Pagini

vineri, 30 aprilie 2010

Noi Sfinti Proslaviti in Biserica lui Hristos - Cuviosul Iustin Popovici şi Egumenul Simeon

Belgrad – 29 aprilie 2010


Sfintilor Iustin si Simeon, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi!


În timpul întrunirii din după-amiaza zilei de joi, 29 aprilie 2010, Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Sârbe a aşezat în Diptice pe Arhimandritul Iustin Popovici (1894 – 1979) şi pe Egumenul Mănăstirii Daibabe din Muntenegru lângă Podgoriţa – Simeon Popovici (1854 – 1941).

Ziua de praznuire a Sfantului Iustin va fi la data de 1 iunie - stil vechi respectiv 14 iunie-dupa noul calendar, iar a Sfantului Simeon la data de 19 martie, respectiv 1 aprilie.

Demn de semnalat este faptul că duminică, 2 mai 2010, la Belgrad se va săvârşi Dumnezeiasca Liturghie patriarhală, coliturghisind toţi arhiereii Bisericii Sârbe.

În sfârşit, informaţiile menţionează faptul că după sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii patriarhale vor fi expuse pentru prima dată icoanele celor doi noi sfinţi, spre venerarea poporului sârb.


Vedeti si:


Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu Părinte Iustin s-a născut pe 25 martie 1894, în zorile Buneivestiri, în oraşul Vranie din sudul Serbiei. Tatăl său se numea Spiridon, iar mama lui Anastasia.

La botez a primit numele de Evanghel (Blagoe). Familia tatălui său avea o tradiţie preoţească şi a dat Bisericii Ortodoxe cel puţin şapte clerici.

Acest lucru se vede printre altele şi din numele Popovici = gr. Papadopoulos („cel cu copiii preoţi”). De mic copilaş încă, deseori vizita împreună cu părinţii săi pe Sfântul Prohor, făcătorul de minuni de la Mănăstirea Pcinski din apropiere, unde a văzut cu ochii săi vindecarea mamei lui de o boală grea.

Un al doilea izvor de evlavie pentru micul Evanghel era citirea regulată a Evangheliei încă de la 14 ani şi petrecerea ascetică până la sfârşitul vieţii.

Al treilea izvor al insuflării dumnezeieşti a fost pentru micul Popovici citirea Sinaxarelor şi mai târziu a operelor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. El însuşi spunea în sensul acesta: „Ortodoxia nu este o bibliotecă, pe care poţi să o studiezi, ci experierea pe care eşti chemat să o trăieşti.

Ortodoxia este mai întâi de toate trăire, şi mai ales cuvioasă trăire, şi apoi învăţătură, şi bineînţeles învăţătură a trăirii, a harului, care nu are nimic din moartea scolasticismului şi din raţionalismul protestantismului. Ortodoxia are propria metodologie şi pedagogie – Vieţile Sfinţilor”.

Din fire filozof şi însetat de cunoaşterea dumnezeiască, dar şi de cea omenească, micul Evanghel se înscrie în 1905 la Şcoala Bisericească a Sfântului Sava din Belgrad, unde s-a învrednicit să-l aibă ca dascăl pe luminatul sfânt Nicolae Velimirovici.

A terminat Şcoala în 1914, dar l-a prins Primul Război Mondial şi a fost înrolat în armată ca infirmier. Urmând soarta armatei sârbe, a luat drumul exilului din munţii Albaniei până în Kerkira. Pe cale se simţea deja pregătit pentru a-şi închina viaţa lui Hristos şi cu binecuvântarea Mitropolitului Dimitrie al Belgradului a primit în Skodra schima monahală pe 1 ianuarie 1916 cu numele Sfântului Mucenic Iustin filozoful.

Din Kerkira, în urma tratativelor Mitropolitului Dimitrie, pleacă pentru studii teologice în Sankt Petersburg, cu un grup de străluciţi teologi.

Repede însă, din cauza evoluţiilor politice din Rusia, a fost nevoit să părăsească Sankt-Petersburgul şi să se mute la Oxford. Acolo a rămas doi ani, pregătindu-şi lucrarea sa de doctorat cu tema „Religia şi filozofia lui Dostoievski”.

Tenacitatea în critica creştinismului occidental şi apărarea lui Dostoievski l-a costat respingerea tezei de doctorat. Astfel, în 1919, când, după sfârşitul războiului, s-a întors în patria sa, a fost numit profesor de teologie la Sremski Karlovţi.

Se transferă curând la Atena, pentru ca acolo, în final, să ia diploma de doctorat în Patrologie, în 1926, cu tema „Problema persoanei şi a cunoaşterii la Sfântul Macarie Egipteanul”. Cunoştea foarte bine paleoslava, greaca veche, latina, rusa, greaca nouă, engleza, germana şi franceza.

În anii următori a lucrat în Şcolile Bisericeşti din Karlovţi, Prizren şi Mănăstirea (Bitola). În anii 1930-1931, Biserica Sârbă l-a trimis împreună cu Mitropolitul Iosif în misiunea apostolică din Cehoslovacia.

Acolo, au lucrat un an de zile la luminarea şi organizarea parohiilor şi a vieţii monahale a slovacilor ortodocşi din Carpaţi, care s-au întors din nou la Ortodoxie de la uniaţie. Pe când încă se afla acolo, a fost ales în 1931 episcop al nou înfiinţatei episcopii a Carpatiei, dar din smerenie nu a acceptat rangul acesta.

În perioada ocupaţiei germane s-a aflat în diferite mănăstiri şi din când în când la Belgrad, împărtăşind soarta poporului său.

Odată cu instaurarea noii puteri comuniste în Iugoslavia, în 1945, părintele Iustin a fost izgonit de la Universitatea din Belgrad împreună cu alţi două sute de profesori. Imediat a fost arestat în Mănăstirea Sukovo din Pirot, în sudul Serbiei (1946), şi aruncat în închisoare.

Puţin a lipsit să nu fie executat de către regim ca „duşman al poporului”, dar a fost salvat în ultima clipă, când Patriarhul Gavriil, în timpul întoarcerii sale de la Auschwitz, a cerut eliberarea sa din temniţă.

Izgonit de la Universitate şi fără nicio pensie, lipsit de drepturile sale umane, religioase şi politice, părintele Iustin a trăit chiar ca un zăvorât în mica Mănăstire de maici a Sfinţilor Arhangheli, la Celie în Valievo.

Însă chiar şi acolo autorităţile politice nu l-au lăsat în pace. Dincolo de continua şi asfixianta urmărire, foarte dese erau şi anchetele la conducerea politică din Valievo.

În timpul întrunirilor critice ale Sfântului Sinod la Belgrad, i-au interzis orice ieşire din mănăstire vreme de luni de zile de frică ca nu cumva să aibă vreo influenţă asupra episcopilor. În ciuda acestor situaţii dificile şi sfâşietoare, părintele Iustin se ruga neîncetat, comunica cu toţi aceia care aveau curajul să-l viziteze, îşi continua lucrarea sa misionară şi scria continuu, fără oprire, studiul paralel al iubiţilor lui Sfinţi Părinţi şi al sinaxarelor.

Slujea zi de zi, postea cu desăvârşire toate vinerile din an ca şi prima săptămână din Post şi Săptămâna Patimilor, ţinând şi alte posturi în afara celor rânduite de Biserică.

Urmând fidel tipicul monastic de secole, săvârşea toate slujbele din noapte şi din zi. Sute erau numele pe care le pomenea la Dumnezeiasca Liturghie, nume care i se transmiteau fie prin viu grai, fie prin scrisori.

În ciuda domiciliului forţat ce i-a fost impus de către autorităţile politice, faima lui s-a întins repede şi a trecut graniţele Serbiei. Astfel, îl vizitau nu doar sârbi din diferite regiuni ale ţării, ci şi mulţi greci.

A adormit în Domnul pe 25 martie 1979, în ziua Buneivestiri, dar şi ziua naşterii lui.
Părintele Iustin, după ce s-a desfătat empiric în operele Părinţilor Bisericii, a rodit chiar un studiu propriu şi scrierile sale, în care se observă cu uşurinţă profunzimea teologică, dar şi talantul său de scriitor.

Două sunt însuşirile de bază ale întregii sale osteneli scriitoriceşti, care se întâlnesc în toate operele sale, de la cea mai scurtă până la cea mai vastă, de la cea mai profundă la cea mai populară.

Prima este iubirea lui faţă de persoana „Dumnezeului-Om Hristos”. Poate că aceasta este cea mai deasă expresie în opera sa. În jurul Dumnezeului-Om gravitează toate, din El izvorăsc toate şi în El sfârşesc, în timp, dar şi eshatologic.

A doua, la fel de importantă, este grija sa de a nu se abate de la linia negreşelnică a Purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţi ai Răsăritului Ortodox. Părintele Iustin, cel preaplin de dragoste, este în acelaşi timp şi teologul tenace în cele ale credinţei şi râvnitorul rânduielii bisericeşti.

Deja, în perioada 1932-1935, a scris lucrarea sa, în două volume, „Filosofia ortodoxă a Adevărului”, cunoscuta lui dogmatică, ce i-a dăruit catedra de Dogmatică la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Belgrad.

Al treilea volum a fost editat cu puţin înainte de adormirea sa, în 1978. Este considerată de către mulţi cercetători contemporani drept cea mai desăvârşită dogmatică ortodoxă şi a fost tradusă în franceză, traducându-se acum în engleză şi în greacă.

Alte opere monumentale ale sale sunt „Vieţile Sfinţilor”, în 12 volume şi „Tâlcuirea Noului Testament”, în 7 volume.

Sursa: http://www.spc.rs/

Sfântul Alexandru din Svir (1448-1533) – sfântul care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime






Din viata Sfantului Alexandru Svirsky

Preacuviosul Alexandru s-a nascut la 15 iunie 1448 in partile Novgorodului, intr-o familie de crestini evalviosi, nu prea bogati, ca al treilea copil al lui Stefan si al Vassai – in urma rugaciunilor acestora. A fost botezat Amos. Mereu bland si ascultator, postitor, cand a ajuns la varsta cuvenita, parintii au dorit sa-l insoare, dar el a plecat, la doar 19 ani, catre Manastirea Valaam, Traversand raul Sviri,pe malul lacului Roscinsk, tanarul Amos a auzit o voce tainica, care l-a instiintat ca pe acel loc va inalta el o manastire; atunci a stralucit peste el o mare lumina. I-a aparut un inger insotitor care i-a aratat calea, mai departe , spre Valaam.

La Manastirea Valaam a fost tuns in mohanism dupa 7 ani, la varsta de 26 de ani, cu numele Alexandru. Curand a venit la manastire tatal sau, care il cauta, dar Alexandru e reusit nu doar sa il linisteasca, ci si sa il determine sa intre in monahism, atat el cat si mama sa. In manastire, tanarul si-a sporit nevointele, timp de zece ani a petrecut in tacere, pe o insula care va primi mai apoi numele de Insula Sfanta.


 Aici se mai pastreaza inca pestera stramta si umeda in care cu greu poate sa incapa un om si in care s-a nevoit Sf Alexandru, precum si mormantul pe care si l-a sapat.


