Pagini

sâmbătă, 10 octombrie 2009

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (III)


PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA
(III)
 Conferinţă ţinută în Sala Societăţii Arheologice (Universităţii 22) pe 24 noiembrie 2008 la împlinirea a 50 de ani de la întemeierea Uniunii Panelenice Ortodoxe.

Arhim. Sarantis Sarantou,
preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Amarousios

                 PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (II)

    4. De asemenea, se depun eforturi în încercarea de a lega Sinodalitatea cu Euharistia. Cum este însă posibil să legăm paragrafele de la Ravenna de Dumnezeiasca Euharistie, din moment ce nu cădem de acord teologic? Nu avem nici aceeaşi teologie dogmatică, nici aceeaşi teologie euharistică. Ca dovadă, aducem din nou Conciliu II Vatican. Reforma liturgică extrem de extinsă pe care a întreprins-o Conciliul în cauză constituie o altă dovadă a diferenţei radicale de gândire, de mentalitate şi de teologie a papismului faţă de Ortodoxie, nu doar scheletică, a tipicului cultului divin, ci a capacităţii lui duhovniceşti şi harismatice. Astăzi, cardinalii mărturisesc eşecul reformei liturgice a Conciliului II Vatican, nereuşită care clatină credibilitatea şi confirmă secularizarea generală pe care a adus-o.
    5. Pretutindeni este difuzat duhul teoriei „Bisericilor surori”, cu succesiune apostolică canonică, Preoţie, Botez, Mirungere, Euharistie. Nicăieri nu apare vreo diferenţă. Nu avem nimic altceva de discutat, fără numai primatul papei? Doar ce se va discuta şi acesta în cele din urmă în Cipru în 2009, nu ne va mai rămâne nimic, decât mult-dorita unire, adică uniatizarea (greco-catolicizarea) noastră.
    6. Întreg „documentul” este scris de o mână romano-catolică (lit. papală – n.tr.) care cunoaşte foarte bine polilingvismul Noii Ere (New-Age). Spre exemplu: Fiecare din cele două Biserici proclamă că ea constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în baza Simbolului de Credinţă. Când „documentul” se referă la ortodocşi, foloseşte termenul „self-understanding”, adică „subînţelegere” („auto-sesizare”, „auto-percepţie”) şi evidenţiază subiectivitatea. Când se referă la romano-catolici (lit. papistaşi – n.tr.) foloseşte termenul „self-awareness”, adică „conştiinţă de sine”, care în limba engleză desemnează obiectivitatea.
    Textul este scris în limba engleză. Aşadar, redactorul „documentului” îi caracterizează subiectivi pe ortodocşi în ceea ce priveşte concepţia lor despre unicitatea bisericii lor şi obiectivi pe romano-catolici în ceea priveşte cunoştinţa (conştiinţa) lor despre „Biserica” lor.
    7. Întreg textul respiră de formulări aparent ortodoxe, vagi, exprimări diplomatice, generalizări inexacte, supra-accentuarea sau supra-simplificarea, în antiteză cu ereticii care folosesc artificiile de mai sus ca să potrivească textele cu mentalitatea lor, în ereziile lor (lit. kakodoxiile – n.tr.).
    Textul „teologic” comun de la Ravenna, în 10 pagini cu 46 de paragrafe, a fost comentat pozitiv pe de o parte, dar desigur părtinitor de către partea romano-catolică, de către membrul papal al Comisiei Mixte de Dialog, arhiepiscopul greco-catolicilor în Grecia, d-l Dimitrie Salahas, recent hirotonit de papă, nemulţumit pe faţă nu doar faţă de poporul ortodox elen, ci şi faţă de alţi ortodocşi.
    D-l D. Salahas invocă părerea Sfântului Ignatie al Antiohiei, care numeşte Roma „întâi-stătătoare în iubire” şi întâiul (protos) pe Episcopul Romei între conducătorii Pentarhiei.
    Expunem textul original al Sfântului Ignatie Teoforul către Romani, pentru a arăta cu toată acrivia, că sfântul foloseşte nu doar acest termen, ci şi multe alte caracterizări pentru Biserica Episcopală a Romei, dar nu pentru episcopul ei. Prin simpla citire a textului de mai jos înţelegem că precizările caracteristice nu sunt atribuite Episcopului Romei, ci alesei plinătăţi - numită cu numele lui Hristos - a Bisericii Romei.
    „Ignatie, numit şi Teoforul, Bisericii celei miluite prin măreţia Tatălui celui Preaînalt şi a lui Iisus Hristos, singurul Lui Fiu, Bisericii celei iubite şi luminate prin voinţa Celui ce voieşte pe toate câte sunt, potrivit credinţei şi dragostei lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Bisericii care este şi stă în frunte în ţara romanilor, vrednică de Dumnezeu, vrednică de cinste, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de a dobândi ce doreşte, vrednică de curăţie; Bisericii care stă în fruntea dragostei, care ţine legea lui Hristos, care poartă numele Tatălui, pe care o şi salut în numele lui Iisus Hristos, Fiul Tatălui; celor uniţi, după trup şi duh, cu toată porunca Lui, celor plini, fără deosebire de harul lui Dumnezeu şi celor curăţiţi de orice culoare străină, multă bucurie fără prihană în Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.
    D-l D. Salahas susţine primatul papal şi pe cuvântul Domnului: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16: 18).
 Mai mult decât suficient însă a fost cercetat ştiinţific de marele Sfânt al secolului nostru, de episcopul de Dumnezeu insuflat al Pentapolei, de Sfântul Nectarie şi nu numai, că Apostolul Petru niciodată nu vizitase Roma (înainte de Pavel – n.tr.) şi că Apostolul Pavel întru nimic inferior lui Petru, este întemeietorul Bisericii Romei. Şaptesprezece ani de viaţă a închinat Sfântul Nectarie pentru a alcătui cea mai bună operă demonstrativă a sa, de aproape o mie de pagini, cu titlul „Cauzele schismei”.
    În această excepţională lucrare antieretică a Sfântului Nectarie, se analizează alunecarea treptată a papilor, încă din secolele Imperiului Roman, în pretenţia autorităţii, şi de aici în legalizarea eretică a dogmei „filioque” iniţial şi a altor erezii dogmatice ulterioare, şi, în principal, în revendicarea „arteriosclerotică” primatului jurisdicţional (de autoritate).
Erezia dogmatică (filioque) şi primatul papal, constituie cele două feţe ale aceleiaşi patimi – trufia.
Teoria şi fapta sunt interioare una alteia (perihoretice) în declinul istoric al papismului în infinitul câmp plan şi secularizat al umanismului occidental.
    Să ne spună „arhiepiscopul” uniţilor din Elada, d-l D. Salahas, la care din cele şapte prime Sinoade apostolice a prezidat Episcopul Romei? La nici unul. La care din Sinoadele Ecumenice a prezidat Episcopul Romei sau vreun renumit papă? La nici unul. Aşadar, la ce fel de diaconie, în esenţă instituţionalizată, concluzionează prea frumoasa denumire a Sfântului Ignatie al Antiohiei „întâi-stătătoare în iubire”?
D-l D. Salahas, fără să fie deranjat prea mult, justifică retragerea reprezentanţei Bisericii Ruse de la cea de a 10-a Comisie Mixtă a Dialogului la Ravenna. Retragerea nu a împiedicat – scrie pe pagina sa de internet – „în nici un fel pe ceilalţi 50 de membrii prezenţi (27 catolici, 23 ortodocşi) să-şi desfăşoare normal şi fratern lucrările lor”.
    Ce înseamnă „în nici un fel”? Ce înseamnă „normal şi fratern”? E ca şi cum s-ar spune: Ortodocşilor, reprezentanţilor ruşi, vă trecem la pantofii noştri vechi.
     Este posibil să fie ignorată o Biserică atât de vie şi de numeroasă, atât de provocator (ostentativ)? Şi de către fraţii catolici şi de către mai fraţii (sic!) ortodocşi de la Ravenna?
    Episcopul rus Ilarion Alfeiev a declarat periodicului S.O.P.: „Încă o dată ni se propune posibilitatea de a accepta o considerare uniată (greco-catolică) a primatului Episcopului Romei. Dacă acesta este pasul de progres, mult mă tem că un astfel de progres nu va putea să-i insufle pe ortodocşii care consideră uniaţia ca pe o incoerenţă a explicaţiei lor vis-a-vis de eclesiologie şi ca pe o trădare a Ortodoxiei. Nu avem nevoie de o nouă uniaţie. Avem nevoie să continuăm dialogul teologic nu pentru a-i transforma pe ortodocşi în uniţi (greco-catolici), ci pentru a elucida punctele eclesiologice de divergenţă între catolici şi ortodocşi.
Dacă până în acea clipă în mod sigur Comisia Mixtă nu a reprezentat Biserica lui Hristos, cu atât mai mult de când s-a retras reprezentanţa Bisericii Ruse.
    Desigur că noi - ca creştini ortodocşi şi clerici - ne întristăm inimaginabil pentru lucrările şi hotărârile sau declaraţiile comune ale acestor Dialoguri, pentru că Biserica lui Hristos cunoaşte alte organisme administrative precis instituţionalizate, ale căror hotărâri le respectă, le recunoaşte şi le acceptă ca inspirate de Dumnezeu. Dar în teme atât de importante şi de serioase, precum temele ce ţin credinţă, acceptă şi consfinţeşte doar hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

(VA URMA)

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1762 din 19 decembrie 2008, pp. 1 şi 5)

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (II)


PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (II)

Conferinţă ţinută în Sala Societăţii Arheologice (Universităţii 22) pe 24 noiembrie 2008 la împlinirea a 50 de ani de la întemeierea Uniunii Panelenice Ortodoxe.
Arhim. Sarantis Sarantou,
preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Amarousios




    La Ravenna a fost cercetată tema Sinodalităţii şi a Autorităţii în Biserică în plan universal, adică al Bisericii Ecumenice (a-toată-lumea), al Bisericii întregi (universale), cu referire deosebită la Biserica Romei şi la episcopul ei, considerându-l ca primul în „taxis” (în Diptice, cuvântul „taxis” însemnând ordine, rânduială, şi este vorba despre ordinea patriarhilor când sunt pomeniţi la Liturghie – n.tr.) în cadrele vechii „Pentarhii” a Patriarhilor.
Să cercetăm puţin textul de la Ravenna:
    1. În primele doisprezece paragrafe se accentuează Sinodalitatea Bisericii, care constituie reflexul şi consecinţa Trinităţii ei.
    Aici însă apare o inconsecvenţă la membrii catolici ai Comisiei Mixte. Deoarece papismul nu crede nici în Sinodalitatea Bisericii, pentru că forma lui de guvernare nu este sinodală, ci papalo-absolutistă, nici în Treime, aşa cum crede Biserica Ortodoxă a lui Hristos, cum pot membrii catolici ai Comisiei Mixte să conglăsuiască în adevăr şi nu în falsitate (aparenţă) cu membrii ortodocşi ai Comisiei?
   Desigur că „documentul” a fost semnat şi de membrii catolici ai Comisiei şi de cei ortodocşi. Membrii catolici au semnat Sinodalitatea fără să creadă în ea şi Trinitatea fără să o cunoască, deoarece doar în Biserica adevărată se dobândeşte experienţa treimică şi deci şi Sinodalitatea ca experiere. Iar membrii ortodocşi au semnat „documentul” ştiind că membrii catolici nu cred în Sinodalitate, de vreme ce părintele lor spiritual, papa, nu crede în Sinodalitate. Au semnat de asemenea conştient, de vreme ce ştiau că nu au aceeaşi Triadologie cu membrii catolici, din cauza relei lor credinţe legalizate în filioque.
    Dar de vreme ce în Biserica Ortodoxă, se încorporează cei din afara ei, doar prin adevăratul Botez Ortodox şi Mirungere, (taine pe care catolicii nu le au), cum vor accepta membrii Bisericii Papale Sinodalitatea şi Trinitatea, experienţe care se trăiesc doar în Biserica Ortodoxă?
    De asemenea, este cunoscut faptul că al II-lea Conciliu Vatican, doar cu numele este Sinod, pentru că, după cum reiese din actele sale, susţine Panaghiotis Trempelas, nu numai că nu a limitat primatul jurisdicţional al papei în „Biserica” papală, ci l-a dezvoltat. A fost legalizată – desigur - relaţia sa cu ceilalţi episcopi în date noi: Episcopii sunt episcopi în măsura în care acceptă autoritatea primatului papal şi a infailibilităţii şi în măsura în care cred în şi vor să depindă spiritual de papa. Este total contrară această „eclesiologie” celei a Bisericii Ortodoxe.
    Sfântul Nectarie în lucrarea sa „Cauzele schismei” menţionează: „Sfântul Duh în ziua Cincizecimii s-a vărsat peste toţi Apostolii şi toţi au primit plinătatea darurilor Sale. Egalitatea este conformă cu adevăratul duh al Evangheliei.
    Egalitatea este mărturisită de hotărârile Apostolilor luate întotdeauna în comun şi în consfătuire. Nu apare nicăieri Petru ipso jure fără părerea celorlaţi co-episcopi cu el să legifereze vreun decret referitor la lucrurile Bisericii. Şi la alegerea lui Matia de către cei doisprezece Apostoli şi la desemnarea celor şapte diaconi şi la ivirea chestiunii despre circumciziunea creştinilor proveniţi dintre păgâni şi la cea despre cea a predicării Evangheliei la păgâni, chiar dacă toţi Apostolii au primit poruncă de la Domnul, Petru apare acceptând poruncile Sinodului, adică ale Bisericii întregi. În Antiohia, desigur, a fost mustrat de Pavel (Galateni 2: 11). Învederând egalitatea în acestea, Petru se numeşte pe sine împreună-preot cu preoţii: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru căştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (I Petru 5: 1-4).
    Egalitatea este mărturisită şi de exemplul Bisericii Vechi, întrunirea Sinoadelor Ecumenice şi canoanele acestora.
    În scrierile Apostolice şi a Părinţilor Răsăriteni şi Apuseni ulteriori egalitatea este mărturisită, dar nu se găseşte nici o referinţă la vreun primat.
    Respectând egalitatea şi papii din Biserica veche, când veneau în contact cu alţi episcopi, li se adresau acestora cu Frate şi niciodată cu Fiule. Papii Leon I şi Grigorie I l-au propovăduit pe Hristos ca şi Cap şi Centru al unităţii Bisericii, iar nu pe ei înşişi. De aceea, nici nu urmăreau vreo stăpânire (autoritate) asupra Bisericii Universale.
    Egalitatea o îmbrăţişează şi catolicii, în special teologii francezi.
   Credincioşii nu sunt oi nici ale lui Petru, nici ale celorlalţi Apostoli, ci ale lui Iisus Hristos, precum mărturiseşte Petru: „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre” (I Petru 2: 25). Doar Hristos este adevăratul Păstor de sine stătător, care a spus despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel Bun, Păstorul cel Bun îşi pune sufletul pentru oile Sale” (Ioan 10: 11). Pentru aceasta nu i-a spus lui Petru păstoreşte oile tale, ci „Păstoreşte oile Mele” (Ioan 21: 16). Petru şi ceilalţi Apostoli sunt păstori slujitori şi în acelaşi timp oi cuvântătoare ale turmei lui Hristos. O astfel de conştiinţă aveau despre ei Apostolii, succesorii lor şi Părinţii Bisericii.
Iisus Hristos, Piatra de Temelie şi Capul Bisericii, este Centrul de unitate al Bisericii” (pp. 16, 17).
    Este dispus actualul papă să accepte această eclesiologie, care concepe Sinodalitatea ca icoană a Trinităţii, sau va trebui ca membrii ortodocşi ai Comisiei Mixte să fie reeducaţi şi să înveţe să ne reeduce şi pe noi în curioasa „Sinodalitate Papală”? Adică folosim aceleaşi cuvinte, aceeaşi termeni (definiţii), cu conţinut diferit, lucru pe care îl face Noua Ordine a Lucrurilor, New Age, nu numai în plan teologic, ci şi în toate planurile de expresie şi viaţă, creând o mare confuzie.
    2. Dar şi în ceea ce priveşte Trinitatea, există iarăşi o problemă în înţelegerea termenului. Un alt sens şi un alt conţinut îl dau catolicii Trinităţii, pentru că de foarte timpuriu, din secolul al VI-lea, au introdus filioque-le, pe când noi ortodocşii continuăm tradiţia Evanghelistului Ioan, care a fost de-a dreptul primită de Trupul Bisericii, fără încurcături de tipul filioque-lui, care falsifică Treimea, o relativizează, într-un sistem rigid ca cel al papismului umanist. Răspunsurile pe care din vreme în vreme le dau unii partizani ai papismului, răspunsuri de tipul că papa are „dreptul” (grecescul evelixia s-ar traduce etimologic prin „mod de a rezolva uşor o problemă” – n.tr.) să rostească Simbolul Credinţei şi fără „filioque”, adică ortodox, complică şi mai mult dialogurile şi le fac nevrednice de crezare şi pentru credincioşii catolici şi pentru credincioşii ortodocşi.
    Şi se pune întrebarea: Este cu putinţă ca bilingvismul sau polilingvismul să pătrundă în credinţa, în logica, în mentalitatea, în exprimarea creştinilor, trecând peste temele capitale despre credinţa şi viaţa în Sfânta Treime?
    Iată de ce este indispensabil, imperios, ca membrii Comisiei Mixte, chiar şi după semnarea celor 46 articole de la Ravenna şi după comuna lor acceptare prin semnătură, să recitească textul atent şi cu mai multă luciditate. Acelaşi lucru să-l facă şi forurile sinodal-episcopale corespunzătoare, dar şi cealaltă parte a Trupului Bisericii (se înţelege laicatul ortodox – n.tr.), ca să se vadă dacă aceste articole sunt înţelese, dacă pot fi însuşite de Biserică, dacă pot să funcţioneze pozitiv sau negativ la unirea sau îndepărtarea „Bisericilor”.
    3. În ceea ce priveşte Canonul 34 Apostolic, se dă o mare importanţă prezenţei şi autorităţii primului dintre Episcopi. Smerit cugetăm însă, că cel care a redactat cele 46 de articole ale declaraţiei comune de la Ravenna, când a ajuns la articolul 10, a accentuat jumătate de canon, iar cealaltă jumătate a ciuntit-o.
    Citim Canonul:
    „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi)să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (Canonul 34 al Sfinţilor Apostoli).
    Mentalitatea ortodoxă este redată de Sfântul Nectarie în lucrarea amintită mai sus. Sfântul întreabă: „Şi dacă Petru este primul între Apostoli, şi dacă este corifeu, şi dacă este piatra de temelie a Bisericii, şi dacă ţine cheile Împărăţiei cerurilor, şi dacă este păstor al oilor şi al mieilor din turma cea duhovnicească a Mântuitorului, ce este comun între aceste vrednicii şi episcopii succesori care au fost hirotoniţi de el? Şi cum a odrăslit din aceste harisme dumnezeieşti sistemul ierokratiei (statului sacru) şi al kosmodespotiei (stăpânirii lumii)? Şi cum cheile Împărăţiei cerurilor au deschis uşile împărăţiei pământeşti? Cum cele duhovniceşti s-au prefăcut în cele materialnice? Cum a devenit păstorul ighemon? Cum s-au transformat cheile în sabie? Cum piatra credinţei s-a făcut piatră de scandal?Dar de ce un singur urmaş privilegiat şi nu toţi care au aceeaşi identitate succesorială? Oare numai unul singur a născut Petru prin Evanghelia sa? Oare doar o singură Biserică (locală – n. trad.) a întemeiat? Oare doar un singur episcop a hirotonit? De ce unul singur uzurpă succesoratul lui Petru?”.

(VA URMA)

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1762 din 12 decembrie 2008, pp. 1 şi 5)


vineri, 9 octombrie 2009

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (I)

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA
(I)
Conferinţă ţinută în Sala Societăţii Arheologice (Universităţii 22) pe 24 noiembrie 2008 la împlinirea a 50 de ani de la întemeierea Uniunii Panelenice Ortodoxe.

Arhim. Sarantis Sarantou,
preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Amarousios


       Se subînţeleg îndatoratele noastre mulţumiri faţă de Societatea Arheologică, care pune la dispoziţia „Uniunii Ortodoxe Panelenice” sala oficială, spre sărbătorirea celor cincizeci de ani de viaţă, activitate, misiune în poporul lui Dumnezeu elen şi nu numai. Smeritele noastre urări, ale colaboratorilor „Orthodoxos Typos” (Presa Ortodoxă), sunt: Cei cincizeci de ani să se dubleze şi să se înmulţească în principal ca ofrandă calitativ divino-umană adusă Ortodoxiei şi de ce nu comunităţii universale.
    Omilia încredinţată micimii mele va avea o „idioritmie”. Partea care se aseamănă cu epilogul o voi aşeza ca prolog, deoarece constituie rezumatul întregii omilii ce-i urmează, dar şi pentru că provine din condeiul renumitului, prolificului şi mult experimentatului bărbat, celui mai potrivit să se preocupe şi să evalueze tema pe care o semnalează titlul omiliei de astăzi.
    Citez ultima jumătate de pagină din critica foarte simplă, dar şi consistentă pe care o face textului de la Ravenna respectabilul profesor universitar din Atena, domnul Ioannis Kornarakis, critică ce are ca titlu: „Textul de la Ravenna – masca Dialogului Teologic”.
    „Textul de la Ravenna este scris de o mână romano-catolică (lit. papală – n. tr)! Reprezentanţii ortodocşi înseamnă că au semnat cu ochii închişi! Cum poate cineva să fie de acord, când se pretinde aşa ceva?    
a) Este caracteristică deasa folosire în text a cuvântului „document”, pe care noi în diferitele noastre texte nu îl folosim.
    b) Ortodocşii care au semnat textul de la Ravenna au semnat şi acceptarea adaosului „Filioque”! În paragraful 13 se menţionează: „Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, Unicul Cap al ei. Prin Sfântul Lui Duh, Biserica, ca Trup al Lui, participă la autoritatea Lui” (Ioan 20: 22-23). Domnul are propriul Lui „Sfânt Duh”, deoarece conform kakodoxiei (relei-credinţe) papale, ca al Lui, (propriu Lui), „purcede” de la Acelaşi!
    c) În paragraful 45 al textului, se hotărăşte dinainte ca rolul episcopului Romei să fie studiat (într-o discuţie viitoare) pe baza învăţăturilor Conciliilor I şi II de la Vatican!

