SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL (10 ian): INIMA ŞI DUMNEZEU

Troparul Sfântului Teofan Zăvorâtul: Glas 8

Invăţătorule al Ortodoxiei, arătătorule al evlaviei şi curăţiei, nevoitorule al pustiei Vâşa, de-Dumnezeu-înţelepţitule ierarhe Teofan, în scrierile tale ai tălmăcit cuvântul lui Dumnezeu, arătând tuturor credincioşilor calea mântuirii. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul: Glas 4

Ca cela ce porţi numele arătării lui Dumnezeu, o, ierarhe Teofan, cu învăţăturile tale ne-ai arătat nouă armonia vieţii duhovniceşti precum o harfă înţelegătoare. Cu îngerii stând acum înaintea tronului Sfintei Treimi, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre.

INIMA ŞI DUMNEZEU

            Dumnezeu se află pretutindeni. Şi, când află o inimă smerită care nu se împotriveşte Lui, intră înlăuntrul ei şi o umple de fericire. Atât de mare este bucuria inimii care are înlăuntrul ei pe Dumnezeu, încât se lipeşte de El şi nu vrea niciodată să se mai despartă.

            Domnul nu se apropie de inima plină de egoism. Şi astfel aceasta se întristează, se veştejeşte şi se micşorează, cufundată în ignoranţă, în tristeţe şi în întuneric.

            Oricât de păcătoşi am fi, când ne întoarcem cu pocăinţă şi râvnă spre Domnul, uşa inimii noastre se deschide înaintea Aceluia. Necurăţia interioară se scurge în afară, ca să lase locul curăţeniei, virtuţii, Mântuitorului, Marele vizitator al sufletului, Dătătorul de bucurie, de lumină şi de milă.

            Această stare binecuvântată este un dar dumnezeiesc, ci nu izbânda noastră. Şi de vreme ce este dar, trebuie să-i mulţumim Dătătorului cu smerenie. Smerenia este fundamentul oricărei virtuţi şi condiţia rodirii duhovniceşti. Dacă aveţi smerenie, îl aveţi pe Dumnezeu, le aveţi pe toate. Dacă nu aveţi smerenie, toate sunt pierdute.

            Deci să păstraţi în inima voastră sentimentul cugetului smerit. Relaţia noastră naturală şi firească cu Dumnezeu presupune inimă zdrobită de durere şi dăruire, cu strigăt tainic de toată vremea: „Doamne, Tu le ştii pe toate, mântuieşte-mă!” Să ne predăm în mâinile Lui şi, cu sfatul Lui înţelept şi sfânt, ne va dărui ceea ce este mai folositor pentru mântuirea noastră...

            Lucrarea rugăciunii neîncetate nu este doar pentru isihaşti, ci pentru toţi creştinii cărora Domnul, prin sfântul Apostol, le porunceşte: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17). Există diferite trepte de rugăciune, până la cea fără întrerupere. Toate sunt lucrarea lui Dumnezeu, care urmăreşte în mod egal inimile tuturor oamenilor, indiferent de starea lor, monahi sau mireni. Şi când o inimă, oricare ar fi ea, se întoarce la Domnul, Acesta o apropie cu iubire şi Se uneşte cu ea. Astfel se împlineşte cuvântul lui Hristos faţă de Părintele Lui: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis!” (Ioan 17, 21)

Sursa: „CĂLĂUZIRE CĂTRE VIAŢA DUHOVNICEASCĂ”, Ed. Egumeniţa



10 IANUARIE: SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

 

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov şi s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii paşi ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în şcoala pregătitoare teologică din oraşul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile şi aspre ni se par condiţiile de viaţă ale şcolii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.

Din 1837 până în 1841 şi-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.

După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus:

„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu”.

La absolvirea cursurilor şi obţinerea licenţei ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Şcolii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.

Această activitate pur şcolară nu l-a mulţumit şi a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală.

Pe 9 mai 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înfiinţat o şcoală pentru fete. In timpul şederii la reşedinţa din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâşa. In vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici de asemenea a deschis o şcoală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici şi cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtăşind cu ea atât bucurii cât şi necazuri.

***

In anul 1861 episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Il îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie şi se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător şi ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.

In anul 1866 episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.

Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Ii era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Increderea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Il iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.

Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influenţat încă din tinereţe, şi care de asemenea şi-a părăsit eparhia şi a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.

In retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând şi răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanţă uriaşă. A căutat doar împărăţia lui Dumnezeu şi i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.

Duminică, 2 iulie 1866, episcopul şi-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o linişte înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbuşit. Şi astfel au început 28 de ani de viaţă solitară şi plină de neîntrerupte nevoinţe.