Odata, in timp ce se ruga, Sf Alexandru a auzit un gals dumnezeiesc: “Alexandru, iesi din acest loc si mergi pe locul aratat odinioara tie si acolo te vei mantui”. O lumina mare i-a aratat locul la sud-este, pe malul raului Sviri ( 1485). Aici s-a asezat preacuviosul, in locul in care era “un codru si un lac foarte frumos unde nici un om nu mai locuise”. Timp de sapte ani a petrecut in deplina singuratate, hranindu-se doar cu “ierburile care cresteau pretutindeni “, trecand prin boli grele, suferind frigul, gerul naprasnic, boli si ispite diavolesti. A fost descoperit “intamplator” in anul 1493, de catre un boier aflat la vanatoare de reni si curand despre pustnic incepe sa se afle, sa fie cercetat si vestea despre slava vietuirii sale s-a raspandit, ajungand sa adune in jurul Cuviosului Alexandru si alti calugari. Poporul deja incepuse sa-l cinsteasca ca pe un sfant, inca din timpul vietii.



“Dupa 23 de ani de la stabilirea Cuviosului Alexandru in pustiu, in bisericuta sa a aparut o lumina mare si I s-au aratat Trei Tineri, care au intrat la dansul. Erau imbracati in haine luminoase si invaluiti de slava cereasca, mai mare decat stralucirea soarelui. Fiecare dintre Ei tinea in mana un sceptru. De frica, Preacuviosul a cazut cu fata la pamant. Ridicandu-l de mana, Tinerii i-au spus: ”Indrazneste, fericite, nu-ti fie frica”. Din gura Lor, sfantul a auzit porunca: “Preaiubitule, pentru ca vezi in Trei Persoane pe Cel ce Vorbeste cu tine, inalta o biserica in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Treimea Sfanta… Iata, iti las pacea Mea, pacea Mea ti-o voi da tie”. Mai tarziu, pe locul aratarii Dumnezeului – Treime a fost construita o bisericuta si pana stazi se cutremura sufletul omenesc in acest loc binecuvantat, gandindu-se la cat de apropiat este Dumnezeu fata de alesii Sai”.

De asemenea, Sf Alexandru s-a invrednicit sa o vada, in timpul vietii, cu slava imparateasca, pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu cu Pruncul Hristos in brate, inconjurata de o multime de puteri ceresti, netrupesti. Si cu toate acestea, a ramas mereu acelasi calugar smerit, care voia sa slujeasca toata obstea monahala si pe simplii vizitatori ai manastirii.

Sf Alexandru din Svir s-a stins din viata la 30 august 1533, in varsta de 85 de ani si, potrivit testamentului sau a fost inmormantat in pustie. In anul 1547 ( la doar 14 ani de la plecarea la Domnul) a fost trecut in randul sfintilor de catre Biserica Rusa.




Surse: http://www.svirskoe.ru/ru/library/books/his_sec_find.php
Lumea credintei

Aflarea Cinstitelor Moaste al Sfantului Alexandru Svirsky - 17/30 aprilie 1641-

Sfântul Alexandru din Svir (1448-1533) – sfântul care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime

Sfantul Alexandru Svirsky
(30 august)
Tropar
Placutule ales al lui Hristos si facatorule de minuni,
Cuvioase Parinte Alexandre,
pe tine, cel ce ca o stea luminoasa a lui Dumnezeu lumea ai luminat
si vietuirea ta cu virtutea si cu multimea facerilor de minuni ai impodobit,
 cu dragoste in cantari duhovnicesti te laudam:
 iar tu, indrazneala catre Domnul avand,
cu rugaciunile tale de toate nenorocirile ne slobozeste,
 ca sa-ti cantam:
 Bucura-te, Cuvioase Alexandre, facatorule de minuni al Svirului!



Prima aflare a cinstitelor moaşte s-a petrecut în anul 1641 (17/30 aprilie), în săptămâna Floriilor, când un fulger a căzut pe pământ, în apropierea mormântului său. Pe acel loc se desfăşurau lucrări de construcţie a unei noi biserici şi muncitorii au descoperit mormântul, care adăpostea trupul întreg şi neatins de trecerea vremii. Moaştele, care izvorau bună mireasmă, au rămas în mănăstire până în 1918, când bolşevicii comunişti i-au împuşcat pe monahi şi au profanat mănăstirea. De atunci, nu s-a mai ştiut ce s-a întâmplat cu moaştele sfântului, iar mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie.

A doua aflare a sfintelor moaşte. Abia în anul 1997 Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost redeschisă oficial. După un an de căutări, cinstitele moaşte au fost găsite în depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicină. În prezent, ele se găsesc în mănăstirea pe care Sfântul Alexandru a zidit-o, sunt venerate cu dragoste şi evlavie pentru darurile şi facerea de minuni pe care le revarsă asupra pelerinilor ortodocşi din Rusia pravoslavnică şi din toată lumea creştin-ortodoxă.

Marturii

Dezvelite putin, moaste de sfant plecat la Domnul in anul 1533, absolut integre; mana dreapta deschisa catre noi, astfel incat se vad clar si firesc, ca la orice om viu, liniile palmei; maini muncite greu, cu buricele degetelor batucite si unghii intregi! Piciorul intreg si nestafidit, de culoare galbui – maronie! 500 de ani au trecut ca o clipa, este posibil?


Exista marturii scrise: pe la 1918 bolsevicii au trimis o comisie compusa din specialisti in chimie, pentru examinarea moastelor Sf Alexandru din Svir. Dupa ce comisia a stabilit ca moastele nu sunt “ o papusa de ceara” si nici “un schelet in şlapi”, ci cu adevarat trup sfant neputrezit, bolsevicii au inceput campania de ascundere a moastelor, care au fost puse intr-o capela sigilata, situata intr-un spital din Lodeinoe Pole, apoi au fost mutate la St Petersburg pentru a li se pierde urma ( statul ateu a luptat cu toate aceste forme / manifestari de sfintenie, in dorinta lor de a distruge Biserica).

