Mărturisire
(II)
Sunt o căprioară. Dar prin ce? - Nu ştiu. Văd, dar cum, nici aceasta nu o înţeleg. Trăiesc, dar ce este aceea viaţa, nu pot pricepe. Iubesc, dar ce este iubirea, nu-mi dau seama. Sufăr, dar cum se iscă în mine, cum creşte şi se maturizează suferinţa, nicidecum nu pot să înţeleg. Îndeobşte înţeleg foarte puţin din ceea ce este în mine şi în jurul meu. Şi viaţa, şi iubirea, şi suferinţa, toate acestea sunt mai întinse şi mai adânci şi mai fără de sfârşit decât a mea ştiinţă şi înţelegere şi cuprindere. Cineva m-a aşezat în această lume şi în fiinţa mea a lăsat puţină raţiune, de aceea şi înţeleg puţin din lumea din jurul meu şi din lumea dinlăuntrul meu. Întotdeauna ceva de neînţeles şi neobişnuit priveşte la mine din fiecare lucru, de aceea mă şi tem. Iar ochii mei cei mari, oare de aceea sunt aşa de mari, ca să pătrundă cât mai mult din ceea ce este de nepătruns, şi să cuprindă ceea ce este de necuprins, şi să vadă ceea ce este de nevăzut?
Pe lângă tristeţe, cineva a sădit în mine, şi a făcut nemuritor şi veşnic ceva ce este mai mare decât simţurile şi mai puternic decât gândurile, ceva ce este trainic precum nemurirea şi uriaş precum veşnicia. Acesta este instinctul dragostei. În el este ceva atotputernic şi de nebiruit. El cuprinde toate simţirile mele, toate gândurile mele, şi stăpâneşte întreaga mea fiinţă. Precum o mică, foarte mică insuliţă, aşa este fiinţa mea, iar în jurul ei se întinde, potopeşte şi inundă ea, taina sufletului meu: iubirea. Oriunde m-aş duce în fiinţa mea, peste tot mă întâlnesc cu ea. Este ceva atotprezent în mine, dar şi cel mai lăuntric. În mine: eu sunt este acelaşi lucru cu eu iubesc. Prin dragoste sunt ceea ce sunt. A fi, a fiinţa este pentru mine acelaşi lucru cu a iubi. Dar oare poate fi vreo fiinţa fără dragoste? Despre o astfel de făptură inima mea de căprioară nu are ştiinţa.
Nu răniţi dragostea din mine. Pentru că răniţi unica mea nemurire şi unica mea veşnicie. Şi prin aceasta, singura mea vrednicie nemuritoare şi veşnică. Căci ce este vrednicia, dacă nu ceea ce este fără de moarte şi veşnic? Iar eu doar prin dragoste sunt fără de moarte şi veşnică. Aceasta este tot ceea ce am. Prin aceasta şi simt, şi gândesc, şi privesc, şi aud, şi văd, şi ştiu, şi trăiesc şi mă înveşnicesc. Când spun iubesc - prin aceasta eu înţeleg toate gândurile mele cele fără de moarte, toate simţirile mele cele fără de moarte, toate năzuinţele mele cele fără de moarte, toate vieţile mele cele fără de moarte. Cu aceasta eu sunt deasupra tuturor morţilor şi deasupra tuturor nefiinţelor, eu: căprioara argintie, căprioara gingasă, căprioara neliniştita...
Prin abisuri înfricoşătoare şi prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru; spre tine, omule bun; spre tine, dumbravă înflorită; spre tine, floare mirositoare; spre tine, Preabunule şi Preagingaşule! Prin nenumărate morţi străbate iubirea mea spre tine, o, dulcea mea Nemurire! De aceea tristeţea este tovarăşul meu de drum nedespărţit. Orice grosolănie este cu desăvârşire moarte pentru mine. Cele mai mari grosolănii le-am îndurat în această lume de la fiinţa care se numeşte om. O, câteodată el este moarte pentru toate bucuriile mele! Ochii mei, priviţi dincolo de el şi deasupra lui spre Cel Preabun şi Preagingaş! Bunătatea şi gingăşia, acestea sunt viaţă pentru mine, acestea - nemurire, acestea - veşnicie. Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai. Însă dacă năvăleşte grosolănia omenească asupra mea, o! acest iad năvăleşte cu toate grozăviile sale. De aceea mă tem de om, de fiecare om, în afară de cel bun şi gingaş.
Sfantul Iustin cel Nou de la Celie, mare facator de minuni
Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste. Amin.
Va urma
(fragment din eseul-marturisire Caprioara in raiul pierdut)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu