, lumea împreună a judecat, Harul a strălucit, Adevărul a adeverit, minciuna s-a nimicit, înţelepciunea a îndrăznit, Hristos a întărit, noi aşa grăim, aşa propovăduim: pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, şi pe Sfinţii Lui, cinstindu-i în cuvinte, în scrieri, în înţelesuri, în jertfe, în Biserici, în Icoane; pe de o parte, ca lui Dumnezeu şi Stăpânului închinându-ne şi cinstindu-L, iar, pe de altă parte, pe învederaţii slujitori ai Stăpânului de obşte cinstindu-i şi închinare relativă acordându-le.
Aceasta este Credinţa Apostolilor, aceasta este Credinţa Părinţilor, aceasta este Credinţa ortodocşilor, această Credinţă a întărit lumea!”
(Traducere de monahul Leontie_1 nov 2006)
D-l D. Salahas invocă părerea Sfântului Ignatie al Antiohiei, care numeşte Roma „întâi-stătătoare în iubire” şi întâiul (protos) pe Episcopul Romei între conducătorii Pentarhiei.
„Ignatie, numit şi Teoforul, Bisericii celei miluite prin măreţia Tatălui celui Preaînalt şi a lui Iisus Hristos, singurul Lui Fiu, Bisericii celei iubite şi luminate prin voinţa Celui ce voieşte pe toate câte sunt, potrivit credinţei şi dragostei lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Bisericii care este şi stă în frunte în ţara romanilor, vrednică de Dumnezeu, vrednică de cinste, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de a dobândi ce doreşte, vrednică de curăţie; Bisericii care stă în fruntea dragostei, care ţine legea lui Hristos, care poartă numele Tatălui, pe care o şi salut în numele lui Iisus Hristos, Fiul Tatălui; celor uniţi, după trup şi duh, cu toată porunca Lui, celor plini, fără deosebire de harul lui Dumnezeu şi celor curăţiţi de orice culoare străină, multă bucurie fără prihană în Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.