 In decembrie 1997 s-a descoperit, la Academia de Medicina Militara din St Petersburg “exponatul anatomic” care, dupa lungi luni de examinare, au fost certificate ca fiind moastele Preacuviosului Alexandru Svirski, marele factor de minuni! Insa, chiar inainte de a incepe munca, echipa din care faceau parte un antropolog, un stomatolog, specialisti in anatomie, chimie si isorie a constatat in mod direct asemanarea uimitoare intre descrierea facuta la anul 1641, la prima aflare a sfintelor moaste, si acel “exponat” care a fost aflat la Academia de Medicina Militara – si aceasta deoarece chipul Sf Alexandru nu doar ca nu era putrezit, dar se vedea si o parte a barbii! “Cel mai uluitor este faptul ca faţa s-a pastrat foarte bine, iar partile care putrezesc la omul obisnuit in primul rand – tesuturile moi ale buzelor, nasului si urechilor, erau neatinse!...

Cuviosul Alexandru le-a dat un semn celor ce-l cinsteau, deja inainte ca examinarea sa se sfarseasca. Cand a fost primit acordul pentru savarsirea unei rugaciuni in cladirea unde se aflau Sfintele moaste, toti cei prezenti au ramas inmarmuriti. Moastele au inceput sa izvorasca mir din abundenta. Se parea ca Preacuviosul le raspunde celor ce I se rugau: Va aud. Eu sunt!”

La 30 iulie 1998, moastele au fost expuse pentru a fi cinstite de catre credinciosi, un sir nesfarsit de pelerini venind sa se inchine inaintea lor, primind tamaduiri trupesti si sufletesti. De altfel, calugarul care a stat la capatul raclei, a observat ca inzvorarea de mir era variabila, probabil in functie de credinta celor care veneau sa se inchine.

Domnul ii proslaveste pe alesii sai, iar intre acestia, Sf Alexandru din Svir are parte de o marire absolut unica, explicatia fiind data de insusi Sf Ioan de Kronstadt, in Jurnalul sau, in anul 1904: “De doua ori in intreaga istorie a omenirii s-a aratat Dumnezeu in Treime inaintea ochilor omului, prima oara Sf Avraam la Stejarul din Mamvri, aratand marea mila a lui Dumnezeu fata de neamul omenesc, iar a doua oara, pe pamant rusesc, Sfantului Preacuviosului Alexandru Svirski. Nu vom indrazni sa raspundem ce a insemnat acesta aratare catre Sfantul noutestamentar. Ne vom stradui doar sa cinstim acel pamant, acea manastire, care a fost inaltata in nordul pamantului rusesc din porunca Sfintei Treimi si a lui “Avraam cel noutestamentar” – Preacuviosul parintele nostru si facatorul de minuni Alexandru”.



Surse: http://www.svirskoe.ru/ru/library/books/his_sec_find.php
Lumea credintei

Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov, Episcopul Stavropolului - 30 aprilie -

Viata Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov

Sfantul Ignatie Briancianinov
(30 aprilie)

Tropar

Apărător al Ortodoxiei,
învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei;
 împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor,
 slavă şi laudă a monahilor:
cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi.
Flaut duhovnicesc,
Ignatie de Dumnezeu înţelepţit,
roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu,
pe Carele în inima ta L-ai purtat,
să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă.

“La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în 
biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl."

“Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Briancianinov devine pensionarul marelui cneaz.

Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. “Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!“

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii: “Întrebam ştiinţele: “Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup… Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!” – Ştiinţele tăceau.

În această perioadă Briancianinov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie “o treaptă nevăzută spre creştinism” – dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Dacă în “artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de “frumuseţurile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă. După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc.”

Pentru ca scriitorul să poată deosebi “lumina” de “întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandru Nevski. “Dimitrie Briancianinov - scrie biograful său - devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”

După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Briancianinov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire.

“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. “A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi“. A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.

În 1831 Briancianinov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt – Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Briancianinov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul “Patericon”.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. “Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” – stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.

În articolul “Păstorul creştin şi artistul creştin” Sfântul Ierarh Ignatie scrie: “Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie.”

Ale sale “Experienţe ascetice” au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri – în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.

La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei – multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an.

În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia totul de la început.

În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mănăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.


- Arhiepiscopul Averchie (Tausev) din Jordansville -
(fragment din MAREA APOSTAZIE)

IERARHIA SÂRBĂ SE ÎNTRUNEŞTE CU UŞILE ÎNCHISE!

IERARHIA SÂRBĂ SE ÎNTRUNEŞTE CU UŞILE ÎNCHISE!
28 aprilie 2010


UŞILE FIIND ÎNCUIATE


Lucrările Ierahiei Sârbe au loc după cum se vede cu uşile închise. Este interzis ca arhiereii să comunice cu ziariştii şi nu se dă niciun comunicat din partea Sinodului Ierarhiei.

DE CE SE TEM?


De ce se tem ierarhii sârbi şi nu comunică nimic poporului?
  • Nu cumva de dictatorul Bisericii sârbilor, patriarhul Irineu, care nu a apucat să pună bine piciorul în Patriarhie şi a făcut dezastre în Kosovo?

  • Nu cumva de alţi ierarhi sârbi filocatolici?

  • Nu cumva de pensionarul Atanasie Jeftici?

  • Nu cumva de papa care împarte inele episcopilor şi patriarhilor „ortodocşi” care i se închină?

  • Nu cumva se tem de ghilotina pe care a ridicat-o patriarhul şi cu justificări putrede taie capetele sfinţilor episcopi?
Îndureratul popor din Kosovo, după albanezi, a suferit cele mai sălbatice răni din partea aşa-numiţilor reprezentanţi ai lui Hristos, în Care, după cum se vede, nu doar că nu cred, ci pregătesc şi venirea lui Antihrist!!!

Oare nu există ierarhi sârbi eroici care să pună frână patriarhului ecumenist şi camarilei lui?

Dacă sunt fricoşi şi nu reacţionează acum, vor pierde şi Ortodoxia şi cealaltă parte a Serbiei. Vor da răspuns şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa Neamului lor.

Credem că există ierarhi ortodocşi sârbi viteji care vor înălţa un strigăt de protest.

Bătrânul ierarh nevoitor din Elada, părintele Augustin Kandiotis, astăzi la vârsta de 104 ani, este alături, prin rugăciunea sa, de lupta credinciosului popor ortodox sârb.


NU DOAR EPISCOPII SUNT BISERICA

Trebuie să ştie arhiereii sârbi că nu doar ei sunt Biserica, ci Biserica este şi poporul credincios. Poporul credincios care se află zi de zi în afara Palatului Patriarhal şi se nelinişteşte a afla: Ce se va întâmpla cu episcopul Artemie. Are şi el un cuvânt.

Felicităm pe creştinii ortodocşi din Serbia, care ţin la înălţime stindardul Ortodoxiei, şi aşteaptă cu răbdare în fiecare zi în afara Palatului Patriarhal, ca să predea cele 14.643 de semnături, care s-au adunat doar în câteva zile, ca să fie alături de adevăratul episcop sârb Artemie.

CINĂ LA TURNUL ALB

Conform obişnuitei practici, a fost programată o cină pentru arhierei, vineri, în Palatul Alb din Belgrad. Acolo se află casele şi vilele celor bogaţi. Dar nu este sigur că vor veni toţi episcopii, pentru că urmează sâmbătă şi duminică (atunci când aproape toţi se grăbesc să ajungă în eparhiile lor).

Încă nu s-a discutat subiectul „Artemie”.

POPORUL CREDINCIOS – STRĂJER AL CREDINŢEI ORTODOXE

Zilnic au loc proteste anti-ecumeniste în faţa Palatului Patriarhal unde se întruneşte Ierarhia. Poporul credincios din Serbia protestează paşnic de la 3 până la 7 după-amiaza în afara Patriarhiei.
Protagonistul protestului este monahul Antonie.
Bătrânul episcop de Florina, părintele Augustin Kandiotis, zicea: „Nu vor lipsi din Biserică soldaţii”; un astfel de viteaz soldat al lui Hristos este monahul Antonie. Focurile patriarhale îl vor ajunge, cum se aude, pe monahul care le-a stricat somnul şi îi vor ridica schima monahală (adică îl vor „exclude” din monahism)!!!
Marea adunare anti-ecumenistă a urmaşilor Sfântului Sava cheamă tot poporul credincios din Serbia să participe vineri, nu la cina arhiereilor, ci la marele protest, care va începe vineri cu cântări, rugăciuni, pentru a mărturisi Credinţa Ortodoxă şi a rămâne neclintiţi în Credinţa Sfinţilor Părinţi şi în Sfânta Predanie a Bisericii celei Una, Sfântă şi Apostolică.
Cererile de bază vor fi:

1. Biserica Ortodoxă Sârbă să se retragă imediat din „Consiliul Mondial al Bisericilor”.

2. Să spună NU papei, într-un singur glas, odată pentru totdeauna. Serbia va rămâne credincioasă ORTODOXIEI.

3. Să înceteze imediat inovaţiile în Preasfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în calendar, în manualele de religie, în cărţile de teologie, în Predania patristică a Bisericii, din partea unor răi episcopi.

4. Episcopul Artemie să se întoarcă în mitropolia lui şi în tronul lui episcopal, din care în mod nelegiuit a fost izgonit.

(traducere: I.F., http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=11856)

joi, 29 aprilie 2010

Belgrad – Proteste în afara Palatului Patriarhal pentru sustinerea Episcopului Artemie (Video)

Vedeti si: Belgrad 26 aprilie 2010 PRIMA ZI A INTRUNIRII IERARHIEI SARBE





Belgrad – Proteste în afara Palatului Patriarhal pentru sustinerea Episcopul Artemie (Video)

Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Sârbe a început luni, 26.04.2010, cu importante teme pe ordinea de zi.

Una dintre acestea este situația din eparhia Rașka și Prizren și hotărârea Ierarhiei de a-l înlocui pe Episcopul Artemie.

După coliturghisirea arhierească, în afara Palatului Patriarhal, credincioșii s-au adunat ca să înainteze Ierarhiei un memoriu cu mii de semnături și să protesteze în favoarea Episcopului Artemie.




Sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/04/video_28.html

“Primatul” în centrul discuţiilor Conferinţei organizate de Mitropolia Pireului 28 aprilie 2010

Zile Sfinte - Seminarul Teologic cu tema “Primat”, Sinodalitatea şi Unitatea Bisericii


Conferinţa a fost un succes şi a fost onorată de prezenta Preafericitului Ieronim al II-lea, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, a Mitropolitului Pavel de Glifada, reprezentantul Mitropoliei de Idra, a Mitropolitului Serafim al Kithirelor, a Episcopului Meliton de Maraton, a Directorului Academiei de Cadeţi Navali. Au mai participat un număr mare de clerici şi mireni veniţi din toate parohiile Pireului, dar şi din alte regiuni.

Evenimentul a început cu o rugăciune şi binecuvântarea Arhiepicopului Ieronim, care a vorbit cu privire la importanţa temei în dezbatere, temă care preocupă Biserica Ortodoxa.


Mitropolitul Serafim al Pireului a luat apoi cuvântul, dezbătând pe larg tema „Papalitatea ca o problema eclesiologica”.
Mitropolitul a prezentat teologic şi istoric formarea Bisericii şi a structurii comunităţilor bisericeşti locale. „Că Biserica a avut ca sistem de conducere, dintru începutul întemeierii ei, instituţia sinodală este cu totul sigur nu doar din multele izvoare istorice, ci şi din Scriptură” – a semnalat Mitropolitul Serafim şi a adăugat că „există multe mărturii despre modul de conducere sinodal, dar liber şi independent, în acelaşi timp, al diferitelor Biserici în primele trei secole”.