    Textul arată că prin „buna” intenţie (dispoziţie) şi a reprezentanţilor ortodocşi, primatul papei funcţionează deja în greul Ortodoxiei sau – mai bine zis – a ortodocşilor cu „deficienţă” ortodoxă „eclesiologică”!
    Din puţinele rânduri pe care le-am citat din eminentul profesor, domnul Kornarakis, ne dăm seama deja că Comisia Mixtă Internaţională de Dialog dintre catolici şi ortodocşi a semnat în octombrie 2007 la Ravenna acest text pe care l-au numit „document”.
    Aşadar, dintru început, devine sesizabil că şi ortodocşii au semnat în acord cu catolicii kakodoxia papalului „filioque”. De asemenea, se hotărăsc dinainte să studieze rolul episcopului Romei în baza învăţăturilor catolicilor de la Conciliile I şi II Vatican. L-au botezat pe papă Episcop al Romei şi ai noştri şi înaintează având ca instrument ultimele două Concilii de la Vatican ca să-l accepte ca „protos” – primul.
    Desigur, domnul profesor Kornarakis face şi alte observaţii, pe care le vom include în cadrul cuvântului nostru, ca binevenite pentru un asemenea text ameninţător, care a fost deja aruncat la bazele viitorului text de la Elounta. Se aşteaptă ca ambele texte de la Ravenna şi de la Elounta să dea în 2009, la întrunirea în Cipru a Comisiei Mixte Internaţionale, textul definitiv în care, după cum se speculează de către unii, Comisia să accepte primatul papei ca primat Diaconal (al Diaconiei, de slujire).
    Astfel se va adeveri ceea ce a spus teologul romano-catolic Pierre Dipre cu 40 de ani în urmă conferenţiarului pe atunci al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Atena şi acum egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos, Părintele Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, şi anume că: primatul papal vi-l vom formula în aşa fel încât credincioşii voştri să nu se scandalizeze.
    Problema este: Vom înghiţi această terminologie (serologie) sau o vom voma?
    Să vedem drumul dialogului puţin mai analitic.
    Preludiu cu eşec pentru dialogul între catolici şi ortodocşi, numeşte domnul Ioannis Kornarakis textul catolic cu semnătura papei care a circulat în iunie 2007 cu titlul: „Răspunsuri la întrebări referitoare la puncte de vedere (teze) în jurul învăţăturii despre biserică”.
    Se presupune că poporul întreabă, iar răspunsurile le dă papa Benedict după cum urmează:

      1. Singura biserică adevărată este cea Catolică, una şi unică.
      2. Biserica Catolică este condusă de papă ca succesor direct al Apostolului Petru şi de Episcopii care se află în comuniune cu el.
     3. Celelalte biserici au o deficienţă (lipsă) eclesiologică. Mai exact, papa consideră „Bisericile” protestante cu deficienţe mari, iar pe cea Ortodoxă cu deficienţe mai puţine, pentru că nu acceptă primatul şi infailibilitatea.

    Pe pagina sa personală de internet, papa Benedict al 16-lea, printr-un comunicat scurt, dar clar, vrea să arate că nu dă o aşa mare importanţă „documentului” de la Ravenna, alcătuit între 8 şi 14 octombrie 2007, ci că doar se bazează pe problematica textelor de la Monaco 1982, Bari 1987 şi Noul Valaam 1988. Benedict al 16-lea confirmă deschis faţa new-age-istă a papismului prin strălucitul său bilingvism.
    Ca ortodocşi putem să ne împotrivim papilor în bilingvism sau plurilingvism, având o atât de bogată Tradiţie cristalizată sinodal-democratic? Prin acest comunicat al său, Benedict al 16-lea desfiinţează în principal paragraful al 46-lea al proclamaţiei comune de la Ravenna, în care toţi participanţii catolici şi ortodocşi nu-şi ascund bucuria pentru viitorul favorabil al acestui text şi al perspectivelor sale.
    Din iunie 2007 până în octombrie 2007 au trecut patru luni, în timpul cărora partea ortodoxă putea să se împotrivească oportun declaraţiilor provocatoare ale papei Benedict. Cel mai bine ar fi fost, desigur, dacă ar fi avut generozitate, chiar şi din raţiuni de politeţe lumească, însuşi papa să facă nişte noi declaraţii, după cum fac întotdeauna şefii de stat şi să tempereze anterioarele declaraţii ale sale - provocatoare pentru ortodocşi, în vederea apropiatului dialog de la Ravenna. Ori, aşa ceva nu s-a întâmplat.
    După aceste Răspunsuri – declaraţii papale, Sfântul Sinod al Bisericii Eladei a trimis un act cu data 8 octombrie 2007 Copreşedintelui Comisiei Mixte de Dialog între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, IPS Ioan, Mitropolit de Pergam şi l-a însărcinat să ceară explicaţii părţii catolice în cadrul dialogului de la Ravenna pentru poziţiile şi vederile eclesiologice din textul Răspunsurilor, pentru că acestea problematizează Biserica Ortodoxă.
    Din citirea „documentului” de la Ravenna însă, ne dăm seama uşor ori că nu s-a atins deloc acest subiect de către ÎPS Copreşedinte, ori că nu i s-a permis, pentru că Răspunsurile papei ca infailibile nu pot fi contestate..
    Logica ortodoxă comună, simplă şi sănătoasă spune: De vreme ce dialogul teologic nu se exercită de pe picior de egalitate de către ambele părţi, cum este posibil să înainteze? Cum este posibil să rămână membrii părţii ortodoxe într-un dialog atât de important, când cunosc dintru început, de dinainte, că participă la dialog ca membrii ai unei biserici care a fost deja caracterizată deficitară, graţie insistenţei papale cunoscută tuturor?
    Aşadar, dată fiind trimiterea actului Sfântului Sinod al Bisericii Eladei Copreşedintelui Comisiei Mixte şi dat fiind şi faptul că a fost ignorat conţinutul său şi de către Copreşedinte şi de către Comisie – după cum se pare – avem tot dreptul ca membrii egali ai Bisericii Ortodoxe să protestăm împreună nu doar pentru soarta actului, ci şi pentru conţinutul „documentului” şi pentru valoarea sa. După cum se termină, şi acest „document” de la Ravenna va avea soarta născocitelor texte papale, ca cea a Dispoziţiilor Pseudo-Isidoriene care la un moment dat istoric au fost folosite la jumătatea secolului al 9-lea pentru susţinerea ideilor teocratice ale papilor împotriva ideilor teocratice ale împăraţilor. Atunci, s-a susţinut că papa este capul lumii. Astăzi ce valoare poate să aibă „documentul” de la Ravenna? Poate cel mai bine să concureze născocitele texte ev-medievale.
 (Va urma)

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1761 din 5 decembrie 2008, pp. 1 şi 5)

Sfântul Marcu Evghenicul, Mitropolitul Efesului, făcătorul de minuni (19 ianuarie)

Sfinte Părinte
Marcu,
roagă-te pentru noi!

Ale noastre cereri să le-mplineşti,
căci pe tine, Sfinte, te avem cald ocrotitor, vino de ajută
 pe cei care te roagă şi sărută cu dor sfânt
sfântă icoana ta.

O MINUNE A SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI

     Un bărbat de vază şi bogat, pe nume Dimitrie Zurveos, avea o soră care suferea de o boală grea. Cu mare cheltuială, el a chemat pe toţi doctorii din Mesolonghion ca să o tămăduiască. Însă sora sa nu simţea nici o alinare şi starea ei se înrăutăţea. Vreme de trei zile a rămas fără simţire, pierzându-şi graiul şi rămânând nemişcată. Doctorii spuneau că este fără scăpare, urmând să moară în curând. Rudeniile ei au început pregătirile de îngropăciune. În această vreme, pe neaşteptate au auzit glasul ei şi un suspin adânc. Apoi ea s-a întors spre ei zicând: ,,De ce nu-mi schimbaţi hainele, că sunt ude de apă? “Auzindu-i vorbele, fratele ei s-a umplut de bucurie neaşteptată. A alergat la ea şi a întrebat-o: ,,Ce s-a întâmplat, şi de ce ai hainele ude?” Ea a răspuns: ,, Un oarecare ierarh m-a luat de mână şi m-a dus la un izvor. M-a băgat într-o cisternă şi m-a scufundat în apă, zicând: ,,Du-te, de acum nu mai eşti bolnavă.” Atunci fratele femeii a întrebat-o: ,,De ce nu l-ai întrebat cum îl cheamă pe cel ce te-a tămăduit?” Ea a răspuns: ,,Am întrebat care e numele sfinţiei sale şi el mi-a spus că era Mitropolitul Efesului, Marcu Evghenicul.”
     Apoi, o, minune, s-a ridicat din patul unde bolea. Toţi cei de faţă au văzut hainele ei ude. Patul, cearceafurile şi păturile erau pline de apă. Când s-a sculat, nu mai avea nici o urmă de boală. Apoi femeia a cerut să i se zugrăvească o icoană a sfântului Marcu întru pomenirea minunii. Evlavioasa femeie a mai trăit încă cincisprezece ani şi apoi s-a mutat la Domnul.
(Din cartea: Viaţa şi nevoinţele celui între Sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului)

Bucură-te, mare apărător al Creştinătăţii
şi-al păgânilor mustrător,
Marcu ierarhe,
Părinte prea sfinţite,
nu-nceta a te ruga pentru toţi fiii tăi.

Rugăciune pentru cel bolnav către Sfântul Marcu al Efesului

     Sfinte Ierarhe Marcu, Mărturisitorule, Dascăle al Adevărului şi Doctore-fără-de-arginţi, ţie plecăm genunchii sufletului şi ai trupului şi căzând înaintea sfintei tale icoane, te rugăm ca nişte copii pe tatăl lor: auzi-ne pe noi, păcătoşii, cinstite Părinte, şi du rugăciunea noastră la Milostivul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca unul ce stai înaintea Lui împreună cu toţi sfinţii. Credem că şi pe noi ne iubeşti cu aceeaşi iubire cu care ai iubit pe fraţii tăi în timpul vieţuirii şi nevoinţelor tale în această lume. Credem că poţi să tămăduieşti prin harul şi lucrarea lui Dumnezeu orice boală.
     Ridică din patul suferinţei pe toţi cei ce pătimesc: şi pe cei care îţi cer ajutorul şi pe cei care nu te cunosc şi nu aleargă la sfintele tale rugăciuni; aşa cum ai făcut cu acea fată bolnavă, căreia, arătându-te după mutarea ta de aici, ai tămăduit-o deplin prin minunată arătarea şi lucrarea ta, ridicând-o din patul în care zăcea.
     Mânuind ca pe o sabie cu două tăişuri cuvântul tare al Adevărului pe când erai în viaţă, de nenumărate ori ai tămăduit pe cei ce sufereau de boala rătăcirii şi a eresurilor prin lucrarea harului, iar după cinstita ta adormire, arătându-te doctor minunat, Stăpânul tuturor a făcut şi icoana ta izvor de tămăduire, căci multe şi felurite boli vindecă şi putere dăruieşte celor ce cu evlavie o sărută şi cer dumnezeiască mijlocirea ta.
Pentru aceasta cerem de la tine şi cu căldură te rugăm, ca pe unul ce ai câştigat harul vindecării, pe fratele nostru (sora noastră) (numele) care este bolnav şi cumplit se învăluieşte, cercetează-l şi vindecă-l de boala care îl ţine pe el.
     Preacinstite şi Preamărite Părinte Marcu, nădejdea cea tare a celor bolnavi şi necăjiţi, nu întârzia a dărui fratelui nostru (surorii noastre) (numele) vindecare, iar nouă tuturor bucurie.
    Ca şi noi, împreună cu tine, să slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, singura Dumnezeire şi Împărăţie, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Tuturor celor ce sunt în nevoi
şi care aleargă cu râvnă la caldul tău ajutor
nu întoarce faţa ta, 
deşi nevrednici suntem,
căci pe tine te-am dobândit bună apărare,
ancoră şi tare zid când în primejdii suntem,
Marcu, Cuvioase Părinte,
când ne-mpresurăm de necazuri
să ne-ajuţi cu al tău har să biruim.

Descoperita mie de catre parintele meu duhovnicesc

joi, 8 octombrie 2009

O nouă sfântă în Ucraina: Cuvioasa Elena (Behteeva) 7 oct. 2009

O sfântă nou proslăvită: Cuvioasa Elena (Behteeva)

Cu prilejul primului nostru pelerinaj în Rusia Mică (Ucraina de azi), Domnul şi Preacurata Sa Maică ne-au îndreptat paşii în chip minunat pe la toate locurile sfinte de închinare din Kiev. Eram doi părinţi. Pentru că limba nu o cunoşteam, iar călăuză nu aveam, în cele din urmă „odighitrie” ni s-a făcut Împărăteasa cerului, iar limbă de înţelegere ni s-a dovedit a fi buna-cinstire şi evlavia, într-un cuvânt: Ortodoxia. Abia după aceea aveam să realizăm cu adevărat că de fapt Maica Domnului le rânduise pe toate dinainte „bine foarte”.
Când aveam să ajungem la Marea Lavră a Peşterilor din Kiev, abia atunci aveam să ne dăm seama cât de privilegiaţi eram. Maica Domnului ne binecuvântase cu insuflarea tainică de a ajunge la hramul slăvitei ei Mănăstiri şi nu la orice hram, ci la acela care coincidea cu sărbătorirea în 2001 a 950 de ani de la întemeierea Lavrei Peşterilor din Kiev.
Bazele Marii Lavre a Peşterilor din Kiev - şi prin ea şi a monahismului din întreaga Rusie, le-a pus Împărăteasa Cerurilor prin Cuviosul Antonie. Acesta se nevoia pustniceşte într-o peşteră din apropierea Mănăstirii Esfigmenu din Sfântul Munte al Athonului. Împărăteasa cerului i s-a arătat şi i-a poruncit să se ducă la Kiev şi să ridice acolo o mănăstire spre mântuirea multora. Toată istoria ridicării acestui sfânt locaş este dumnezeiască. Maica Domnului, arătându-se ca Împărăteasă în Biserica din Vlaherne din Constantinopol şi-a tocmit şi zidarii şi pictorii, a dăruit şi icoana ei făcătoare de minuni care închipuia hramul viitoarei Lavre – Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi s-a îngrijit până şi de sfintele moaşte care aveau să fie puse în piciorul Sfintei Mese. Da! Tot ea le-a dăruit... Cu adevărat lucruri mari şi vrednice de auzit! De aceea nu cred că greşesc dacă o numesc pe Maica Domnului adevărat Ctitor şi Egumen şi Stareţ şi Întemeietor al Lavrei Peşterilor din Kiev, dar mai ales a „schimei îngereşti” a monahilor în Rusia. Aşa slujbă nu ni se dăruise a vedea până în acel moment şi nici nu cred că vom mai vedea curând. Toată noaptea precedentă s-au săvârşit Sfinte Liturghii în multele biserici ale Lavrei. Penultima Liturghie s-a slujit spre dimineaţă în biserica mare, ca spre orele 9, să înceapă Liturghia solemnă pe esplanada din faţa bisericii mari a Lavrei. Au slujit de toţi în jur de 120 de ierarhi cu tot cu ierarhii delegaţi din partea Bisericilor Ortodoxe surori. Delegaţia greacă aducea cu ea ca binecuvântare moaştele Sfântului Apostol Andrei, care conform Tradiţiei a fost primul ce a aruncat semineţele Dreptei-Slăviri în îndepărtata Rusie. Binecuvântare peste binecuvântare şi har peste har...
Tot atunci Preasfânta ne-a călăuzit paşii şi spre Florovskii Manastâr, despre care cu multă bucurie am aflat că ieri, 6 octombrie, s-a împodobit cu haine duhovniceşti de mare sărbătoare. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Prea Fericitul Mitropolit Vladimir a vizitat mănăstirea de maici cu hramurile Înălţarea Domnului şi Sfântul Mucenic Flor din Kiev, unde, în biserica mare a mănăstirii, a slujit Dumnezeiasca Liturghie.
Împreună cu Preafericirea Sa au slujit arhiepiscopii Nicolae de Bilohorod, Visarion de Ovruţ şi Korosten, episcopii Irineu de Nejin şi Baturin, Ilarie de Makariv, Serafim de Iahotin, Pantelimon de Vasilkiv, Alexandru de Horodniţia şi Vladimir de Kremenciuk şi Lubnî. După Liturghie a avut loc slujba proslăvirii în rândul sfinţilor locali a cuvioasei monahii Elena (Behteeva).
La început s-a slujit un parastas pentru monahia Elena, după care episcopul Pantelimon a informat pe cei prezenţi de hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene din 9 iulie anul curent (Jurnalul nr. 38) referitoare la proslăvirea în rândul sfinţilor locali a cuvioasei nevoitoare monahia Elena (Behteeva) (+23 martie/5 aprilie 1834), iar episcopul Ilarie a citit sinaxarul cuvioasei.
La sfârşitul slujbei de canonizare, în timp ce se cânta troparul, condacul şi mărimurile cuvioasei Elena, a fost scoasă din altar icoana acesteia, cu care mitropolitul a binecuvântat pe toţi cei prezenţi. După aceasta Arhipăstorul şi clericii s-au închinat la moaştele întregi ale Sfintei Elena de la Mănăstirea Sfântului Flor.
La sfârşitul Liturghiei, Egumena Mănăstirii Antonia (Filkina) a dăruit mitropolitului Vladimir o icoană a plăcutei lui Dumnezeu cu o părticică din moaştele ei.
Monahia Elena a fost una dintre cele mai cinstite nevoitoare din mănăstirea Sfântului Flor din Kiev. În timpul vieţii ea a fost foarte iubită şi respectată de stareţi şi de mireni pentru faptele ei bune şi puterea de a dărui mângâiere în necazuri.
Cu adevărat, „Iisus Hristos ieri, azi şi în veci este Acelaşi!”. „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!”. Binecuvântare peste binecuvântare şi har peste har... Bucuraţi-vă popoare şi vă veseliţi!
Monahul Leontie

Sursă: https://www.impantokratoros.gr/8D081DBD.ro.aspx

miercuri, 7 octombrie 2009

SFÂNTUL MARCU AL EFESULUI ,,LEUL ORTODOXIEI”

TÂLCUIREA ICOANEI –FRESCĂ A SFĂNTULUI MARCU EVGHENICOS,
MITROPOLITUL EFESULUI

Frescă din anul 1759 care se află în altarul paraclisului
Adormirii Născătoarei de Dumnezeu a Chiliei Sfântului Acachie din
Schitul Kavsokalivia – Sfântul Munte Athos

           Această icoană-frescă îl reprezintă pe Sfântul Marcu Evghenicos, Mitropolitul Efesului şi apărătorul Ortodoxiei. În mână ţine un sul desfăsurat pe care scrie: ;;Noi păzim cu acrivie acestea, cât şi celelalte dogme ale întregii Biserici Ortodoxe şi nu spunem că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul. Iar pe latinii (romano-catolicii), care şi în altele multe greşesc şi mărturisesc despre Fiul că este cauză a Sfântului Duh, scoţîndu-L din Dumnezeu, îl anatematizăm”.
          În partea de jos, este reprezentat într-o postură degradantă papa Eugeniu al IV-lea, care la Sinodul din Ferrara-Florenţa – care negocia unirea Bisericii Ortodoxe cu biserica papei – a rostit faimoasa frază: ,,Dacă Marcu nu a semnat, nu am făcut nimic”. Şi, întradevăr, în jurul acestui ierarh luptător s-au concentrat toate puterile ortodoxe antiunioniste care au salvat Ortodoxia de la desfiinţarea ei prin catolicizare şi supunerea ei papei. Papa de la Roma, călcat în picioare în chip simbolic de Sfântul Marcu, ţine în mâna dreaptă sabia criminalităţii istorice şi proverbiale a Vaticanului cu care spintecă(falsifică) ,,Evanghelia dreptăţii”. De aceeaşi mână îi atârnă şi ,,cheile Împăraţiei cerurilor” – chipurile… Această alăturare (sabia şi cheile Raiului) e semnificativă pentru inchiziţia catolică ce îşi propunea să-l bage pe om în rai cu forţa. Mâna stângă, cu care papa se loveşte peste cap, corespunde momentului în care el aflând că Sfântul Marcu nu a semnat mincinoasa şi trădătoarea ,,unire” a rostit cuvintele de mai sus. Goliciunea papei nu simbolizează nimic altceva decât despuierea sa de harul sfinţitor al succesiunii apostolice, în afara căruia nu există Biserică, nici Taine. Dezvoltând această idée, ne amintim şi de cuvintele Sfântului Cioprian al Cartaginei: ,,În afara Bisericii nu este mântuire!”.
         În partea dreaptă de jos este reprezentat în gura balaurului adâncului ereticul Arie tânguindu-se. Ctitorul paraclisului sus-numit, Ieromonahul Iona Kavsocalivitul, a hotărât zugrăvirea acestei teme, fiind insuflat de duhul misionar al Sfântului Cosma Etolianul, cu care studiase împreună şi care propovăduia, împotrivindu-de acţiunii propagandistice de atunci a Vaticanului în spaţiul ortodox: ,,Pe papa să-l blestemaţi…”
,, Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea Mielului, dar grăia ca un balaur…” (Apoc.13:11)

(Tâlcuire ML)

Ortodoxia în faţa vechilor şi noilor umanisme - Cuvânt rostit de către Preacuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis în Duminica Ortodoxiei (1981)

„Pe latinocugetători, pe lupii cei cu chip de oi,
care căutau să sfâşie turma ce ţinea dreapta slăvire,
i-ai gonit, de trei ori fericite Cosma,
prin prea înţeleptele tale cuvinte şi prin mucenicia ta.
Căci aurul cel ascuns în inima ta l-ai lămurit în cuptorul spânzurătorii
şi ca pe o sfântă comoară l-ai predat
părinţilor din Athos ce cugetau ortodox.
Pentru aceasta, privind acum din cer spre adunările monahilor,
te rogi Domnului cu stăruinţă ca toţi să ţinem Predaniile
şi să nu pierdem stindardul dreptei noastre credinţe“.
(Din slujba Sf. Mc. Cosma, Protosul Athosului, pomenit la 18 nov. şi 5 dec.)



Ortodoxia în faţa vechilor şi noilor umanisme

Cuvânt rostit de către Prea Cuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriu, în prea sfânta Biserică a Protatului din Sfântul Munte, în Duminica Ortodoxiei (1981), la porunca Sfintei Kinotite, cu prilejul aflării sfintelor moaşte a nou-arătatului Sfinţit Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte, care a fost spânzurat de latinocugetători.

Harul Sfântului Duh ne-a adunat astăzi din Sfintele Mănăstiri, din Schituri şi din sihăstriile Sfântului Munte, ca să mulţumim şi să slavoslovim pe Atotsfânta şi de viaţă începătoare Treime, pentru aflarea în aceste vremuri de pe urmă a sfintelor moaşte ale Sfinţitului Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte.
Ne-a adunat şi pentru a prăznui biruinţa Sfintei noastre Credinţe Ortodoxe împotriva tuturor iconomahilor şi a tuturor prigonitorilor ei de peste veacuri, cu mare mulţumire faţă de Domnul pentru preţioasa comoară pe care o avem în această viaţă, credinţa noastră ortodoxă, în care ne-am născut, în care ne-am botezat, în care trăim şi în care nădăjduim cu harul lui Dumnezeu să şi murim.
Început al bunei noastre credinţe predanisite nouă de către Părinţi este Dumnezeul Cel în trei Sori. El este Cauza şi Sfârşitul a toate. Alfa şi Omega. Deoarece însă prin Dumnezeul - Om Iisus Hrisos „avem proaducerea la Tatăl” şi prin El „cele cereşti s-au unit cu cele pământeşti” şi „o singură turmă s-a făcut, a îngerilor şi a oamenilor”, L-am cunoscut şi Îl cunoaştem pe Domnul Iisus Hristos, Începătorul mântuirii noastre, Centrul, Calea, Viaţa şi Capul Bisericii.
Acesta este Centrul şi al acestei prea sfinte a Lui Biserici a Protatului şi pe El Îl arată în toată sfântă podoaba ei şi prin cele săvârşite în ea.
Acesta este Marele Arhiereu şi veşnicul liturghisitor al anaforalei şi al proaducerii tuturor la Dumnezeu.
Acesta îi cheamă pe toţi oamenii la unirea cu Dumnezeu.
Acesta ne-a chemat şi pe noi în Sfânta Sa Biserică şi în această binecuvântată Grădină a Maicii Domnului, care constituie icoana Bisericii Lui.
Acesta l-a chemat în pericopa evanghelică de astăzi şi pe Filip, ca să-l facă Apostol al Său.
Şi noi putem, cu harul Său, împreună cu Apostolul Filip şi cu fiecare credincios creştin ortodox să repetăm fiecărui Natanail căutător contemporan: „Am aflat pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi au scris şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif, cel din Nazaret”.
Prejudecăţile raţiunii umane, care nu vrea să se ofere lui Dumnezeu Cuvântul, se vor împotrivi şi ne vor spune, poate într-un mod diferit, acelaşi cuvânt pe care l-a spus Natanail: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”.
Răspunsul nu poate fi altul decât: „Vino şi vezi!”.
Trebuie să vină cineva ca să-L vadă pe Iisus.
Vino şi-L vezi pe Iisus. Cine va intra fără vreo prejudecată şi întru simplitatea inimii în această prea sfântă a Lui biserică, ce este o icoană a întregii Biserici, şi din cele văzute nu se va înălţa la atotluminoasa Persoană a Domnului Iisus Hristos şi la adevărul Evangheliei şi Bisericii Lui?
Cine iarăşi intrând în sfânta Biserică Ortodoxă Universală nu va întâlni în afara Mirelui şi a prietenilor Lui pe oamenii îndumnezeiţi, cu căpetenia cetei Doamna Născătoare de Dumnezeu? „Aceasta este slava Bisericii. Aceasta este bogăţia Împărăţiei”.
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă poate să se adreseze oamenilor şi să le spună: „Vino şi vezi!”, pentru că prin harul lui Dumnezeu, în ciuda imperfecţiunilor şi neputinţelor omeneşti, a păzit neschimbată Persoana şi învăţătura Dumnezeului – Om.
„Mult sânge s-a vărsat, multe lupte şi jertfe s-au făcut pentru a se păzi Adevărul de falsificările diferiţilor Lui vrăjmaşi.
Minciuna apare de obicei ca ceva legal, progresiv, justificat filozofic şi logic, cu chip de adevăr.
Aduce confuzie în pleroma Bisericii şi îi atrage pe mulţi. Atunci Duhul Adevărului care supraveghează în Biserică arată mărturisitorii, teologii şi adevăraţii martiri ai Domnului Iisus Hristos.
Acest Duh i-a luminat pe Sfinţii Părinţi şi mărturisitori să se lupte împotriva iconomahilor care strâmbau credinţa. Iconomahia nu este o luptă împotriva tipolatriei, după cum o prezintă occidentalii şi istoricii şi intelectualii greci occidentalizanţi. Este o luptă împotriva Persoanei lui Iisus Hristos şi de aceea împotriva persoanei omului. Iconomahii neagă în esenţă plinătatea naturii umane a Cuvântului şi, deci, putinţa îndumnezeirii omului. Cum ar fi putut aşadar să reprezinte firea omenească a Cuvântului şi persoanele îndumnezeite ale Născătoarei de Dumnezeu şi Sfinţilor?
Prăznuind astăzi, în Duminica Ortodoxiei, biruinţa ortodocşilor în timpul Restabilirii Sfintelor Icoane, prăznuim biruinţa unicului şi veşnicului Adevăr al Bisericii, prin toate sinoadele, părinţii, mărturisitorii. Şi este acest adevăr: „Dumnezeu se face om, ca să-l facă pe Adam dumnezeu.”.
Cu dreptate deci astăzi, Biserica îmbrăcată cu podoaba ei, cu sfintele şi cinstitele icoane şi purtând veşmântul cel ţesut din teologia cea de sus străluceşte, se cinsteşte şi tainic dănţuieşte şi se bucură. „Aşa străfulgeră şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu reînălţarea sfintelor icoane celor închipuite şi luminate”.
Cum ar fi putut astăzi mireasa Biserică să Îl arate pe Mirele ei şi să zică „Vino şi vezi!” dacă iconomahii ar fi golit-o de Soarele Care o luminează şi o străluceşte, de Persoana teandrică a Domnului ei?
Cum ar fi putut şi această prea sfântă biserică, cea dintâi a Muntelui, şi întreaga Republică cu sfânt nume să se lipsească de mângâierea sfintelor icoane făcătoare de minuni a Doamnei Născătoare de Dumnezeu, „Axion estin”, Portăriţa, Grabnic-ascultătoarea, Cucuzeliţa, Antifonitria, Triherusa, Glicofilusa, Gherondissa, Odighitria, a Acatistului, a Înfricoşătoarei Mijlocitoare, a Alăptătoarei?
De aceea participăm toţi astăzi la fericirile pe care cu dreptate le adresează Biserica credincioşilor ei copii care s-au luptat, au fost chinuiţi şi s-au jertfit să nu se piardă buna ei cuviinţă. „Celor care au mărturisit cu cuvântul, cu gura, cu inima şi mintea, în scris şi în icoane, venirea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, veşnică pomenire!”.
Participăm însă nu fără durere în suflet şi la înfricoşătoarele anateme împotriva acelor oameni nepocăiţi şi trufaşi care, închipuindu-se întocmai cu Dumnezeu au vrut să strice veşnica ei feciorie.
Cel ce seamănă zâzaniile în ogorul Bisericii a ridicat noi războaie împotriva adevărului. De data aceasta prin catolicii papistaşi.
Iarăşi persoana Domnului Iisus Hristos şi îndumnezeirea oamenilor sunt atacate. Este atacată chiar şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Nu este vorba despre o diferenţă de obiceiuri sau despre o interpretare occidentală juridică a Evangheliei. Este vorba despre răstălmăcirea Evangheliei, de Filioque şi eclesiologia papocentrică, care falsifică taina Sfintei Treimi şi eclesiologia treimică cu consecinţa ca Hristos să fie îndepărtat din centrul Bisericii, Sfântul Duh subestimat, harul să se propovăduiască a fi creat, mântuirea să fie mărginită la o justificare juridică, iar asceza morală a omului să fie scoasă în afara perspectivei îndumnezeirii.
Acestea au fost înţelese de către de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi: Sfântul Fotie, Sfântul aghiorit Grigorie Palama, Dumnezeiescul Marcu al Efesului Evgenikos şi ceilalţi, care s-au împotrivit cu vitejie pretenţiilor şi rătăcirilor papale.
Iarăşi se ridică un mare război împotriva ortodocşilor şi a Ortodoxiei. Mulţi cedează, devin latino-cugetători. Cei care stăruie să rămână ortodocşi trebuie să se lupte cu latinii şi cu latino-cugetătorii. Latinocugetătorilor au aparţinut împăraţi, patriarhi, arhierei, conducători politici cu autoritate şi putere lumească. Credincioşii ortodocşi se împotrivesc pretutindeni şi aici în Sfântul Munte. Vine, desigur, timpul în care latinocugetătorii îi silesc pe părinţii aghioriţi să se închine papei. Majoritatea preferă însă moartea, care este viaţă şi nu viaţa, care este moarte. Se săvârşesc muceniceşte mulţi aghioriţi în Sfintele Mănăstiri Iviron, Vatopedi, Zografu, dar şi aici în Kareea, după Sfântul Nicodim „aflăm şi cuvioşi mucenici, pe protosul Sfântului Munte şi pe cei ce locuiau în jur la chilii; pentru că au mustrat pe latinocugetători, adică pe împăratul Mihail şi pe patriarhul Vekkos, protosul a fost spânzurat, iar celorlalţi li s-a tăiat capul”.
Aici se săvârşeşte muceniceşte Mărturisitorul Protos al Sfântului Munte, Sfinţitul Mucenic Cosma, ale cărui cinstite, înmiresmate, de har izvorâtoare şi muceniceşti moaşte s-au descoperit prin grija Respectabilei Sfinte Kinotite, în nartika prea sfintei ei biserici.
A primit moarte mucenicească fericitul din dragoste faţă de Hristos. Martiriul este tot ce are omul mai înalt a-I oferi lui Dumnezeu.
Fericite şi cinstite Protos al Sfântului Munte, Sfinţite Mucenice al lui Hristos Cosma, întâiul (protos) ai fost şi în sfânta ascultare de Protos al Sfintei Kinotite, întâiul (protos) şi în mucenicia şi mărturisirea lui Hristos.
Întâiul în scaunul Protatului, întâiul şi în spânzurătoare, în moarte şi în mormânt.
Trupul tău cel mult nevoitor şi mucenicesc ca pe o comoară de mult preţ l-a ascuns şi l-a păzit acest sfânt pământ.
Acum, cu dumnezeiasca suflare, ca o stea de dimineaţă răsari iarăşi în acest munte cu nume sfânt şi în Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni ca să luminezi şi să povăţuieşti sufletele noastre la neclintita mărturisire a Dumnezeului – Om Hristos.
Pecetluiască-se astăzi gurile celor care au vrut să pună la îndoială mărturisirea aghioriţilor şi mucenicescul lor sfârşit primit din partea latinocugetătorilor.
Mulţumită jertfei tale, Biserica Ortododoxă şi Sfântul Munte pot să zică omului contemporan: „Vino şi vezi!” pe adevăratul Hristos, Capul şi Trupul Lui. Glasul tău ca un glas de ape multe se aude astăzi.
Din mormântul tău, un izvor tainic izvorăşte, ale cărui valuri veselesc Cetatea lui Dumnezeu, Sfânta Biserică Ortodoxă Universală, a toată lumea.
Binecuvântată fie nevoinţa ta!
Binecuvântată fie mărturisirea ta!
Binecuvântată fie moartea ta mucenicească!
Binecuvântată fie însămânţarea ta în pământul aghiorit timp de 700 de ani!
Binecuvântată fie şi arătarea ta în vremurile noastre grele pentru lume şi Biserică!
Sfântul Munte în persoana ta şi în persoanele celorlalţi sfinţi aghioriţi cuvioşi şi mărturisitori care au mustrat pe latinocugetători nu s-a compromis, nici se compromite.
Spânzurarea ta ne obligă şi pe noi să reînnoim astăzi mărturisirea ta şi a celorlalţi cuvioşi mucenici, fiind succesori ai voştri şi continuatori ai Predaniei voastre.
Mărturisim, aşadar, precum au scris aghioriţii către împăratul latinocugetător Mihail al VIII-lea Paleologul, la sfârşitul veacului al XIII-lea: „Toată turma lui Hristos şi Dumnezeului nostru este un singur trup condus de un singur Cap care este Hristos Iisus”.
Mărturisim şi că latinii (romano-catolicii), nelăsând „neschimbate” şi „neprihănite” cele mai de seamă ale Credinţei, „se taie de la trupul lui Hristos cel pretutindeni la fel de frumos şi cu bun chip”.
Aşadar Unica, Sfânta, Universala şi Apostolica Biserică a Simbolului de Credinţă este, după noi, Ortodoxia, pentru că doar ea păstrează neschimbată credinţa Apostolilor.
Prăznuind anul trecut 1600 de ani de la convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic, la iniţiativa întâiului tron şi Bisericii-mame a Constantinopolului, nu trebuie să uităm a sublinia faptul că acel Sfânt Sinod a pus bazele nu numai pnevmatologiei ortodoxe, ci şi eclesiologiei ortodoxe. Iar baza eclesiologiei ortodoxe este credinţa că Biserica este Una, cea care posedă Adevărul. Doar ea are adevăratul Botez, adevăratele Taine, plinătatea harului şi succesiunea apostolică.
Teoria ramurilor, direct sau indirect formulată şi de către ortodocşi, nu îşi are suport în articolele Simbolului Credinţei şi în Ortodoxia Bisericii primită de la Părinţi şi constituie un sincretism eclesiologic.
Latinocugetătorii căutau şi în timpul Sfântului Cosma o unire după principiul iconomiei (pogorământ) cu latinii căzuţi de la credinţa ortodoxă. Dar Sfântul Cosma si cuvioşii mucenici împreună cu el nevoitori nu au primit această poziţie, deoarece ştiau că ar trăda credinţa. Credeau neclintit că doar Ortodoxia constituie adevărata Biserică a lui Hristos, adevăratul trup al lui Hristos şi că nu se poate face o unire între adevăr şi minciună.
Desigur că astăzi Roma şi-a schimbat tactica. Nu mai foloseşte sabia, ci diplomaţia. Fără să ne îndoim de bunele intenţii ale unor occidentali, suntem datori să nu ascundem faptul că politicoasele gesturi ale Romei nu ne conving, pentru că sunt însoţite de acte vrăjmăşeşti faţă de Ortodoxie (angajarea în relaţii diplomatice cu statul grec, păstrarea uniaţiei, participarea uniţilor la dialog şi, recent, hirotonia solemnă de către Papă a unui episcop unit român).
Ne doare din pricina dezbinării. Ne rugăm pentru unirea tuturor în Hristos. Dorim unirea. Unire nu „ambalată” după cum se exprimă Sfântul Ghenadie Scholarios, ci autentică şi adevărată în Unica Credinţă a Bisericii.
Descoperirea sfintelor moaşte ale Sfântului Cosma are loc într-o epocă în care nu lipsesc nici constrângerile latinilor pentru unire, fără un acord dogmatic deplin, nici graba unora dintre noi pentru unirea pregătită de latini.
Acum, aici, de câţiva ani încoace, în ţara noastră, de când a început, continuă încercarea de a fi împărţit Dumnezeul-Om Hristos, iar Biserica să fie marginalizată .
În ambele cazuri umanismul, religios şi politic, declară război împotriva theantropocentrismului ortodox.
Încercarea de a înstrăina poporul nostru de tradiţia lui bisericească, elin-ortodoxă, theantropocentrică, şi de a o occidentaliza a început mult mai devreme, de la 1821 până acum, cu binecuvântările şi constrângerile „prietenilor” şi „apărătorilor” noştri străini.
Oamenii noştri culţi şi politici, ca de obicei, nu s-au aplecat cu smerenie să studieze şi să dea expresie tradiţiei şi sufletului poporului nostru în numele căruia lucrau. Din contră, prin ridicarea omului educat, au voit să impună în poporul nostru teoriile lor despre lume de inspiraţie occidentală şi străine de morala lui. Teoriile despre lume de toate nuanţele, în esenţă, se întâlnesc în occidentalismul lor, în hăul care le desparte de sufletul elin-ortodox.
Chiar şi în viaţa şi în învăţământul religios şi-a făcut loc umanismul occidental, pietismul, având ca urmare măsluirea vinului tare şi autentic al Ortodoxiei.
În poporul nostru ortodox Ortodoxia este ignorată, marginalizată, războită, răstălmăcită, măsluită.
Suntem datori cu toţii să recăutăm cu mai multă smerenie deasupra norilor patimilor noastre şi a teoriilor noastre despre lume pe Soarele care ne-a luminat şi ne-a încălzit neamul în ceasurile lui de încercare.
Sfintele icoane ortodoxe a căror reînălţare o prăznuim astăzi ne luminează de asemenea cu aceeaşi lumină care străluceşte lăuntric pe feţele sfinţilor. Cu această lumină ne luminează şi ne incălzesc toate Sfintele Dogme, Taine şi Predanii ale Bisericii noastre.
Iconomahii vremii de atunci şi cei de astăzi pierd vederea Luminii Necreate. Se leapădă de nuntă, de unirea divinului şi umanului, a creatului cu Necreatul. Astfel, toate cele omeneşti şi create, despărţite de Dumnezeu, rămân întunecate, neluminate, fără nădejde.
Ne minunăm în această preasfântă biserică de viguroasa artă a lui Panselinos. Exprimă viguroasa antropologie ortodoxă care îl face pe om dumnezeu.
Nu este păcat să redevenim iconomahi, latinocugetători, umanişti, şi să rămânem în afara bucuriei acestei nunţi a veşnicului divino-uman al Ortodoxiei ?
Nu este păcat acum când multe suflete obosite de impasul civilizaţiei occidentale manifestă nostalgie şi se întorc la Ortodoxie, noi să o pierdem?
Corect s-a observat că toate „-ism-urile au murit deja.
Nici capitalismul, nici socialismul, cum le-am trăit, nu constituie visele îmbietoare pentru noua generaţie” (A. Papandreu).
Pentru înlocuirea lor se propune un nou umanism îndreptat. Credem că acest nou umanism, oricât ar creşte cele două sisteme existente la fel de falite, în realitate nu îl scot pe om din impasul egocentrismului. Nu îl înalţă la o viaţă nouă. Soluţia şi depăşirea umanismului este Ortodoxia, pe care astăzi o respingem fără a o cunoaşte substanţial. Ortodoxia nu este un sistem de valori pe care îl presupune omul. Este moartea tuturor valorilor, ca să poată omul să trăiască, nu „valorile”, ci plinătatea vieţii care izvorăşte din comuniunea personală în libertate a omului cu Dumnezeu.
Dumnezeul Evangheliei şi al Ortodoxiei nu este dumnezeul filozofilor, ci Treimicul Dumnezeu. Trei Persoane, o fiinţă, un Dumnezeu. În această taină antinomică Dumnezeul nostru depăşeşte orice obiectualizare si filosofare. Nu este un Dumnezeu autarhic, închis în Sine, nici paznicul unei morale şi a unor valori ale unei societăţi civile, ci „Tatăl nostru, Care este în ceruri”, Care, cu o mişcare a infinitei iubiri, continuu iese din Sine, pentru a-Şi întâlni şi a îndumnezei făptura.
În afara acestei relaţii de iubire dintre Dumnezeu şi om nu există Ortodoxie.
Ortodoxia nu este ceva pe care trebuie noi, cu imaginaţia noastră, să îl plăsmuim. Ea este experiată în poporul nostru în sinteză cu elenismul nostru arhaic şi medieval.
Predania elin-ortodoxă este adevărata Predanie a poporului nostru. Aceasta a salvat poporul nostru în timpul turcocraţiei.
Aceasta l-a înviat. Aceasta i-a creat pe noii mucenici, pe luptătorii de la 1821, pe dascălii neamului.
În subconştientul fiecărui elin, chiar şi în al aceluia care-şi neagă credinţa, se află Ortodoxia. Pentru elin să nu fi ortodox este ceva împotriva firii. Corect observa un cercetător contemporan: „Dat fiind însă că spiritualitatea ortodoxă presupune puterea capitală de creaţie a sufletului neo-elen şi nu o oarecare ideologie.
Pe de o parte înlăturată, iar pe de alta lovită, de unde avem o criză de identitate într-o formă gravă şi o separare spirituală internă cu fireasca urmare – marasmul neamului”.
O schimbare reală ce trebuie să aibă loc în ţara noastră este descoperirea din nou a sinelui nostru pierdut: viaţa elen-ortodoxă. Orice altă schimbare va avea valoare, dacă se va orienta spre această schimbare.
Sfântul Munte ne ajută să simţim că profunda cerere umană de schimbare se împlineşte în Ortodoxie. Din acest punct de vedere se arată o dată în plus cât de revoluţionară este Ortodoxia şi cât de regresive sunt toate umanismele contemporane.
Toţi trebuie să ucenicim la şcoala Sfinţilor Părinţilor noştri şi la chipuri luminoase ca cel al Sfântului Cosma Etolianul, al Sfântului Nicodim Aghioritul, al lui Makryghiani, al lui Papadhiamandi, al lui Kondoglu, care au trăit şi au mărturisit Predania noastră cu viaţa, cu sângele, cu propovăduirea lor. Există încă multe suflete simple care întrupează şi în zilele noastre Ortodoxia. Chestiunea dăinuirii adevăratei Predanii a Ortodoxiei nu-i vizează numai pe cei care, direct sau indirect, se opun credinţei, ci şi pe noi, cei care slujim Biserica. Cu pocăinţă trebuie să mărturisim că şi din partea noastră se dă uneori prilejul de a nu fi mărturisită corect Ortodoxia în teologie, în pastoraţie, în legăturile noastre intra-bisericeşti, în faptele de fiecare zi, cu consecinţa de a arunca în confuzie pe cei ce nu cunosc adâncul Credinţei Ortodoxe.
Va trebui însă ca şi cei care astăzi, uitând datoriile neamului faţă de Ortodoxie, dar şi cei care uitând şi istoria şi tradiţia acestui loc, se opun Bisericii pe faţă sau pe ascuns, nu cu bună dispoziţie, ci cu rea dispoziţie, să ştie că joacă rolul ienicerilor şi mitraliorilor. Încearcă în numele unui aşa-zis modernism să dărâme propria casă părintească pentru a se trezi fără stare şi dezrădăcinaţi pe drumurile şi în pieţele din est şi vest.
Venit-a vremea să conştientizăm toţi nu numai nevoia dăinuirii Ortodoxiei, ci şi nevoia luptei pentru păzirea ei de către cei ce luptă împotriva ei astăzi, metodic şi sistematic, cu directive şi cu protecţie din exterior. Instituţii ca familia, şcoala şi limba spre aceasta se îndreaptă, iar în câţiva ani se va ajunge la părăsirea Predaniei elin-ortodoxe.
Când spunem tradiţie elen-ortodoxă nu ne gândim la vreun sistem de creştinism mic-burghez, ci la adevărul Ortodoxiei care izvorăşte din sufletul poporului luminat.
Biserica ne cheamă pe toţi în aceste vremuri grele să ne nevoim, să ne înnoim lăuntric neîncetat prin pocăinţă, asceză, rugăciune şi viaţă liturgică.
De asemenea, suntem chemaţi să înştiinţăm organele competente şi poporul asupra importanţei Ortodoxiei în schimbarea reală a neamului nostru, schimbare pe care toţi o dorim.
Ortodoxia nu înseamnă negare. Nu respinge. Angajează şi transfigurează lumea.
Biserica noastră Ortodoxă, Chivotul Neamului nostru, strigă vrând să ajute din nou poporul nostru să păzească obiceiurile sale elin-ortodoxe, familia în Hristos, limba sa, tradiţia sa. Să se reverse în poporul nostru dragostea, dreptatea, adevăratul duh comunitar ortodox. Civilizaţia care se întemeiază pe iubirea de sine se autocondamnă la eşec.
Nu ne sperie atacul prin surprindere împotriva Bisericii. Cârmaciul Corabiei Bisericii este întotdeauna Domnul Iisus Hristos. Să se înăsprească iarna! Corabia nu se va scufunda! Se mântuieşte pe sine şi mântuieşte pe mulţi!
Această credinţă am primit-o de la dreptslăvitorii noştri părinţi şi strămoşi, de la învăţătorii şi părinţii noştri duhovniceşti, de la Sfântul Cosma, pe care astăzi îl cinstim în mod deosebit.
Această credinţă o mărturisim cu umilinţă şi astăzi împreună cu Sfinţii noştri Părinţi:

„După cum Proorocii au văzut, Apostolii au învăţat, Biserica a primit, Dascălii au dogmatizat, lumea împreună a judecat, Harul a strălucit, Adevărul a adeverit, minciuna s-a nimicit, înţelepciunea a îndrăznit, Hristos a întărit, noi aşa grăim, aşa propovăduim: pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, şi pe Sfinţii Lui, cinstindu-i în cuvinte, în scrieri, în înţelesuri, în jertfe, în Biserici, în Icoane; pe de o parte, ca lui Dumnezeu şi Stăpânului închinându-ne şi cinstindu-L, iar, pe de altă parte, pe învederaţii slujitori ai Stăpânului de obşte cinstindu-i şi închinare relativă acordându-le.
Aceasta este Credinţa Apostolilor, aceasta este Credinţa Părinţilor, aceasta este Credinţa ortodocşilor, această Credinţă a întărit lumea!”

(Traducere de monahul Leontie_1 nov 2006)

Mucenici la Muntele Athos de Arhim. Ghervasie PARASCHEVOPOULOS

Mucenici la Muntele Athos de Arhim. Ghervasie PARASCHEVOPOULOS

Ne aflăm în epoca în care Bizanţul urmărea unirea Bisericii Ortodoxe Răsăritene cu ereticul papă de la Roma. Şi aceasta pentru că împăratul de atunci al Constantinopolului – Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), aştepta de la papa Urban al IV-lea (1261-1264) să ajute politic Imperiul Bizantin. Cu toate acestea, această încercare a împăratului a întâmpinat o statornică împotrivire din partea patriarhului Iosif I (1267-1275).
Dacă în alte situaţii patriarhul era foarte credincios împăratului, în momentul în care împăratul a pus problema unirii, s-a împotrivit “şi a declarat cu jurământ că în nici un caz nu va semna unirea cu ereticul papă”. Niciodată nu va recunoaşte autoritatea papei care este potrivnică Evangheliei, Sfintei Tradiţii şi canoanelor bisericeşti.
Pretenţiile papei în legătură cu unirea erau următoarele:
Jurământ de credinţă din partea tuturor clericilor faţă de
Catehizarea poporului să se facă în acord cu credinţa papei de la Roma;
Cu precădere adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, adică învăţătura că Sfântul Duh purcede “şi de la Fiul”, iar nu numai de la Tatăl;
Papa să fie socotit ca aşezat de Dumnezeu să judece şi să hotărască irevocabil şi fără drept de apel în orice chestiune dogmatică. Fără drept de apel, adică să nu se poată anula sau contramandata (dejuca) orice hotărâre a sa! “Să fie, cu alte cuvinte, autoritate bisericească supremă”. Şi cum rămâne cu Sinoadele bisericeşti, locale sau ecumenice?! Ei, acestea trebuie aerisite, deoarece papa a fost – după cum zic catolicii – mai presus şi superior Sinoadelor locale şi ecumenice. Dumnezeul meu, ce înălţare luciferică!!!
Aceleaşi convingeri le nutrea şi succesorul papei Urban al IV-lea, papa Clement al IV-lea (1265-1268). Dar şi urmaşul lui Clement, papa Grigorie al X-lea (1271-1276). Statornic crez al tuturor papilor! Aceleaşi pretenţii! Aproape aceleaşi condiţii pentru unire pe care le ceruse stăruitor şi împăratul. Împotrivirii faţă de unire a patriarhului Iosif I s-au alăturat şi mulţi teologi. Biserica toată. Dar această împotrivire l-a mâniat din cale afară pe împărat. şi într-o aşa măsură, încât a început prigoana. Pe unii i-a chinuit, pe alţii i-a surghiunit, iar altora le-a confiscat averile. şi un alt lucru: cel mai ieşit din minte dintre toate. Deşi tot poporul Constantinopolului era împotriva unirii cu ereticul papă, împăratul orbit de pizmă, a cerut de la locuitorii oraşului imperial impozitele pe 10 ani în urmă!
De ce aceasta? Pentru că împăratul redobândise Constantinopolul de la franci înainte cu 10 ani şi pentru aceasta se considera pe sine ca proprietar al oraşului!
După aceea, delegaţii săi s-au dus la Lyon, în Franţa, unde papa convocase un sinod “unionist” şi de unde aceştia s-au întors cu propunerile de unire ale papei gata semnate.
Care erau propunerile pe care le-au semnat? Aceleaşi pe care le-a cerut întotdeauna fiecare papă: adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, recunoaşterea supremaţiei papei şi dreptul papei de a fi pomenit de către patriarh la Dumnezeiasca Liturghie!
Urmarea? Semnarea acestor pretenţii ale papei a stârnit în poporul ortodox al “Împărătesei cetăţilor” un val de indignare şi revoltă. Aproape toţi s-au împotrivit. Desigur, patriarhul Iosif I pentru că s-a opus pe faţă, a fost izgonit din scaunul patriarhal.
Şi atunci?! O, atunci a fost ales patriarh latinocugetătorul Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282)! Imediat s-au ridicat împotriviri din rândurile clerului şi ale poporului. Împotriviri din partea tuturor ortodocşilor! S-au împotrivit şi s-au remarcat diferite persoane: Evloghia, sora împăratului, Andronic Paleologul, Ioan Paleologul, Manuil Paleologul, toţi trei rude ale împăratului şi viitori împăraţi şi Isaac Raul. Împăratul şi patriarhul au început să-i silească pe toţi spre acceptarea unirii prin cele mai tiranice mijloace. Înfricoşătoare mucenicii: închisori, schingiuiri, orbiri, tăierea limbii, ucideri… Un autor fizic şi moral al acestor mucenicii fără de omenie era şi patriarhul Vekkos!!!
Dar ne-am îndepărtat de subiect! Trebuia totuşi. Nu se putea altfel. Numai aşa putem acum să înţelegem şi prigoana părinţilor de la Sfântul Munte Athos. Când împăratul şi patriarhul au aflat de împotrivirea acestui castru al Ortodoxiei, a Sfântului Munte, şi-au ieşit din fire de mânie. Puse stăpânire pe ei patima oarbă a răzbunării. Auzi colo! Să îndrăznească să se opună rasa călugărească porfirei împărăteşti! Şi alta! Fesul călugăresc al simplilor şi smeriţilor monahi de pe Athos să desconsidere mitra patriarhală! Prigoana aşadar. Prigoană şi împotriva monahilor de la Athos, care dacă s-au dovedit aroganţi şi au considerat trădare unirea cu antihristul papă, n-aveau decât să plătească această împotrivire a lor cu sânge. Astfel trimişii latinocugetători ai împăratului şi fanaticii latini, înarmaţi cu dispoziţii stricte şi cu o puternică garnizoană, au ajuns la Sfântul Munte şi au început crudele mucenicii şi executări ale stareţilor şi părinţilor “reacţionari”.
Sfânta Mănăstire Vatopedi. Oprire a sângelui şi a muceniciei. Când, la propunerea lor de a se alătura unirii toţi monahii, latinocugetătorii au întâmpinat hotărâta lor împotrivire, au început schingiuirile părinţilor. Detaşamentul mulţimii de soldaţi s-a dedat fără nici o ezitare la cele mai neauzite torturi conform cu dispoziţiile pe care le aveau.
Dar viteji părinţi!
Pentru credinţa ortodoxă au considerat ca pe o favoare făcută lor a fi supuşi acelei mucenicii fără de omenie. şi cea mai mare cinste pentru ei era să-şi verse sângele pentru Sfânta Ortodoxie.
Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare impetuozitate trădării curatei şi nefalsificatei predanii a Domnului nostru Iisus Hristos, au fost conduşi pe o colină din vecinătatea mănăstirii. Acolo, latinocugetătorii au înălţat o spânzurătoare. Unul câte unul vitejii monahi au fost spânzuraţi după cum o arată icoana zugrăvită în amintirea muceniciei lor. Luându-şi rămas bun unul de la altul, s-au suit pe eşafod şi de acolo la cer, în dulceaţa şi desfătarea raiului, unde se şi odihnesc sfintele lor suflete.
Stareţului i-au rezervat alt chip de mucenicie. Alt fel de moarte. Nu spânzurarea. Cu cât îl vedeau pe bătrânul Eftimie, care deşi fusese martor al atâtor de multe şi de crunte schingiuiri la care fuseseră supuşi monahii săi,continuând să se împotrivească şi să protesteze cu toată tăria sa sufletească împotriva unirii cu ereticul papă, cu atât delegaţii împăratului şi ai papei se umpleau mai mult de mânie. Turbau şi scânteiau de furie. Cum să se răzbune pe el? Ce moarte să-i aleagă? Înaintea mănăstirii era marea. Călăii l-au ridicat,au mânat corabia în larg şi acolo – legat fiind cu lanţuri – l-au înecat în mare.
Misiunea lor (!) se sfârşise aici. Urmau acum alte mănăstiri.
Plutonul soldaţilor latini şi latinocugetători - reprezentanţi ai împăratului - a poruncit adunarea în Kareia a tuturor monahilor care locuiau în chiliile din împrejurimile Kareii. Scopul adunării era de a-i obliga pe monahii athoniţi şi pe întâistătătorul lor – pe Sfântul Protos Cosma (n.tr.) – să accepte unirea cu “biserica” papei. Să “cugete latineşte” şi să primească dogmele latine.
Totuşi, propunerii unei astfel de trădări s-au împotrivit toţi. Şi Protosul şi monahii. Cu un singur cuvânt şi cu o singură inimă au răspuns că sunt pregătiţi să şi moară muceniceşte pentru credinţa ortodoxă,unica şi adevărata credinţă. În zadar reprezentanţii latinocugetători ai împăratului i-au ameninţat pe monahi cu muncile şi chiar cu moartea, iar pe Protos cu spânzurătoarea.
Cu îndrăzneală şi cu hotărârea de a muri muceniceşte au vorbit împotriva unirii cu reprezentanţii papei. Nu se pot împăca – spuneau – lucrurile de neîmpăcat. Poate să se împace Hristos cu Veliar, Hristos cu diavolul? “Ce înţelegere este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6,15). Nici o împărtăşire nu poate exista între Răsărit şi Apus. De la Răsărit ne-a venit luminarea, iar de la Apus întunericul.
Dialogul a fost considerat de prisos de către latinocugetători. Şi aici, în Kareia, călugării aghioriţi s-au dovedit de neînduplecat. Stânci neclintite. De aceea şi vrăjmaşii Ortodoxiei începuseră muncile. Dar cu cât mai mult monahii erau chinuiţi, cu atât mai mult mărturiseau credinţa ortodoxă cu toată puterea lor. Pentru aceasta li s-a şi hotărât moartea. O moarte cruntă: spânzurarea şi junghierea. ştreangul pentru Protosul Sfântului Munte, ieromonahul Cosma, iar decapitarea pentru monahi. S-a înroşit de sânge pământul sfânt al Kareii.
În Sfânta Mănăstire a iviriţilor, una din cele mai mari mănăstiri din Sfântul Munte şi cu un număr la fel de mare de monahi, latinii şi latinocugetătorii au întrebuinţat la început toate mijloacele paşnice. Păreau buni şi amabili. Întrebuinţaseră toate posibilităţile lor în vederea unirii cu “biserica” papală: Asta o vrea Dumnezeu. Astfel este voia Lui: “ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Dar nici amabilităţile linguşitoare ale latinocugetătorilor, nici argumentele lor n-au putut să-i ispitească pe părinţii iviriţi. Iviriţii ştiau foarte bine ce înseamnă papa. Cunoşteau istoria. Cunoşteau câte răutăţi făptuise în anii ce se scurseseră. ştiau că primirea “unirii” înseamnă cea mai mare trădare. O, nu! În nici un caz nu vor primi o astfel de trădare, ce va fi o pată neagră asupra întregii lor vieţi… pe pământ şi în cer.
Rezultatul a fost acelaşi ca şi la celelalte mănăstiri athonite. A fost sângele, mucenicia, moartea. şi las’ că doar şi ei sunt creştini!…
Ce-au făcut aşadar? Au poruncit garnizoanei de soldaţi ridicarea tuturor călugărilor. Porunca a fost executată imediat şi, desigur, într-un chip neomenos, barbar, sălbatic. Aşa a vrut-o “Sfântul Părinte” de la Roma. “Scopul sfinţeşte mijloacele”. Iar acest mijloc de arestare era permis doar cu scopul unirii. Şi doar ridicarea monahilor?! Nu, ci şi toate celelalte ce aveau să urmeze în continuare.
Pe toţi câţi îşi aveau obârşia în Georgia (Iviria) i-au luat ca sclavi în Italia sau, după alţii, i-au surghiunit în Italia. Ceilalţi monahi – părinţi şi fraţi – au fost duşi de garda militară, după cum primise poruncă, la arsanaua mănăstirii Iviron. Acolo, i-au urcat într-o barcă având porunca explicită de a mâna în larg şi acolo să deschidă nişte orificii în vasul în care se aflau părinţii iviriţi pentru ca aceştia să fie înecaţi. Astfel s-a şi întâmplat. Toţi Sfinţii Cuvioşi Mucenici – Părinţi şi fraţi mărturisitori – din Mănăstirea Iviron au fost înecaţi în mare şi şi-au dat sufletele lor sfinte Aceluia care a zis prin gura Apostolului şi Evanghelistului Ioan: “Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10).
În acea zi şi în acea oră îngerii lui Dumnezeu, ţineau cununi după numărul mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, Bisericii Ortodoxe. Pomenirea lor se săvârşeşte pe 13 mai.
În Sfânta Mănăstire Zografu, papistaşii întrebuinţează prima lor armă ca să “ardă” crezul ortodox al părinţilor. Care armă? Arta retorică. Părinţii sunt chemaţi să-l recunoască pe papă cap al Bisericii universale în schimbul a mult aur şi a milei papale.
Dar ce replică au dat părinţii la această propunere a latinilor? Replica dată a fost mărturisirea credinţei ortodoxe.
Iată răspunsul lor: “Şi cine v-a spus că papa al vostru este capul Bisericii? De unde aveţi voi o astfel de învăţătură? La noi Capul Bisericii este Hristos! Mai uşor ne hotărâm să murim decât să cedăm şi să se spurce acest loc sfânt de silnicia şi tirania voastră! Nu deschidem porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!”
Atunci catolicii papistaşi, ieşindu-şi din fire, întrebuinţară cea de-a doua armă de care au dispus dintotdeauna. Care armă? Rugul, focul. Întotdeauna rugul a fost o armă a papei. Câţi nu au murit pe rug? Reprezentantul lui Hristos – după cum se numeşte papa – această armă o întrebuinţează împotriva tuturor acelora care nu-şi pleacă capul înaintea lui şi nu i se închină. Focul! În foc să se piardă aşadar şi cei douăzeci şi şase de părinţi zografiţi! În foc, ca să ardă! Astfel la curajoasa mărturisire a părinţilor mănăstirii, catolicii papistaşii răspund: “şi prin urmare, dacă tot o vreţi, atunci muriţi!”.
Fără să mai piardă timpul, latinii catolici aleargă care mai de care ici şi colo, adună vreascuri şi lemne, alcătuiesc un morman uriaş, dau foc şi îi ard pe părinţii mărturisitori ai Ortodoxiei! Părinţii au preferat să mărturisească credinţa ortodoxă şi să moară, decât să trăiască şi să se papistăşească. Biserica noastră I-a aşezat în ceata Cuvioşilor Mucenici şi cinsteşte pomenirea lor în fiecare an la 22 septembrie.
Fraţilor,
Nimeni şi niciodată nu va izbuti unirea cu ereticul papă, pentru că unirea înseamnă supunerea faţă de papă cu dezastruoase urmări pentru Ortodoxie şi neamul nostru ortodox. O garanţie sigură pentru integritatea Ortodoxiei de azi şi de mâine constituie cei ce în zilele noastre sunt apărători ai Ortodoxiei “în putere” şi “în lucrare”: poporul nostru ortodox, dar şi castrul Ortodoxiei – acest Sfânt Munte către care întotdeauna cler şi popor au privit ca şi către un scut al Ortodoxiei. Întotdeauna, dar şi astăzi. Nu, în nici un caz nu vor deveni trădători ai Ortodoxiei părinţii de la Sfântul Munte Athos, chiar dacă s-ar şi găsi unul, doi care poate întâmplător vor accepta o astfel de dezastruoasă unire.

(traducere din greceşte din revista “Palami” de monahul Leontie, material apărut în revista Rost, nr. 17, iulie 2004 - http://www.romfest.org/rost/, sub titlul Mucenici la Muntele Athos)

marți, 6 octombrie 2009

RUGACIUNI PE MALUL LACULUI

BINECUVANTEAZA-I PE VRAJMASII MEI DOAMNE
Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida si Jicea

"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."
"Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii."
"Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti."
"Vrăjmaşii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul."
"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."
"Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele dinaintea lumii."
"Ei m-au pedepsit, de câte ori când am pregetat să o fac eu însumi."
"Ei m-au chinuit, de câte ori când am încercat să scap chinurilor."
"Ei m-au ocărât, de câte ori când m-am linguşit în sine-mi."
"Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori când m-am umplut de mândrie."
"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."
"De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun."
"De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic."
"De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate."
"De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier. "
"De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire."
"De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat."
"Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului tău."
"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."
"Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea:"
"pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;"
"pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen;"
"pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu;"
"pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia;"
"pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;"
"ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate."
"Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine."
"Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi."
"Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii."
"Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi."
"Un rob îşi blesteamă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe."
"Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa."
"Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei.
"Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."


From Prayers by the Lake by Bishop Nikolai Velimirovich, published by the Serbian Orthodox Metropolitanate of New Gracanica, 1999