***

In primii şase ani episcopul a mers la toate slujbele şi Liturghiile de dimineaţă. In biserică stătea fără să se mişte, fără să se încline, cu ochii închişi spre a nu i se distrage atenţia. In zilele de sărbătoare de obicei slujea.

Incepând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci şi-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuţă în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în linişte, iar alteori cântând.

Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie şi blândeţe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poştă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-şi cumpere cărţile necesare. Din propriile sale cărţi tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putinţă. In puţinele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitaţi practice. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie.

Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.

Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria.

Şi astfel vieţuia el, îndrumând din pustie pe credincioşii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.

Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărţile episcopului Teofan. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. Printre lucrările sale se găsesc:

Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească; Scrisori despre viaţa creştină; Scrisori variate despre credinţă şi viaţă; Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii; Despre rugăciune şi cumpătare.

Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 şi 118.

Traduceri: Filocalia, în cinci volume; Rânduielile monahale; Războiul nevăzut; Cuvântările Sfântului Simeon Noul Teolog.

***

Viaţa episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii şi moartea l-a aflat tot în singurătate. In ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărţindu-şi în continuare timpul în acelaşi mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.

Incepând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputinţă a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era aşezată ca şi cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.

Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune.

Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.

In chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic.

Apoi cărţile – cărţile fără număr, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se re velează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate”.

Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov şi multe alte icoane pictate de episcopul însuşi.

Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înţelepciune pe care ni le-a lăsat. In persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învăţător creştin universal, cu toate că nu a ţinut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greşelilor sectare, cu toate că nu a păşit în câmpul deschis al activităţii misionare; un sfeşnic strălucitor al învăţăturii creştine pentru credincioşii ortodocşi, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământeşti necesare, totuşi îi îmbogăţea pe toţi cu avuţia duhovnicească a învăţăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuşi este slăvit acum atât de oameni şi de ştiinţa teologică, cât şi de diferite alte instituţii.

E. Sumarokov

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/credinta/episcopul-teofan-zavoratul-69914.html

Duminica Slabanogului de la Vitezda - Talcuire Sfantul Teofan Zavoratul

Duminica Slabanogului de la Vitezda

- a patra dupa Sfintele Pasti -

Ev: Ioan 5, 1-16

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

[Fapte 9, 32-42; In. 5,1-15]. „De acum te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.” Păcatul nu vătăma doar trupul, ci şi sufletul. Uneori, lucrul e cât se poate de vădit; alteori, nu atât de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate si întotdeauna urmare a păcatelor si pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet si îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă.

Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este datro, mai înainte de orice, să se grăbească a se curaţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

din “ Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an”

Sfantul Teofan Zavoratul

ÎN DUMINICA TOMEI - SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL

Sfantul Ierarh Teofan Zavoratul
(10 Ianuarie)

Troparul Sfântului Teofan Zăvorâtul
Glas 8
Invăţătorule al Ortodoxiei,
arătătorule al evlaviei şi curăţiei,
nevoitorule al pustiei Vâşa, de-Dumnezeu-înţelepţitule ierarhe Teofan,
 în scrierile tale ai tălmăcit cuvântul lui Dumnezeu,
 arătând tuturor credincioşilor calea mântuirii.
Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul
Glas 4
Ca cela ce porţi numele arătării lui Dumnezeu,
o, ierarhe Teofan, cu învăţăturile tale
ne-ai arătat nouă armonia vieţii duhovniceşti precum o harfă înţelegătoare.
 Cu îngerii stând acum înaintea tronului Sfintei Treimi,
 roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre.

ÎN DUMINICA TOMEI - SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL

O lecţie pentru toţi din partea Apostolului Toma: nu fi necredincios, ci credincios!

In prima zi a învierii Sale, seara, Domnul S-a arătat Sfinţilor Apostoli şi i-a bucurat cu învierea Sa. Sfântul Apostol Toma nu se afla atunci împreună cu ei. Când a venit, ceilalţi Apostoli au început să-1 încredinţeze: „L-am văzut pe Domnul", însă atunci el se afla într-o asemenea aşezare a duhului, încât n-a vrut să dea crezare mărturiei lor şi a răspuns cu hotărâre că dacă nu va vedea cu ochii săi şi nu va pipăi cu mâinile sale rănile de pe trupul Domnului, nicidecum nu va crede. El a rămas o săptămână întreagă în starea aceasta chinuitoare de neîncredere în învierea Domnului. Domnul a văzut ce apăsare avea pe inimă, şi din milă faţă de el, arătându-Se iarăşi tuturor ucenicilor, în duminica următoare, când şi Sfântul Toma era cu ei, după ce le-a dat bineţe tuturor cu pacea Sa, îndată i-a grăit Apostolului Toma şi a zis: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adă mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios (In 20, 27). „Ai dorit să capeţi încredinţări pipăite cu privire la învierea Mea? Vino, pipăie şi vezi - atâta doar, nu fi necredincios, ci credincios". Atunci, Sfântul Apostol, într-o pornire puternică de credinţă, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! (In 20, 28).

Această întâmplare ne înfăţişează numeroase şi mişcătoare laturi ziditoare. Mă voi opri asupra unei singure spuse, mai de folos nouă: nu fi necredincios, ci credincios. Oare n-am auzit cu toţii de curând această poruncă pe care ne-a lăsat-o Domnul: nu fi necredincios, ci credincios? Ce am făcut noi când ne-am pregătit de împărtăşanie? L-am aşteptat pe Domnul. O săptămână întreagă ne-am chinuit, o săptămână întreagă ne-am tulburat de nedumerire - Se va milostivi de noi Domnul, ne va ierta şi ne va da să-L gustăm? Ne-am spovedit şi am făgăduit să nu-L mai jignim. Pentru această făgăduinţă, El a venit la noi prin Sfintele Taine, ne-a dat nu doar să-L pipăim, ci să-L şi gustăm. Şi prin această milostivă lucrare a Sa pare a spune fiecăruia dintre noi: „Mă dau ţie, gustă şi vezi - însă ia seama, îndeplineşte-ţi şi tu făgăduinţa: nu fi necredincios, ci credincios".

Acesta a fost porunca Domnului către noi! Şi ea a fost primită, bineînţeles, de conştiinţa fiecăruia. Să se audă, aşadar, necontenit în inima noastră, şi să fie văzută de cugetul nostru neîmprăştiat ca şi cum ar fi scrisă, ca ea să îndrepteze paşii noştri şi să pună în rânduială faptele şi planurile noastre. Sfântul Apostol Toma şi-a dovedit credinţa faţă de Domnul prin toată viaţa sa, prin ostenelile apostolice şi prin sfârşitul mucenicesc: sarcina vieţii noastre, grija dureroasă a duhului nostru să fie aceea de a dovedi atât Domnului, cât şi tuturor celorlalţi, că ţinem minte cuvântul Lui: nu fi necredincios, ci credincios.

Fiecare să-şi amintească ce a făgăduit Domnului la spovedanie şi să-şi repete cât mai des singur: nu fi necredincios, ci credincios. I-ai făgăduit Domnului că vei fi înfrânat? Să fii înfrânat. I-ai făgăduit că vei fi cu luare-aminte faţă de nevoile altora? Aşa să şi fii. I-ai făgăduit că vei împlini cu evlavie faptele bunei credinţe la biserică şi acasă? Să le împlineşti. I-ai făgăduit să nu ţii ranchiună, să nu invidiezi, să nu te superi, să nu te mândreşti, să nu osândeşti? Să nu faci nimic din toate acestea. îndeobşte, orice ar fi făgăduit Domnului cineva, în toate cele cu pricina să nu fie necredincios, ci credincios.

Fiecare ştie, bineînţeles, că aşa şi trebuie. Totuşi, fraţilor, este mare nevoie să vă amintesc de lucrul acesta, pentru că la noi domneşte un obicei ciudat: atâta timp cât este post, suntem serioşi, iar cum trece postul, începem să dezlegăm la toate - şi încă la o asemenea scară largă de parcă nu ar fi în asta nici un păcat. Sfânta Biserică nu se aşteaptă ca în Săptămâna Luminată a Paştilor cineva să se dedea vâltorii patimilor şi poftelor necurate. îndată ce a trecut însă această săptămână, prin pilda sa Sfântul Apostol Toma le pune unora întrebarea: „Ei, aţi rămas credincioşi Domnului în săptămâna ce a trecut?", iar altora le dă lecţia: „Luaţi seama, şi de acum înainte nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi".

Cât timp a fost post, n-am făcut altceva decât să dăm făgăduinţă şi să ne adunăm puterile. A trecut postul, şi acum se deschide arena pentru lucrarea noastră, cu puterile pe care şi le-a adunat în vremea postirii, potrivit planului pe care fiecare şi 1-a făcut atunci. Şi să iasă fiecare la lucrul său şi la lucrarea sa, şi să-şi arate puterea şi iscusinţa. Vremea postului este vreme pentru a deprinde nevoinţa... Domnul ne-a adunat în biserici, ne-a învăţat, ne-a înţelepţit, ne-a tămăduit rănile, ne-a sfărâmat lanţurile, ne-a îmbrăcat cu toate armele trebuincioase - şi iată că acum ne scoate la luptă. Aşadar să ţinem piept cu bărbăţie şi în unire. Ce laudă se cuvine ostaşilor dacă ei, atunci când sunt scoşi la luptă după ce au fost instruiţi cum trebuie, aruncă armele şi se predau duşmanilor? Ce laudă ni se cuvine şi nouă dacă după o asemenea purtare de grijă faţă de noi ne vom da iarăşi pe mâna patimii de prima dată când se iveşte - şi asta după ce cu atât de puţină vreme în urmă am zis: „Nu voi mai păcătui" şi am auzit: „Nu fi necredincios, ci credincios"?!

Păziţi-vă, fraţilor. Iată că vine un anotimp în care mai mult decât oricând ne pândesc ispite, mai ales prin patimile trupeşti. Fiţi, aşadar, gata să vă arătaţi acum credincioşia în chip deosebit. Prietenul la nevoie se cunoaşte, iar adevărata credincioşie faţă de Domnul - în ispite. Când se răscoală patima, îndată să-ţi aminteşti de porunca Domnului şi să dovedeşti cu fapta că vrei să-I fii credincios, alungând fără cruţare de sine toate îndemnurile ei. Ştie Domnul că acum ne înconjoară primejdii din toate părţile, şi de aceea ne aduce aminte şi ne preîntâmpină. Pe mare se fac semne care arată stâncile de sub apă şi bancurile de nisip: aşa şi cu noi. A venit vremea aţâţătoare de patimi, şi fiecare aude: „Ia seama, nu fi necredincios, ci credincios". Aşadar luaţi aminte la acest îndemn!

Ce anume are el în vedere să discearnă fiecare sfătuindu-se cu sine însuşi? Fiecare are patima sa: va începe aceasta să-1 tulbure, ei să-i şi ţină piept. Vei ţine piept, vei fi credincios; nu vei ţine piept, vei fi necredincios. Pe măsură va fi şi lauda, pe măsură va fi şi rodul! în cartea Apocalipsei i se spune unuia dintre îngerii Bisericilor:fii credincios până la moarte, si îţi voi da ţie cununa vieţii (Apoc. 2, 10). Aşadar, dacă nu vei fi credincios, nu vei primi viaţa. Vedeţi, zice: fii credincios până la moarte, nu cum facem noi - postim puţin şi credem că am făcut tot ce trebuia, că ne-am răscumpărat toate păcatele şi am primit îngăduinţă să trăim după bunul plac tot anul. De fapt, când am postit şi ne-am pregătit de împărtăşanie încă nu am făcut nimic, ci doar ne-am pregătit să facem. Când cineva, după ce şi-a cercetat grădina sau ogorul şi a găsit acolo rădăcini de ierburi dăunătoare, zice: „Cutare şi cutare rădăcini, cutare şi cutare ierburi trebuie smulse", nu a făcut încă nimic, ci doar şi-a trasat planul a ceea ce are de făcut. Şi noi, când postim, ne pregătim de împărtăşanie şi ne mărturisim, nu facem altceva decât să ne recunoaştem păcatele şi patimile şi să luăm hotărârea de a le dezrădăcina, iar la dezrădăcinare trebuie să purcedem printr-o osteneală aparte, nouă, pentru care vremea potrivită vine acum. Cel mai bine şi mai lesne este de făcut asta când patimile cu pricina se răscoală — fiindcă atunci când ele nu se răscoală nu ştii de ce să te apuci, aşa cum în grădină nu ştii ce trebuie să smulgi atunci când rădăcinile cele rele sunt ascunse în pământ. Lasă să fie acum vremea patimilor şi acestea să se întărâte -ia-le cu mână tare, smulge-le şi aruncă-le dincolo de gardul inimii, şi fa aceasta cu bucurie, ştiind că astfel îi arăţi Domnul, Care ştie toate, credincioşia ta nefăţarnică, şi nu te lăsa pradă patimii, oricât de linguşitor s-ar apropia.

Aşa, aşa, fraţilor, luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea,că zilele rele sunt (Efes. 5, 15-16). Zilele rele sunt cele în care sunt mai multe sminteli. A le răscumpăra înseamnă a nu ne lăsa pradă ispitei smintelilor. Răscumpăraţi, deci, vremea ce vine în acest fel, pricepând că aceasta este voia lui Dumnezeu. Făcând aşa, veţi împlini negreşit ceea ce doreşte şi aşteaptă Domnul de la fiecare dintre voi: nu fi necredincios, ci credincios. Amin!