În ceea ce priveşte drepturile episcopului Romei, în temeiul canoanelor, mitropolitul Serafim a subliniat că „nicăieri în dispoziţiile canonice nu există nici cel mai mic indiciu despre autoritatea administrativă sau juridică specială a episcopului – papă al Romei. Dimpotrivă, cele şapte Sinoade Ecumenice au proclamat ritos, clar şi fără echivoc, că doar ele constituie supremul principiu şi cea mai înaltă autoritate a Bisericii”.

În continuare, Mitropolitul de Pireu a descris, invocând fapte istorice, că Biserica Romei a inventat conceptul de „autoritate papală asupra întregii Biserici” şi că în această încercare a ei a căutat argumente în Dreptul Canonic.

«Toţi papii care sunt menţionaţi istoric ca eretici sau bărbaţi libidinoşi şi destrăbălaţi, au fost conform papismului, locţiitori şi reprezentanţi ai Domnului nostru Iisus Hristos, distribuitori ai graţiei divine, capi văzuţi ai Bisericii… şi prin decizie „infailibili” (!)» – a spus mitropolitul Serafim şi a încheiat: «După impunerea blestematului „primat de autoritate” al papei peste „Biserica” romană, el a devenit stăpânul absolut al clerului şi al poporului şi, în felul acesta, a transformat regimul Bisericii într-o monarhie şi tiranie absolută, într-un pur „cezaro-papism”. Tăiat de la unicul trup al Bisericii şi privat de harul dumnezeiesc, papismul s-a constituit într-un mozaic eretic de minciuni şi rătăciri şi ca dovadă a urmărilor, în zilele noastre, sunt miile de denunţuri ale crimelor atroce, de pederastie şi de pedofilie, în toată lumea aşa-numitului cler romano-catolic, care fără harul de-viaţă-făcător al Sfântului Duh nu poate să-şi păzească voturile celibatului şi al vieţuirii în castitate, pentru că nebizuindu-se decât pe raţiune, capitulează în faţa patimilor vulgare, murdare şi de necinste şi a deviaţiilor psihopatologice”.

In continuare au mai conferenţiat:

- Ierom. Luca Grigoriatul”Privilegiile de onoare şi Unitatea Bisericii în primul mileniu”;

- Protopresbiter Gheorghios Metallinos, profesor al Universităţii din Atena ”Încercări unioniste după schismă”;

- Protopresbiter Theodoros Zissis, profesor al Universităţii din Tesalonic”Uniaţia ca model al unei false unităţi. Limitele diversităţii în raport cu Unitatea”;

- Preotul Anastasios Gotzopoulos”Evaluare canonică a primatului papal”;

- Dimitrios Tselenghidis, profesor al Universităţii din Tesalonic”Funcţionarea unităţii Bisericii. Eronatele presupoziţii teologice ale primatului papal ”;

- Aristidis Papadakis, profesor al Universităţii din Maryland, USA”Evoluţia primatului papal (1000-1453). Evaluare istorică”.

A urmat o dezbatere şi în baza referatelor ştiinţifice susţinute s-a emis o rezoluţie.


(Potrivit informaţiilor, pe perioada dezbaterilor vorbitorii au susţinut retragerea Bisericii Eladei din Consiliul Mondial al Bisericilor şi din dialogul intercreştin. Din sală s-au pus întrebări despre mişcarea New-Age, ecumenism, „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, şi dacă dialogul intercreştin este dirijat şi susţinut de către sionismul internaţional ş.a.)

Vedeti si: ”Primat” – Sinodalitatea şi Unitatea Bisericii - CONFERINTA ANTIECUMENISTA


Parintele Iustin la Aiud - Acatistul Sfintilor Inchisorilor


Rugăciune de împăcare cu vrăjmaşii - Arhimandritul Serafim Alexiev

Rugăciune de împăcare cu vrăjmaşii
Arhimandritul Serafim Alexiev
(25 febr./9martie 1912 – 13/26 ian 1993)

Doamne, Iubitorule de oameni, Împăratul păcii, Hristoase Dumnezeul nostru! Tu ai nimicit despărţitura vrajbei şi pace ai dăruit oamenilor, ca în bunăvoie să petreacă şi de viaţa cea adevărată să se bucure. Tu ai poruncit nouă a ne iubi unii pre alţii şi în pace a fi cu toţi oamenii, mai cu seamă cu cei ce pe adevăratul Dumnezeu cunosc, Tatăl iubirii. Tu ai spus: “Fericiţi făcătorii de pace, că aceştia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.
De aceea, de bunăvoie sfintei Tale voi supunându-mă, rogu-te, Stăpâne, dăruieşte pace robilor Tăi (N), care întru vrajbă şi ceartă viiază.
Cu lumina Ta luminează inimile lor şi le încălzeşte cu focul dragostei, ca să nu laşi viclenia a-i stăpâni şi de la Tine a-i depărta. Stinge întru dânşii toată vrajba şi păzeşte-i de toată ispita dezbinării. Sălăşluieşte întru dânşii frica Ta, ca inimile lor să nu se semeţească şi răzbunare să caute.
Dă lor a cunoaşte cele ce păcii şi zidirii întreolaltă slujesc, căci bun este a locui fraţii împreună. Nu lăsa pre ei să istovească în vrajba şi robia neamului omenesc, ci îi cheamă la pacea Ta şi îi mântuieşte.
Întăreşte şi pre mine în povăţuire şi sârguinţă a stărui, pentru împăcarea celor ce se vrăjmăşesc, şi voia Ta, cea a păcii şi a dragostei, în norodul Tău plinind, să cunosc bucuria făcătorilor de pace, pe care fii ai lui Dumnezeu i-ai chemat.
Că Tu esti pacea noastră şi pre Tine te proslăvim, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!


Arhimandritul Serafim Alexiev este binecunoscut cititorilor ortodocsi din Bulgaria, iar in ultima vreme si celor din Romania. Nascut in anul 1912, intr-o familie saraca, dar evlavioasa, el a absolvit Seminarul Teologic din Sofia. Mai apoi este admis la Facultatea de Teologie, dupa care si-a continuat studiile in Elvetia. In anul 1940 el va intra in monahism. Un rol hotarator in viata lui l-a avut prietenia cu vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Serafim Sobolev, in care afla un povatuitor fara seaman in ale credintei si vietii duhovnicesti.
In viata si activitatea creatoare a arhimandritului Serafim se disting trei perioade.

Prima (pana 1960), cand, in ciuda conditiilor vitrege, desfasoara o neobosita activitate pastorala, tine predici si omilii pline de har, scrie brosuri si poezii pe teme moral-duhovnicesti. Din aceasta perioada dateaza culegerile de omilii "Nadejdea noastra" si "Dragostea noastra" - doua dintre cele mai cautate carti ale sale.

In a doua perioada (1960-1969) Arhimandritul Serafim Alexiev - deja doctor in teologie dogmatica al Academiei de Teologie din Sofia - publica o serie de studii, rodul unei trude teologice neistovite.

A treia perioada debuteaza in anul 1969, cand, datorita unui dezacord de principiu cu privire la reforma calendarului din Bulgaria si datorita politicii pro-ecumenice, in care era antrenata Biserica Ortodoxa Bulgara, este nevoit sa paraseasca Academia Teologica. In aceasta perioada Arhimandritul Serafim scrie o noua serie de carti cu continut teologic si duhovnicesc, printre care: "Rugaciunea noastra", "Viata de dupa moarte", "Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul" si altele, precum si ultima sa carte-testament: "Ortodoxia si ecumenismul" - o critica profunda a ecumenismului.

miercuri, 28 aprilie 2010

Părintele Marcu Manolis a trecut la Domnul

Protoiereul Vasilios Vuludakis:
Deşi adormit, părintele Marcu Manolis rămâne priveghelnic şi singur-luptător pentru Credință

Ortodoxia Universală îl plânge din seara de vineri, 16 aprilie 2010, pe singurul apărător al Credinței noastre Ortodoxe, pe Bătrânul arhimandrit părintele Marcu Manolis. Plânge, nu pentru calea viteazului luptător după moarte – aceasta este slăvită și a fost evident arătată din primul moment pe trupul lui purtător de har – ci plânge pentru viitoarea cale a Ortodoxiei pe pământ, a cărui stâlp principal și central, cel văzut, din Biserica Luptătoare, a căzut! Sunt necesare multe condiții și o deosebită experiență duhovnicească pentru a evalua, atât cât este omenește posibil, personalitatea și contribuția eclezială neprețuită a noului „Atlas al Ortodoxiei”, părintele Marcu.
Cu toate acestea, avem datoria de a declara astăzi că mutarea lui nu este doar mutarea unui sfânt cleric cu cele mai luminoase virtuți, ci mutarea unui sfânt, care a fost înzestrat de Dumnezeu – doar el – cu harisma fără pecedent a publicisticii bisericeşti, pe care o lucra în pleroma Bisericii, prin „Orthodoxos Typos”. O harismă care a făcut din el un păstor pașnic al credincioșilor, cârmaci al Bisericii Luptătoarte și ochiul Ei neadormit.
Părintele Marcu era CEL CE VEDE. Nu avea doar discernământ duhovnicesc pentru persoanele și situațiile slujirii lui pastorale, nici nu era însărcinat doar să urmărească şi să îndrumeze viața duhovnicească a oamenilor, care alergau la el, ci, prin excelență, deosebea vremurile și evoluțiile viitoare, cu mult înainte ca acestea să aibă loc.
Alături de el, aveai siguranța că pentru fiecare faptă și lucrare a sa, primea continuu îndrumări de la „Cel ce vede inimile oamenilor”, iar în mod deosebit pentru „linia” și pentru cele scrise în „Orthodoxos Typos”, pentru că evenimentele i-au dat mereu dreptate și aspiraţiile oamenilor ce erau supravegheate prin „Orthodoxos Typos”, au devenit într-o scurtă perioadă de timp clare şi celor puţin suspicioşi.
Prin intermediul „Orthodoxos Typos” nu conducea doar Biserica Eladei, ci Ortodoxia Ecumenică. Aceasta o făcea din anonimat, favorizând de fiecare dată textele și articolele celor care surprindeau corect anumite evenimente și teme. De aceea, de multe ori a lăsat nepublicate și texte bine scrise ale unor persoane, când acestea erau abordări subiective și nu rod al cuvântului întru cunoștință.
Nu conducea „Orthodoxos Typos” simplu, ci cu acrivie. Această „acrivie”, nu se dobândeşte doar prin cunoștințe teologice și prin harisma cuvântului și a scrisului, ci cu DUHOVNICEASCA VEDERE, care se întinde în toată Lumea (Οἰκουμένη).
De aceea, mutarea părintelui Marcu nu lasă doar un gol greu de înlocuit, ci lasă Ortodoxia Luptătoare fără un cârmaci VĂZĂTOR și o expune la multe pericole.
Acestea nu sunt aprecieri sentimentale și imaginare, nici consecința încărcării sufletești din pricina mutării lui la „sălașele cele mai presus de lume”. Sunt rodul a patruzeci și doi de ani de cunoaștere a părintelui Marcu, în timpul cărora am văzut, am cunoscut și am crezut.
Mărturisesc și comfirmă cuvântul meu cele pe care le-am zis pe 23 noiembrie 2009 în sala Uniunii Ortodoxe Panelene în omilia mea cu prilejul a cincizeci de ani de la întemeierea ei și care au fost publicate mai apoi în „Orthodoxos Typos”:
„Uniunea Ortodoxă Panelenică se distinge însă, deoarece pe lângă persoana părintelui Haralambie, a fost de la început și persoana ucenicului său.
Persoana ucenicului, pe care părintele Haralambie l-a simțit de multe ori și ca dascăl, persoana părintelui Marcu. Așa se explică și de ce, după adormirea părintelui Haralambie, „Orthodoxos Typos” nu a pierdut nici una din calităţile lui, ci rămâne în chip neabătut cârmaciul Bisericii.
Sunt însă obligat să vă întristez, spunându-vă că nu avem alt părinte Marcu!”.
Singura noastră mângâiere este încredinţarea că părintele Marcu va continua să rămână și după adormirea sa PRIVEGHELNIC!

(traducere: M.L., sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 23/4/2010)

luni, 26 aprilie 2010

Petre Tutea - Revelatia lui Dumnezeu

Petre Tutea - Revelatia lui Dumnezeu

“Din punctul meu de vedere, omul autonom, oricat ar explora el viata si universul, n-are acces la Adevar fara revelatie. Fiindca se impiedica de Adevarul tuturor Adevarurilor, adica de Adevarul Unic, Principiul Unic al tuturor lucrurilor care e Dumnezeu. Credinta e incidenta divina care poate revela Adevarul.[...] Ca daca nu exista credinta si nu exista Dumnezeu, nu exista Adevar. Fara Dumnezeu, fara credinta, omul devine un animal rational care vine de nicaieri si merge spre nicaieri”.  Petre Tutea 1902 - 1991



In Memoriam Octavian Paler

Avem timp, Am invatat, Interviu cu Dumnezeu


Sfantul Evanghelist Marcu - 25 aprilie - Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la
pomenirea Sfântului Evanghelist Marcu

Sfantul Apostol si Evanghelist Marcu
25 aprilie

Tropar, glasul al 3-lea:

Învățat fiind de Apostolul Petru,
te-ai făcut apostol al lui Hristos,
 și ca un soare ai strălucit marginilor,
 podoaba alexandrinilor ai fost, fericite,
căci prin tine Egiptul s-a slobozit din înselăciune,
 și ca un stâlp al Bisericii,
 prin învățătura ta cea evanghelicească pe toți ai luminat.
Pentru aceasta luminat cinstind-o,
 pomenirea ta prăznuim, de Dumnezeu grăitorule Marcu;
roagă pe Dumnezeu cel înduplecat prin tine
să dăruiască iertare de greseli sufletelor noastre.


Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Evanghelistului Marcu. Ce ştim despre el? Să deschidem Sinaxarele ca să aflăm cele referitoare la viaţa lui.

***

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Sfantul Ioan Gura de Aur: Cuvânt la Duminica Slăbănogului

"Să nu mai păcătuieşti"


“Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista nici la cea mai mică încercare. Ce trebuie să vorbesc eu despre noi, oamenii cei mici şi slabi? De ar fi cineva încă şi un Pavel, sau un Petru, sau Iacob, sau Ioan, şi i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, uşor ar fi învins, s-ar împiedica şi ar cădea. Spre a întări aceasta, vă voi aduce numai cuvintele lui Hristos ce le-a zis lui Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; Eu însă M-am rugat pentru line, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 31-32). El vrea să spună că, dacă nu l-ar fi ajutat pe Petru, nu ar fi rămas statornică nici chiar credinţa acestui Apostol.
Deci, dacă Petru, care iubea aşa de înfocat pe Hristos, şi după Invierea Domnului cuteza de mii de ori a-şi pune viaţa pentru Dânsul, dacă acest principe al Apostolilor, pe care însuşi dumnezeiescul învăţător l-a fericit şi pentru credinţa lui cea tare l-a numit piatră, dacă acesta, fără de ajutorul dumnezeiesc s-ar fi clătit şi ar fi căzut din credinţa sa, cine ar mai putea rămâne statornic fără de ajutorul dumnezeiesc?

Dumnezeu ne dă într-adevăr ajutorul Său, de aceea zice Apostolul Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va aduce şi scăparea din ea” (I Corinteni 10, 13). Pavel vrea să spună că Dumnezeu, nu numai că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar că ne ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră, şi nu ne lipseşte bunăvoinţa, nădejdea spre Dânsul, supunerea şi răbdarea. Nu numai când suntem ispitiţi peste puterile noastre, ci încă şi în altfel de încercări, care nu covârşesc puterile noastre, avem nevoie de ajutorul dumnezeiesc, dacă voim să rezistăm. De aceea, zice Apostolul Pavel în alt loc: „Pe cat prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5). Acela care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El este Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele. Dar socoteşte mai departe cât de mult se îngrijea Hristos pentru slăbănog încă şi după vindecarea lui. El nu l-a slobozit ca şi cum nu s-ar mai fi interesat de dânsul, ci după ce l-a găsit în templu, a zis către el: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea şi nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ti fie ceva mai rău”, prin aceasta înseamnă că pe slăbănog şi în viitor îl ameninţă nenorociri, dacă el nu va birui păcatul. Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică.

Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferinţele momentane, dar caută a-i apăra şi de întâmplările viitoare. Tot aşa a făcut şi Hristos, când a întărit şi a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Şi fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, de aceea a zis: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău”. Hristos a arătat binevoitoarea Sa prietenie către bolnav şi în altă privinţă, adică tocmai în vorba care la prima vedere cuprinde o dojana. El i-a zis numai atât: „Să nu mai păcătuieşti”. Aşadar, nu face cunoscute păcatele lui, dar observă că i s-a întâmplat acea boală pentru păcatele lui. Dar ce fel de păcate a săvârşit el n-a arătat, nu i-a zis: „Tu ai făcut cutare şi cutare nelegiuire, ai păcătuit întru aceasta sau în cealaltă”, ci i-a zis simplu: "Să nu mai păcătuieşti".

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur