Duminica de după Naşterea lui Hristos şi pomenirea Sfântului Ştefan, Întâiul-Mucenic şi Arhidiacon - Arhimandritul Ioil Konstantaros

Arhimandritul Ioil Konstantaros:

Lectura apostolică de Duminică, 27 decembrie

Duminica de după Naşterea lui Hristos şi pomenirea

Sfântului Ştefan, Întâiul-Mucenic şi Arhidiacon

(Fapte Apostolilor 6:8-7:5, 47-60)

Sunt destui creştini care pun următoarele întrebări importante: Cum poate cineva să fie luptător (combatant), dar în acelaşi timp să nu depăşească limitele permise? Cum este posibil să împletească îndrăzneala şi combativitatea cu lipsa de răutate? Şi cum, în două cuvinte, se va lupta „după lege", aşa încât să avem şi urmări binecuvântate?

La această serioasă problematică, vine să ne dea un răspuns corect pericopa noastră apostolică care este dedicată Întâiului Mucenic Ştefan, pe care ni-l pune înainte Sfânta noastră Biserică.

Sfântul Evanghelist Luca, scriitorul Faptelor Apostolilor, îl caracterizează pe Ştefan drept bărbat „plin de credinţă şi de putere", care făcea în popor mari şi uluitoare minuni. În acelaşi timp propovăduia cu râvnă şi cu elocinţă adevărul creştin. Adică propovăduia că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii.

Exact această predică, care anula iudaismul pervers, i-a făcut pe fanaticii evrei să-i declare război fără milă. Fireşte, nu puteau să-l înfrunte cu argumente biblice şi logice, ci, ca de obicei, l-au calomniat către gloata fanatică, după care a fost arestat şi dus cu forţa în sinedriul lor.

Acolo, în momentul în care martorii mincinoşi şi calomniatorii şi-au terminat „acuzaţiile" lor, toţi judecătorii s-au întors şi au văzut faţa lui Ştefan că strălucea ca o faţă de înger. La întrebarea arhiereului, Ştefan a început să se apere cu îndrăzneală şi cu un curaj unic!

Cu argumente neclintite şi imbatabile din Legea mozaică, pe care o cunoştea excelent, şi prin întreaga sa apologie a demonstrat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, i-a mustrat fără frică pe iudeii ucigători de Hristos, deoarece întotdeauna se împotrivesc Duhului Sfânt. Şi precum părinţii lor i-au ucis pe profeţi, aşa acum şi ei L-au răstignit pe Domnul slavei, pe Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos. Aşadar, vedem îndrăzneala lui Ştefan şi simţim de câte provizii duhovniceşti avem nevoie şi noi, ca să apărăm corect adevărul credinţei noastre.

Neîndoielnic, aceste harisme se dobândesc prin harul lui Dumnezeu, dar şi prin îngrijirea noastră. Aşa le-a câştigat şi întâiul mucenic. Dar, este nevoie, fraţii mei, şi de o altă virtute importantă, care atunci când lipseşte, suntem în primejdie să ajungem fanatici şi intoleranţi.

Şi această virtute nu este alta decât nerăutatea[1]!

Cu adevărat, Ştefan era un luptător şi, desigur, unul mare. Era râvnitor, însă nu fanatic şi extremist. Dimpotrivă, îl vedem că în faţa vrăjmaşilor săi este plin de iubire, de superioritate şi nerăutate. Şi vedem lucrul acesta foarte clar în ultimele clipe ale vieţii lui pământeşti.

În timp ce răufăcătorii iudei scrâşneau din dinţi împotriva lui la propriu, el rămânea paşnic şi plin de harul Sfântului Duh. Iar când şi-a întors privirea spre cer, L-a văzut pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Pe acelaşi tron, şi în aceeaşi stare, deofiinţă cu Tatăl. Era normal ca o astfel de revelaţie şi mărturisire să-i demonizeze pe evreii îndărătnici, precum se demonizează şi astăzi autointitulaţii „martori ai lui Iehova", adică victimele societăţii americane „Skopia", în faţa dovezilor biblice ale dumnezeirii lui Hristos.

Urmarea?! Atât de emoţionant ne-o descrie textul sfânt. Ultima dintre pedepse: Moartea prin lapidare! Şi în timp ce pietrele „cădeau ploaie" deasupra lui, acest înger pământesc se ruga cu desăvârşire liniştit, încredinţându-se voii şi iubirii lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu". Iar după ce a îngenuncheat şi a luat o poziţie de cerere stăruitoare, a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Prin această rugăciune îngăduitoare, de iertare şi iubire, sufletul său sfânt a prins aripi pentru a zbura lângă adoratul său Domn şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Fraţii mei, foarte multe lucruri avem de învăţat din întreaga atitudine a Sfântului Ştefan.

Încheind, să ne oprim doar asupra a două lucruri mai de bază:

a) râvna autentică şi apostolică pentru Biserica noastră Ortodoxă; inima înflăcărată în învăţătura adevărată pe care o deţinem şi cuget neînduplecat în faţa falsificărilor dogmei şi a moralei pe care am moştenit-o, dar şi

b) nerăutate (îngăduinţă) faţă de fraţii noştri rătăciţi. De asemenea, dispoziţie paşnică şi creştină faţă de toţi aceia care au căzut din corecta interpretare a tezelor noastre creştine.

Dacă există doar prima, adică râvna, dar lipseşte a doua, adică nerăutatea (îngăduinţa), atunci nu putem să vorbim despre o luptă duhovnicească înţeleaptă şi autentică, şi, fireşte, nu putem să aşteptăm şi urmări pozitive.

Iubiţii mei, vulturul, pentru a se ridica pe înălţimile culmilor, pentru care şi este creat, are nevoie şi trebuie să aibă antrenate bine ambele lui aripi. Cu o singură aripă, nu numai că nu va putea niciodată să zboare, dar încercând, va fi chiar o privelişte lamentabilă.

Fie ca prin rugăciunile Întâiului-Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care pentru iubirea şi slava lui Hristos şi-a jertfit cu osârdie viaţa, Domnul să ne dăruiască minunata şi îndurătoarea lui râvnă, aşa încât să ne asemănăm în principal şi înainte de toate cu însuşi Iisus Hristos, Cel desăvârşit şi îngăduitor. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

--------------------------------------------------------------------------------


[1] ανεξικακία înseamnă şi "toleranţă, îngăduinţă, îndurare".

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/

Arhimandritul Ioil Konstantaros, Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinupole, Pogoniani şi Koniţa la pomenirea Sfinţilor fără de arginţi Cosma şi Damian

Arhimandritul Ioil Konstantaros la pomenirea
Sfinţilor fără de arginţi Cosma şi Damian

1 noiembrie - Sfânta noastră Biserică cinsteşte şi ne pune înainte pe doi mari sfinţi, care sunt foarte cunoscuţi în întreaga lume creştină. Este vorba despre Sfinţii Cosma şi Damian. Aceşti doi Sfinţi dispuneau de mari harisme, la un nivel superior, harisme pe care le-au cultivat şi le-au valorificat pentru binele semenilor lor. Erau medici, excelenţi oameni de ştiinţă, dar în acelaşi timp inima lor revărsa de credinţa în Hristos şi de iubirea faţă de oameni. Cine studiază viaţa şi petrecerea lor, se minunează de puterea harului ce le-a fost oferit de către purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Când se iveau cazuri dificile în faţa cărora ştiinţa medicală se arăta neputincioasă să ofere vindecare, atunci credinţa lor şi călduroasa lor rugăciune aduceau sfârşitul dorit al tămăduirii trupeşti.

Însă ca nişte personalităţi integre, cum erau, cunoşteau foarte bine că lucrarea de vindecare nu constă doar în vindecarea trupească, ci şi în cea sufletească. Şi în principal în cea sufletească. De aceea se şi îngrijeau să îndrume pe oameni la cunoaşterea stării lor sufleteşti, la pocăinţă şi la relaţia cu Iisus – Marele Medic al oamenilor.

Acum, în ceea ce priveşte banii sau orice altceva ar fi pretins confraţii lor de la bolnavi… să nu se vorbească deloc despre aceşti Sfinţi. Ei îşi dezlipiseră inima de mamona, care ca un alt magnet prinde, atrage şi ţine sufletul omului aservit materiei şi banului.

Ei priveau doar duhovniceşte persoanele şi viaţa lor; de aceea au şi fost numiţi ’’fără de arginţi’’. Adică tămăduiau fără să primească bani (arginţi).

Condiţia vindecării pentru ei nu era dacă bolnavul dispune de bani. Condiţia era iubirea care inunda existenţa lor şi de aceea şi Dumnezeu le-a dăruit din abundenţă harisma tămăduirilor, cum în mod semnificativ o menţionează printre altele – ca dar al lui Dumnezeu – Apostolul Pavel în I Corinteni 12, 28.

Desigur, minunate sunt toate harismele pe care le împărtăşeşte Dumnezeul Treimic ca daruri nepreţuite faţă de credincioşii Ei ’’spre zidire’’(I Corinteni 14,26).

Fără îndoială toţi creştinii botezaţi, prin Sfânta Taină a Mirungerii, am primit fiecare ’’după măsura darului lui Hristos’’(Efeseni 14, 7) daruri şi harisme. Niciodată omul nu trebuie să considere într-un climat de deznădăjde – pe care vrea să i-l făurească ispita, că este – chipurile – fără daruri (talente). Dimpotrivă, va trebui cu ajutorul părintelui său duhovnicesc şi prin viaţa creştin-ortodoxă sistematică să descopere şi, fireşte, să-şi cultive talanţii şi harismele.

Însă, după cum menţionează în continuare Preasfântul Duh prin Apostolul Pavel, există ceva superior tuturor harismelor. Există o cale binecuvântată şi cerească care ne duce spre ceva „mai presus de fire”(I Cor. 12,31), ceva mare. Mult mai mare, fraţii mei, decât toate harismele. Şi aceasta este DRAGOSTEA!

Este vorba despre o harismă unică, despre care doar cei care au gustat, fie doar şi picături din neîmpuţinatul ei râu, pot să întărească adeverirea cuvântului. Şi exact aici Apostolul Neamurilor trasează şi împleteşte cunoscutul şi atât de minunatul Imn al Dragostei.

Este cu totul adevărat ceea ce a spus un sfânt contemporan, care dispunea de bogate rezerve ale acestei harisme, că de fiecare dată când credinciosul meditează asupra acestui imn, care cuprinde întreg capitolul XIII din prima Epistolă către Corinteni, simte că se cutremură, meditează şi contemplă, renaşte, iar existenţa sa se armonizează cu splendidele mesaje ale Cerului. Cu mesajele revelatoare şi de-Dumnezeu-trimise ale iubirii crucificate (jertfelnice) a Domnului Iisus şi a tututor semenilor.

Dar poate va întreba cineva: Mai există oameni cu o astfel de iubire?

Iată răspunsul: Desigur că există! Au existat, există şi vor exista întotdeauna sfinţii. Există continuu chipurile sfinţite care „ţin lumea”. Şi exact astfel de chipuri luminoase au fost şi Sfinţii Fără-de-arginţi, pe care Biserica noastră îi cinsteşte cu bună şi mare cuviinţă. Cu o atât de mare iubire se umpluse fiinţa lor, încât şi acum, după atâtea veacuri, lucrează „semne şi minuni”. Aleargă şi ajută grabnic pe toţi aceia care cu credinţă şi smerenie aleargă la ei ca la nişte adevăraţi prieteni ai lui Dumnezeu. Spre astfel de minunate trepte duhovniceşti suntem şi noi chemaţi să ne ridicăm, fraţii mei. Şi în ultimă instanţă, dacă ni s-ar cere, să renunţăm la toate. Un singur lucru să nu ne scape: Dragostea Creştină!

Pentru că Dragostea cuprinde totul. Le are pe toate şi ne face mai mult decât toate celelalte virtuţi să fim asemenea lui Dumnezeu, pentru că cea mai expresivă însuşire a lui Dumnezeu este Dragostea, Iubirea. „Dumnezeu Iubire este”(I Ioan 4,8).

Fie ca noi să înţelegem aceste mari şi minunate adevăruri, iar Sfinţii Fără-de-arginţi să cerceteze „neputinţele noastre”, dăruindu-ne sănătate sufletelor şi tămăduire trupurilor. Amin.

Arhimandritul Ioil Konstantaros,
Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinupole, Pogoniani şi Koniţa

Traducere din elină de monahul Leontie

Sursa: http://vatopaidi.wordpress.com/

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII - Arhim. Ioil Konstantaros

Arhim. Ioil Konstantaros,

Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis, Pogoniani si Konita:

Cuvânt la Duminica a XVIII-a dupa Rusalii (sau prima a lui Luca)

(Luca 5: 1-11)

Prin sfânta citire evanghelica din aceasta duminica începe perioada citirilor din Evanghelia dupa Luca.

Fireste, toti crestinii, dar mai mult noi elinii, simtim o deosebita bucurie si binecuvântare ca acest evanghelist elin, medic si istoric, ucenicul marelui apostol al neamurilor - Pavel, prin desavârsita lui cunoastere a limbii eline, a îmbogatit Biserica si ofera întregii lumi „cuvintele Vietii".

Aceasta pericopa din Duminica I ne emotioneaza în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arata ca atunci când în viata noastra avem binecuvântarea si ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci toate se întâmpla în cel mai potrivit mod.

Iisus se afla lânga lacul Ghenizaret si i-a vazut pe pescari ca-si aranjau mrejele de pescuit. Si dupa cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica si savârsea minuni, asa si acum, dupa ce a intrat în corabia lui Simon (Petru), l-a rugat sa traga corabia câtiva metri de tarm. De acolo, ca si cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învata multimile".

Fratii mei, nu exista situatie în care omul sa ofere ceva lui Dumnezeu si sa nu primeasca în schimb „cu prisosinta". Tot asa aici si acum. Dupa predica, Hristos da porunca sa mâne în larg si sa arunce din nou mrejele „la vânat".

Fireste, acest lucru era de neînteles pentru experimentatii pescari, de aceea si Petru în timp ce la început pune înainte argumentul logicii si experientei meseriei „Învatatorule, toata noaptea ne-am ostenit si n-am prins nimic, dar la cuvântul Tau voi arunca mreaja" (Luca 5:5); deci dupa ce aduce înainte argumentul cu totul logic, în cele din urma îsi supune parerea, cunostinta si experienta în ascultare fata de porunca Învatatorului!

Consecinta? Atât de multi pesti încât cele doua corabii erau în pericol sa se scufunde!

Iar Petru atât de mult s-a cutremurat - si cu el confratii sai, de acest fapt cu adevarat minunat, încât constiinta sa l-a condus direct si imediat întru frica si minunare sa-i ofere Dumnezeului-Om credinta si închinare. „Vazând Simon Petru a cazut în genunchi la picioarele lui Iisus zicându-i: Iesi de la mine, Doamne, caci sunt om pacatos" (Luca 5:9).

Iubitii mei, multe sunt minunile care ne dau învataturi. Noi sa ne limitam la o concluzie generala si la o învatatura care are a face atât cu viata personala a fiecaruia dintre noi, cât si cu toti oamenii în genere. Si aceasta este despre binecuvântarea care se revarsa atunci când aratam ascultare fata de voia lui Dumnezeu cea atottiitoare si mântuitoare.

Suntem chemati de multe ori sa actionam conform cunostintelor noastre, conform experientelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând ca „batatorita cale" ne va aduce rezultatele dorite...

Si totusi, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în fata tocmai cu contrarul, iar deznadejdea tinde sa ne striveasca inima...

Dimpotriva, atunci când cu desavârsire liber Îl asezam pe Iisus si punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici întelepte", deasupra experientei personale si comune, când în mod simplu ne încredintam întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimba si de acolo unde omul se asteapta la esec, vine succesul, reusita scopului si rasplatirea acestei credinte.

Credem ca doar lui Petru i s-a întâmplat aceasta minune cutremuratoare? Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire? Dar Dumnezeu este „ieri si azi si în veci Acelasi". Întotdeauna înconjoara cu infinita iubire pe fiecare om si vrea „ca tot omul sa se mântuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Timotei 2:4). Daca vom fi atenti la viata noastra, daca vom arunca o privire scrutatoare pentru a analiza zilele si anii vietii noastre, cu siguranta ne vom încredinta de minunata interventie a lui Dumnezeu! Vom vedea lamurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural.

Si prin urmare, în acest punct trebuie sa accentuam deosebita binecuvântare si pronie, deosebitele interventii minunate ale purtarii de grija a lui Dumnezeu prin Doamna noastra Nascatoare de Dumnezeu si prin Sfintii nostri, aratate neamului nostru necajit, dar si binecuvântat.

Nu avem decât sa studiem împreuna cu istoria noastra bisericeasca si adevarata noastra istorie nationala. Nu istoria care a fost scrisa în laboratoarele „kissingeriene" - si nu numai - care dezorienteaza, ci aceasta istorie care a fost scrisa cu sângele de nesters al martirilor si al noilor martiri. Sa studiem aceste pagini care ilustreaza sacrificiul si care au fost sfintite de osemintele sfinte ale elinilor ortodocsi si de moastele pline de har ale marilor nostri Sfinti!

Fratii mei, studiind cineva aceasta pericopa evanghelica pe care ne-o istoriseste Luca, care a primit martiriul în regiunea Beotiei, unde se afla si mormântul sau, nu are decât sa-L roage pe Mântuitorul si Izbavitorul nostru, pe Domnul Iisus, sa ne daruiasca credinta vie în inimi si desavârsita ascultare fata de voia Sa. În acelasi timp sa ne rugam toti ca harul Sau sa ocroteasca poporul nostru luminându-i pe conducatori si pe autoritati, pentru ca „înfricosator lucru este a cadea în mâinile Dumnezeului celui viu" (Evrei 10: 31). Amin.

(traducere din greceste: monahul Leontie; sursa: Arhim. Ioil Konstantaros)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/771322F0.ro.aspx

Arhim.Ioil Konstantaros: Cuvant la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Arhim. Ioil Konstantaros,

Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis,

Pogoniani şi Koniţa:

Cuvânt la

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

(Marcu 8: 34 - 9:1)

După sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, pe care ca pe un steag luminos o ridică Biserica noastră, în pericopa evanghelică din această duminică, Îl auzim pe Însuşi Domnul nostru vorbindu-ne despre Cruce şi despre însemnătatea ei în viaţa noastră.

Sfântul Evanghelist Marcu, într-un mod foarte delicat, dar şi dinamic, ne prezintă punctul central al vieţii duhovniceşti, punct în jurul căruia ar trebui să se concentreze toată încercarea şi strădania noastră.

Este foarte caracteristic că Hristos nu forţează cu desăvârşire pe nimeni ca să-L urmeze. Omul este liber, însă conform legii va suporta şi consecinţele acestei alegeri libere a sa. De aceea se accentuează: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu, 8:34).

Drumul lui Hristos este Crucea. Dar în sfârşit, ce nu este cruce în viaţa omului? Chiar şi acest păcat costă atât de mult (şi în bani şi în devastarea sufletească), acest păcat care îl face pe om să îngenuncheze, să-şi distrugă moralitatea şi să se degradeze... Prin urmare, văzând lucrurile obiectiv din acest punct, „va folosi", pentru ca sufletul nostru să se mântuiască, „să-l pierdem pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa".

Adică se merită să mergem împotriva sinelui nostru rău, cu chemările sale rele şi cu poftele sale ruşinoase, numai pentru a câştiga acel Ceva după care însetează omul în realitate, pentru Care suntem creaţi. Să-L dobândim pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Împărăţia Sa cerească, veşnică şi nesfârşită.

Într-adevăr: „Căci ce ar folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă şi şi-ar pierde sufletul său ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8: 36-37).

Aici, însă, în acest punct, sunt unii care se încurcă pentru că vor să se încurce...

Ei cred că se poate să-şi ridice şi crucea lor, dar în acelaşi timp să rămână într-o „atmosferă" de tăcere, fără a-i cunoaşte lumea ca „purtători de cruce".

Şi ca să spunem lucrurilor pe nume, aceşti oameni sunt credincioşii (?) care au inventat următorul „mecanism incredibil" pentru a-şi acoperi laşitatea cu o manta a prudenţei, păstrând „tăcerea mieilor" şi promovând ca mod de viaţă „echilibrul" între viaţa lor lumească şi cea „duhovnicească"!

Desigur, faptul că în cele din urmă aceste lucruri sunt cu totul dezechilibrate, se vede şi din cuvântul ciudat al unui astfel de creştin cu numele, care spunea sărmanul: „Nu mă deranjează să-mi ridic crucea, însă am dificultăţi inimaginabile să-mi mărturisesc public credinţa mea"... Zici că este un lucru diferit crucea de mărturisirea curată.

În sfârşit, iubiţii mei, aceşti oameni sleiţi (morţi), mai degrabă aceste personalităţi divizate să le spunem mai bine, fac (omeneşte) cel mai mare rău în sânul Bisericii. Şi foarte multe bătălii se pierd pe planul luptei sau nevoinţei Bisericii noastre Luptătoare, tocmai pentru faptul că nu am conştientizat sau nu vrem să acceptăm că Crucea şi autentica Credinţă Ortodoxă se identifică printre altele şi cu curajul şi cu mărturisirea curată. Şi, din păcate, trebuie s-o recunoaştem: acest lucru e valabil şi pentru mulţi clerici. În principal, am spune că este valabil pentru cei cărora li se impune din partea lucrurilor să fie în frunte şi să dea tonul bătăliei.

Desigur, omul poate „judecând ca un avocat" să se neliniştească şi să încerce să găsească diferite justificări ca să corecteze Evanghelia.... Iisus este, însă, categoric pe tema aceasta şi îi demască şi pe cei care sunt chinuiţi de acest înfricoşat demon al laşităţii. Să luăm aminte direct la cuvintele Sale: „Căci cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri" (Marcu 8:38).

Aşadar, lucrurile sunt atât de evidente şi mai luminoase chiar decât soarele. Dacă acum cineva stăruie în concepţiile sale greşite, dacă cineva tremură de lumea cea îndepărtată de Dumnezeu, în pofida credinţei pe care poate o simte în interiorul său, să-şi deschidă urechile inimii şi să asculte clopotele cărţii Apocalipsei, care bat şi trezesc la priveghere duhovnicească şi, în consecinţă, la cuvânt şi la faptă (la împletirea dintre cuvânt şi faptă). Să deschidem aşadar ultima carte a Noului Testament, unde vedem pe „Mielul care ca înjunghiat" îl biruieşte pe diavol şi organele sale lumeşti. Ce spune? „Iar celor fricoşi şi necredincioşi (trădători ai luptei creştine) şi păcătoşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi spurcaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi tuturor celor mincinoşi, partea lor în iezerul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă; care este moartea cea a doua" (Apocalipsă 21:8).

Dimpotrivă, toţi cei care se luptă, care-şi poartă cu răbdare şi cu stăruinţă crucea lor şi nu se ruşinează să mărturisească cu curaj creştin această Credinţă Ortodoxă a noastră, atât în dogmă, cât şi în morală, aceştia gustă de pe acum Împărăţia lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine care se află în sânul Bisericii.

Fraţii mei, Biserica de pe pământ se numeşte Luptătoare şi are nevoie de luptători viteji. Biserica din cer se numeşte Biruitoare şi îi primeşte doar pe biruitori. Laşii nu au loc nici în Biserica de jos, nici în cea de sus, ci în iad. Şi ce poate fi mai groaznic decât a ne teme aici şi a nu ne teme de iadul cel veşnic?

(traducere din neogreacă: monahul Leontie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/4B99B0D6.ro.aspx

Arhim. Ioil Konstantaros: Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

Arhim. Ioil Konstantaros,

Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis,

Pogoniani şi Koniţa:

Cuvânt la Duminica dinaintea

Înălţării Sfintei Cruci

Ioan 3: 13-17

Niciodată omul n-ar fi putut de unul singur să înţeleagă iubirea infinită pe care o nutreşte Dumnezeu faţă de această binecuvântată făptură, omul, care constituie şi coroana întregii creaţii. Şi deoarece iubirea adevărată nu este cu putinţă să se exprime doar prin cuvinte emoţionante, ci şi prin fapte care dovedesc autenticitatea cuvântului, de aceea şi ucenicul iubirii, Sfântul Ioan Teologul, în puţine cuvinte rezumă „explozia" de iubire a lui Dumnezeu: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3: 16). Adică: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea oamenilor, care trăia în păcat, încât L-a dat morţii pe unicul Său Fiu, pentru a nu se pierde tot omul cu moartea cea veşnică, ci aceia care cred într-Însul să aibă viaţă veşnică.

Dumnezeu-Tatăl L-a predat pe unicul Său Fiu la moarte pe cruce!

Este atât de înalt acest adevăr, fraţii mei, pe care îl descriem aşa simplu. Este cu desăvârşire imposibil ca mintea noastră săracă să înţeleagă în toată înălţimea şi adâncimea această realitate dumnezeiască. Cum vom înţelege după adevăr ca pe o stare firească înălţimea crucii? Cum este posibil să-şi imagineze de unul singur omul cel mic cum că tronul şi slava Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu este crucea, care din acea clipă se preface din unealtă de necinste în unealtă de mântuire şi în armă nebiruită împotriva diavolului!

Da. Cel care se afla în cer şi a coborât pe pământ, „Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, Cel mai Întâi-Născut decât toată zidirea" (Coloseni 1:15), Cel în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2:9), a fost profeţit cu veacuri întregi înainte de a se urca pe lemnul Crucii pentru a ne mântui pe noi care fusesem otrăviţi cu otrava păcatului.

Cât de clar este şi în acest punct cuvântul lui Dumnezeu şi cât de multe ne arată teologia Bisericii şi istoria autentică, dincolo de fantasme şi rătăciri... „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului" (Ioan 3:14). Adică: După cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, aşa încât cel care crede într-Însul să nu se piardă, ci să trăiască veşnic.

Şi de ce se întâmplă toate acestea? Dar tocmai am spus-o. Iubirea lui Dumnezeu este astfel că nu vrea ca niciuna din făpturile Sale iubite să se piardă. Este de ajuns ca omul însuşi să creadă în Hristos cu desăvârşire liber şi să primească jertfa Lui izbăvitoare.

Dumnezeul Treimic se întristează şi se necăjeşte atât de mult din cauza păcatului, care l-a sdrenţuit pe om, prin alegerea liberă a omului însuşi, aşa încât pentru a-l mântui, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus se suie pe Cruce, „ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3:15).

Fraţii mei, există unii cărora le place să se joace cu păcatul şi cheltuiesc acest dar foarte preţios care se numeşte timp în lucruri şi fapte care înnegresc preafrumosul chip (icoană) a lui Dumnezeu... După cum, la fel, există şi unii care, din cauza a fel şi fel de situaţii, înfruntă şi percep negativ iubirea lui Dumnezeu cu consecinţa de a-şi închide inima la bătăile duioase şi atât de deosebite ale harului (Apocalipsa lui Ioan 3:20), şi deznădăjduindu-se, ajung la concluzia că Dumnezeu deja i-a osândit.

Fireşte, după cum înţelegem, atât prima, cât şi a doua situaţie psihologică pe care le exprimă cele de mai sus, sunt ceva care a fost semănat „de către vrăjmaşul" în conştiinţă.

Noi, în ciuda greşelilor noastre, şi mici, dar şi mari, să nu abandonăm lupta niciodată. Să privim la Domnul Iisus, biruitor pe tronul Crucii Sale, fiind siguri că jertfa lui izbăvitoare prin credinţa vie pe care I-o oferim, ne va mântui, de vreme ce: „Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El" (Ioan 3:17), adică: Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său la neamul omenesc cel păcătos ca să judece şi să osândească acest neam, ci L-a trimis ca să mântuiască întreaga lume omenească prin El.

Fie ca harul care izvorăşte din Cinstitul Lemn al Crucii să ne acopere şi să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Amin.

(tradus din greceşte de monahul Leontie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/blog-post_6170.html )

Sursa:http://impantokratoros.gr/44C7BB7F.ro.aspx

Arhimandrit Ioil Konstantaros: Lectura apostolică din Duminica a XV – a după Rusalii

Arhimandrit Ioil Konstantaros:

Lectura apostolică din Duminica a XV – a după Rusalii

(II Corinteni 4: 6-15)

Fraţilor, Dumnezeu, Care a zis: “Strălucească, din întuneric, lumina” – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos.

Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi,

În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi;

Prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi;

Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru.

Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor.

Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.

Dar având acelaşi duh al credinţei, – după cum este scris: “Crezut-am, pentru aceea am şi grăit”, – şi noi credem: pentru aceea şi grăim,

Ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi.

Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu.

S-a spus şi, fireşte, este un mare adevăr că în măsura în care cineva se nevoieşte pentru dragostea şi slava lui Hristos, pe atât mai mult va primi săgeţile cele aprinse ale celui viclean şi diferite ispite din partea ateilor şi a oamenilor rătăciţi.

Exact această situaţie ne-o descrie marele Apostol al neamurilor Pavel, referindu-se la elemente personale cutremurătoare din lupta şi activitatea sa. Întreaga pericopă apostolică este o mărturie cutremurătoare, emoţionantă, pe care o urmăreşti cu răsuflarea tăiată: … „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi, lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi…” (II Corinteni 4:8), adică se întâmplă să fim necăjiţi în orice situaţie şi, totuşi, aceste greutăţi exterioare nu ne duc într-o fundătură şi nu ne pricinuiesc o supărare plină de agonie. Ajungem în impas, fără însă să deznădăjduim sau să fim lipsiţi vreodată de vreun mijloc şi de vreo cale de salvare… Desigur că cele menţionate în această pericopă de apostolul de-Dumnezeu-insuflat nu sunt valabile doar pentru apostoli (desigur, în principal pentru ei sunt valabile), sunt valabile – şi, în special, ar trebui să fie valabile – pentru lucrătorii Evangheliei, dar şi, în general, pentru adevăraţii creştini credincioşi din toate timpurile. Aceste cuvinte s-au împlinit – şi chiar la modul absolut – cu credincioşii care se luptă conştient împotriva diavolului, a lumii îndepărtate de Dumnezeu şi, în principal, împotriva înclinaţiei lor păcătoase personale, sprijinindu-se pe neclintita noastră Credinţă Creştin-Ortodoxă.

Fraţii mei, aceasta este realitatea. Desigur, asta nu trebuie să ne răpună în nicio situaţie. Dimpotrivă, ar trebui să ne înflăcăreze din ce în ce dumnezeiasca râvnă pentru sfintele lupte. Lupte care au legătură directă atât cu Sfintele Dogme, cât şi cu însăşi morala maicii noastre, Biserica.

Subliniem dimensiunea luptei duhovniceşti pe care trebuie să o purtăm toţi fiii Ortodoxiei, pentru că în orice epocă, dar în principal în epoca noastră de apostazie, se aud, chiar şi din gurile din care te-ai aştepta să auzi altele, se aud predici cel puţin ciudate despre – chipurile – un creştinism „cuminte” şi „nezgomotos”!

Şi, sigur, a ajuns unul să-şi exprime opinia că duhul pericopei apostolice în discuţie nu poate să fie valabil astăzi. Şi asta pentru că vremurile sunt diferite şi astăzi lucrătorii Evangheliei nu sunt prigoniţi, de vreme ce oficial statul admite Biserica şi chiar o tolerează, în cadrul democraţiei şi, în general, al diversităţii şi al ecumenismului!

Dar, omule nenorocit, care ai lepădat înalta măsură a Evangheliei intereselor politice şi minipartinice şi în genunile oribile ale blestematului ecumenism.

Doar asta subliniem. Să încerce cineva să-l controleze pe Cezar şi curtea sa… Să încerce administraţia bisericească să controleze oficial autorităţile şi stăpânirile în tema groaznicelor avorturi. Să îndrăznească liderii noştri spirituali să arunce dreapta afurisanie asupra tuturor celor ce au votat crimele, în iadul ce se numeşte Parlamentul elinilor, genocidul poporului nostru. Să încerce să mustre oficial, în baza Legii lui Dumnezeu, modelele deviante în suflet şi în trup, care prin teoriile şi prin faptele lor degradează chipul lui Dumnezeu nu doar la nivelul animalelor, ci şi la cel mai mai jos de animale. Să îndrăznească toţi care laudă toleranţa şi liberalismul Cezarului, să vină în contact deschis cu legile lor anticreştine… Să continuăm? Să hotărască unii clerici şi, desigur, obşti monahale, să-i mustre pe promotorii panereziei ecumenismului şi atunci se vor încredinţa de-a binelea de ura diavolului şi a uneltelor lui de la vârf până la baza politicului, statalului şi a oricărui alt organism şi sistem, care clocesc nimicirea Ortodoxiei şi a elenismului.

Aşadar, faptul că toate par că „merg bine”, nu înseamnă că statul a devenit creştin (dacă e vreodată posibil), ci, din nefericire, demonstrează că am pierdut râvna apostolică şi simplitatea patristică. Aceasta este realitatea, iubiţii mei. Dar cum să nu stea astfel lucrurile, de vreme ce noi astăzi avem „discernământ” şi nu ne rostogolim în lupte „extremiste” şi „fără discernământ”, pe care le-au început şi le-au sfârşit adevăraţii succesori ai Apostolilor, Studiţii, Marcu-Evghenicii, şi în general toţi câţi au trăit şi au respirat în binecuvântata atmosferă a neprihănitei noastre credinţe, oferindu-şi în cele din urmă şi însuşi sângele lor!

Dar, fraţii mei, „să stăm bine”, vremea „rostuirii” şi a „liniştirii” trebuie să treacă o dată pentru totdeauna, pentru că „vremurile nu aşteaptă”.

Fie ca să simţim că nu este posibil să acceptăm în conştiinţa noastră modul dulce-sărat, papistaş sau protestant, de „vieţuire creştină”. Este nevoie şi, desigur, absolută nevoie, ca noi, urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai tuturor sfinţilor, să cunoaştem şi să trăim îndeosebi mărturisitoarea noastră Ortodoxie, cea autentică, lipsită de compromisuri şi luptătoare.

Acesta este în cele din urmă marele mesaj al apostolului pe care trebuie să-l înţelegem şi să-l împlinim. Amin.

Traducerea si adaptarea:

 Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,

sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2010/09/blog-post_9130.html

Lectură apostolică la Duminica a XIII – a după Rusalii (I Corinteni 6: 12-34)

Arhimandrit Ioil Konstantaros,

Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupole, Pogoniani şi Koniţa

Lectura apostolică la Duminica a XIII – a după Rusalii

(I Corinteni 16: 12-34)

“13. Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă.
14. Toate ale voastre cu dragoste să se facă.
15. Vă îndemn însă, fraţilor, – ştiţi casa lui Ştefanas, că este pârga Ahaei şi că spre slujirea sfinţilor s-au rânduit pe ei înşişi
16. Ca şi voi să vă supuneţi unora ca aceştia şi oricui lucrează şi se osteneşte împreună cu ei.

17. Mă bucur de venirea lui Ştefanas, a lui Fortunat şi a lui Ahaic, pentru că aceştia au împlinit lipsa voastră.

18. Şi au liniştit duhul meu şi al vostru. Cunoaşteţi bine deci pe unii ca aceştia.

19. Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor.

20. Vă îmbrăţişează fraţii toţi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă.

21. Salutarea cu mâna mea, Pavel.

22. Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine).

23. Harul Domnului Iisus Hristos cu voi.
24. Dragostea mea cu voi toţi, în Hristos Iisus! Amin.”

Nu este deloc întâmplător faptul că în toate epistolele sale de Dumnezeu insuflate Apostolul Pavel, împreună cu învăţăturile dogmatice revelatoare descrie grija şi lupta lui cea sfântă, ca toţi credincioşii să rămână neclintiţi în toate câte au fost învăţaţi. Mai exact, în acest duh se înscrie şi recomandarea lui prin care începe lectura apostolică: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă!” (I Corinteni 16, 13). Adică: Luaţi aminte ca nişte păzitori priveghelnici. Rămâneţi statornici şi drepţi în credinţă. Luptaţi-vă ca nişte bărbaţi viteji. Prindeţi putere şi curaj.

Dacă ne vom opri puţin asupra acestei fraze scurte, ne vom cutremura pentru început de modul în care scrie marele Apostol. Un îndemn – poruncă, plin de afecţiune şi dragoste, dar şi deosebit de clar, pentru că pericolul abaterii de la adevăr nu este deloc mic. Doar în câteva cuvinte cuprinde: a) atenţia, „Privegheaţi”, b) statornicia necesară credinţei predanisite, „Staţi tari în credinţă” şi c) împuternicirea şi propăşirea, în lupta duhovnicească „Întăriţi-vă”!

Ar fi rupt de realitate cel care ar susţine că aceste îndemnuri apostolice nu sunt valabile şi în epoca noastră. În principal, am spune, că sunt valabile pentru noi astăzi. Şi aceasta, pentru că nu sunt puţini creştinii care şchioapătă foarte serios în această parte a luptei lor ortodoxe şi duhovniceşti. Adică, în statornicia, răbdarea şi consecvenţa, pe care le pretinde adevărata viaţă creştină. Fireşte, statornicia şi consecvenţa în principiile noastre şi neclintita noastră stare în dogma şi în morala Bisericii noastre este o roadă a credinţei puternice în Dumnezeu şi a conştientizării onoarei pe care ne-o face dragostea Lui, în a ne descoperi sfânta, întru tot cinstita şi desăvârşita Sa voie. Şi, neîndoielnic, abnegaţia, lepădarea de sine până la moarte a sfinţilor slăviţilor mucenici a fost o consecinţă a acestei credinţe.

O scurtă privire în istorie demonstrează adevărul celor spuse. O rapidă răsfoire a martirologiilor, atât din primele veacuri, cât şi din epoca turcocraţiei, dar chiar şi din secolul XX, îl face pe om şi, mai ales, pe creştinul ortodox să se înspăimânte înaintea bărbăţiei şi cugetului războinic al eroilor credinţei, care au împlinit îndemnul şi sfatul de mai sus ale Apostolului Pavel.

Dar, iubiţii mei, nu este doar stadionul muceniciei sângelui, care în orice epocă, fireşte, că există în vreun loc al pământului. Este şi stadionul stăruinţei în adevăr, pe care, diverşi eretici, mai vechi şi mai noi, au vrut să-l falsifice şi să-l denatureze. Şi această stăruinţă, aşa cum ştim, nu este lipsită de necazuri, primejdii şi, desigur, prigoane sălbatice! Şi iarăşi, paginile Istoriei noastre Bisericeşti sunt pline de atleţii Duhului şi mai ales de adevăraţii păstori, care cu praştia Duhului Sfânt, i-au pus într-o dezordonată fugă pe „lupii cei grei şi ciumaţi” ai relei-credinţe şi ereziilor .

Într-adevăr, sunt atât de multe cele pe care le-au suferit adevăraţii robi ai lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, pentru a nu ceda cât de puţin din „credinţa, cea predată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3)!

Şi tocmai pentru că Logosul lui Dumnezeu este diacronic, mereu actual, ar trebui ca noi toţi, cler, monahism şi popor, adică întregul trup al Bisericii noastre, să ne întrebăm pe noi înşine şi unii pe alţii şi să ne dăm un răspuns sincer la aceste întrebări importante şi arzătoare: Noi priveghem? Conştientizăm pericolele perfide care se ascund în spatele aşa-zisei iubiri a ecumenismului? Stăm tari şi neclintiţi în principiile Ortodoxiei noastre? Credem din tot sufletul că este o onoare pentru noi să fim creştini ortodocşi, dar şi că avem sfinţita datorie şi sfânta obligaţie să păstrăm această credinţă a noastră apostolică? Şi iarăşi, mustrăm, nu doar ereziile, kakodoxiile din afară, ci şi învăţăturile rătăcite dinăuntru, care, în ultima vreme, din nefericire de multe ori, se aud şi din gurile persoanelor cu o poziţie înaltă în spaţiul Bisericii?

Dacă vrem să fim copii ai Sfinţilor, şi fireşte că vrem şi urmărim lucrul acesta, nu ne rămâne decât să păşim pe calea bătătorită de Apostoli, pe care au păşit Părinţii noştri şi care ne duce în Biserica noastră Triumfătoare, făcând desăvârşită ascultare de cuvântul apostolic, oricare ar fi consecinţele şi orice ne-ar costa. Amin.

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”

Cuvânt la Pilda lucrătorilor răi

ARHIMANDRIT IOIL KONSTANTAROS:

CUVÂNT LA DUMINICA A XIII -A DUPĂ RUSALII

Matei 21: 33-42

Pildele pe care le-a învăţat Domnul nostru, se referă la toţi oamenii, dar mai ales la cei credincioşi, însă pilda evanghelică despre care vorbim, pe care o vom asculta duminică în sfintele noastre biserici, se referă şi la evrei. La liderii religioşi şi politici ai lui Israel, nu doar din acea epocă, ci şi în general, pentru că ei continuă să arate aceeaşi atitudine faţă de Hristos şi prin extindere faţă de creştini.

Sunt atât de semnificative cuvintele lui Iisus că nu lasă niciun loc de interpretare diferită, oricât ar încerca cineva aceasta.

Fireşte stăpânul viei din parabolă este însuşi Dumnezeu care a creat „din nimic" toate şi „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc" (Faptele Apostolilor 16:26). Acelaşi Dumnezeu a deosebit din toate neamurile pe poporul israelitean şi după ce l-a copleşit cu binefaceri, salvându-l de atâtea şi de atâtea neamuri şi eliberându-l din sclavia egipteană de 400 de ani, l-a pregătit o dată cu trecerea anilor şi a veacurilor să devină şi cu voia sa alesul popor al lui Dumnezeu.

Însă, după cum vedem în sfânta istorie a Vechiului Testament..., acelaşi popor, refractar, s-a dovedit atât de nemulţumitor şi de neruşinat, încât nu doar că a respins toate prilejurile pe care i le trimitea Dumnezeu, ci i-a şi ucis pe înşişi profeţii Săi. Cele mai alese şi elevate spirite pe care le trimitea Pronia lui Dumnezeu umanităţii prin Israel. Au ajuns desigur într-un asemenea punct de decădere, încât au călcat „bariera" de securitate a Legii Mozaice şi în sfârşit au ajuns să treacă la crima crimelor. L-au ucis pe însuşi fiul stăpânului casei: „Iar lucrătorii, văzând pe fiul, au zis în ei înşişi: Acesta este moştenitorul. Veniţi să-l omorâm pe el şi să avem noi moştenirea lui" (Matei 21:38).

Da. Evreii „refrectari şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi!", după cuvântul Întâiului Mucenic Ştefan, au ajuns la răstignirea chiar a Domnului nostru Iisus Hristos. A Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, dovedind că ura pe care o nutreau în inima lor le orbise cugetul şi orice altă funcţie spirituală...

Fireşte, un astfel de popor care ajunge în acest ultim punct de decădere, este normal să evite şi să urască (cu toate cele ce urmează) pe toţi câţi cred şi Îl primesc pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn. Şi astfel se dovedeşte şi printr-o interpretare psihologică, dar şi printr-un studiu istoric obiectiv, ura abisală a acestor oameni împotriva creştinilor şi mai ales a ortodocşilor greci.

Nu face obiectul prezentului cuvânt a dezvolta mai pe larg cât a suferit Biserica noastră Elin-Ortodoxă din partea fiilor celor care „l-au ucis pe fiul stăpânului viei" şi câţi fii adevăraţi ai ei şi-au vărsat ca jertfă preţiosul lor sânge, sacrificându-se „pentru sfânta credinţă în Hristos şi pentru eliberarea patriei".

Cei care se îndoiesc sau sunt „ultra-sensibili", sau au „divorţat" de Istoria noastră Naţională şi Bisericească şi se complac într-un „talmeş-balmeş de cuvinte", n-au decât să studieze mucenicia Cuviosului Părinte Cosma Etolianul (căruia i-am prăznuit pomenirea doar cu câteva zile înainte)...

În cele din urmă, vedem că s-a împlinit cuvântul Domnului „...via se va da altor lucrători, care Îi vor da roadele la timpurile lor" (Matei 21:41).

Desigur că Via, acum prin excelenţă duhovnicească şi fără de asemănare mai cinstită decât via simbolică şi vremelnică a lui Israel, este Biserica lui Hristos. Săditorul şi Domnul ei este însuşi Hristos şi viţele ei sunt toţi credincioşii. Lucrătorii sunt păstorii şi dascălii duhovniceşti. Turnul sunt sfintele noastre biserici ortodoxe, iar teascul este Sfânta Masă deasupra căreia se săvârşeşte măreaţa Taină a Dumnezeieştii Euharistii. Se aduce Jertfa cea fără de sânge, Mielul lui Dumnezeu, Trupul şi Sângele Domnului care se dă spre mâncare credincioşilor „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci"...

Este semnificativ că Iisus prin intermediul întrebării pe care o pune la sfârşitul parabolei accentuează un mare adevăr care este evident în istorie. „...Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este minunat întru ochii noştri" (Matei 21:42). Adică Hristos îi mustră în faţă pe evrei întrebându-i: „Nu aţi citit Scripturile care spun: Piatra, pe care au nesocotit-o zidarii, a ajuns să fie piatra cea din capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri?".

Fireşte, acest cuvânt al Domnului nostru nu este valabil doar pentru iudeii de atunci, ci şi pentru cei de astăzi, dar şi pentru antihriştii oricărei epoci până la sfârşitul veacurilor. Biserica noastră întotdeauna va fi prigonită, dar întotdeauna va şi învinge; deoarece Capul ei şi piatra cea din capul unghiului nu sunt nimic altceva decât însuşi Dumnezeul-Om Iisus Hristos.

Trâmbiţa de aur a bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, trâmbiţă din adâncul veacurilor: „Câţi nu au războit Biserica? Dar cei ce au războit-o au pierit. Iar aceasta mai presus de ceruri s-a ridicat. Astfel este măreţia Bisericii: războită fiind, învinge, atacată fiind, se reface, hulită fiind, devine mai strălucitoare. Primeşte răni şi nu este cuprinsă de ulcere. Se clatină, dar nu se scufundă, se învăluieşte, dar nu naufragiază. Se luptă, dar nu este învinsă, este lovită, dar nu este biruită..." (Cuvânt pentru Biserică).

Iubiţii mei, să orăcăie broaştele ateismului şi ale fiilor vechiului Israel. Să se dezlănţuie toţi antihriştii contemporani. Hristos „a ieşit biruind şi ca să biruiască".

Fericiţi sunt toţi aceia care se află întru cunoştinţă înăuntrul taberei Bisericii noastre Ortodoxe luptătoare, ticăloşi şi nenorociţi sunt toţi cei fără de minte care se află conştient în „fracţiunea" apostaziei. Amin.

Traducere: Monahul Leontie;

sursa:http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/i.html

http://www.impantokratoros.gr/3E074974.ro.aspx

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic - Arhim. Ioil Konstantaros

Primul conciliu de la Niceea, fresca din secolul 18

Biserica Ortodoxă din Bucureşti Stavropoleos

În zilele acelea, Pavel hotărâse să treacă pe apă pe lângă Efes, ca să nu întârzie în Asia, pentru că se grăbea să fie, dacă i-ar fi cu putinţă, la Ierusalim, de ziua Cincizecimii.

Şi trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii.

Şi când ei au venit la el, le-a zis: Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea dintâi, când am venit în Asia…

Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.

Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma.

Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei.

Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.

Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi.

Argint, sau aur, sau haină, n-am poftit de la nimeni;

Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.

Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.

Şi după ce a spus acestea, plecându-şi genunchii, s-a rugat împreună cu toţi aceştia.

Evanghelistul Luca ne descrie în capitolul 20 din Faptele Apostolilor câteva din cele mai mişcătoare cuvinte ale Apostolului Pavel. Marele Apostol, ca părinte duhovnicesc, dă ultimele sale sfaturi preoţilor din Efes. Le repetă într-o atmosferă foarte încărcată de emoţie marile adevăruri: că Domnul şi Dumnezeul Iisus Hristos Şi-a câştigat Biserica Sa cu însuşi sângele Său; Biserica, care constituie Trupul lui Hristos, şi asupra căreia păstorii de la începutul şi până la sfârşitul istoriei, vor trebui să ia aminte, şi, desigur, la ei înşişi şi la întreaga turmă peste care Sfântul Duh i-a aşezat. Sunt atât de mari profunzimea şi înălţimea acestor adevăruri dumnezeieşti!

Apostolul neamurilor le prezintă „în cuvinte scurte” adevărurile creştine, dogmatice şi ecleziologice, şi, desigur, şi convingătoarea necesitate asupra grijii pastorale şi atenţiei alerte, pe care s-ar cuveni să le dovedească păstorii.

Însă ceea ce provoacă o mare impresie în continuare este profeţia pe care o anunţă Apostolul; o profeţie care este valabilă de-a lungul timpului ca o realitate sumbră: „Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma.

Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Faptele Apostolilor 20: 21-30).

Păstorii şi turma din toate timpurile nu sunt atât de cutremuraţi de faptul că se vor năpusti înşelătorii şi ereticii, ca alţi lupi sălbatici, ca să sfârtece turma cea cuvântătoare. Am spune că la aceasta se aşteaptă oricine. Ceea ce însă literalmente estompează orizontul şi face să apară norii negri ai deznădejdii este profeţia clară că: „Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei”, adică în rătăcire şi în erezie.

Fireşte, acest cuvânt nu se împlineşte pentru că l-a profeţit Apostolul, ci l-a profeţit tocmai pentru faptul că aveau să se întâmple astfel de fapte tragice, având ca urmare sustragerea din Trupul lui Hristos a unor grupări întregi.

Şi oricine şi-ar arunca o scurtă privire asupra Istoriei bisericeşti se va încredinţa cu durere de adeverirea cuvântului.

Desigur, faptul că astfel de lucruri s-au întâmplat, se întâmplă şi, fireşte, vor continua până la sfârşit, nu justifică în niciun caz scuza unora, care cu inimă uşuratecă se mişcă în spaţiile care în cele din urmă atrag urmări de felul acesta; adică urmări tragice pentru unitatea Trupului Bisericii noastre.

Dar, care poate fi supapa de siguranţă, care ne oferă certitudinea în ceea ce priveşte drumul nostru sigur, în mijlocul atâtor lupte şi nelinişti duhovniceşti ale noastre?

În sfârşit, care sunt aceste personalităţi care, ca nişte îndrumători luminoşi, ne călăuzesc la înalta noastră destinaţie fără a pierde din ochi calea?

Versetul imediat următor aduce lumină în acest punct, la care trebuie să luăm aminte cu scumpătate pe tot parcursul drumului nostru: „Drept aceea, privegheaţi, amintindu-vă că timp de trei ani noaptea şi ziua nu am încetat cu lacrimi să vă învăţ pe fiecare dintre voi” (20: 31).

Păstorii adevăraţi, care în strălucirea luptei lor exprimă toate câte subliniază propovăduitorul lumii, sunt în cele din urmă cei în care putem, dar se şi impune să avem încredere. Şi aceasta se întâmplă pentru că, atât în dogma, cât şi în morala ireproşabilă, pe care ei înşişi le trăiesc şi le propovăduiesc, creştinii se odihnesc şi simt certitudinea siguranţei. Aceşti păstori sunt persoanele care resping „aurul şi argintul”, care nu doresc lumea şi cele ale lumii, care se neliniştesc doar pentru mântuirea lumii.

Fraţii mei, nu ne rămâne decât să îngenunchem şi noi împreună cu Apostolul Pavel şi să-L rugăm pe Capul Trupului Bisericii noastre, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să ocrotească turma de lupii cei grei şi în acelaşi timp să ocrotească întregul Trup al Bisericii noastre Ortodoxe, dăruindu-ne păstori adevăraţi care vor trăi şi vor propovădui învăţătura apostolică. Amin.

(traducere: M.L., http://thriskeftika.blogspot.com/2010/05/blog-post_3721.html