CUVÂNT AL SFÂNTULUI DIMITRIE MITROPOLITUL ROSTOVULUI – SĂ NU INVIDIEZI ŞI SĂ BIRUIEŞTI INVIDIA CU NERĂUTATEA

CUVÂNT AL SFÂNTULUI DIMITRIE MITROPOLITUL ROSTOVULUI

SĂ NU INVIDIEZI ŞI SĂ BIRUIEŞTI INVIDIA CU NERĂUTATEA

Asculta mai multe audio clasica

VEDETI SI:

MITROPOLITUL HIEROTEOS VLACHOS: DESPRE PATIMA INVIDIEI

Intrebarea care se naste acum este ce trebuie sa facem cand suntem invidiati de un oarecare, cand suntem victima invidiei celorlalti.

Primul lucru care este necesar este sa aratam rabdare si ingaduinta. Sa ne bucuram pentru aceasta incercare care ne-a venit. Si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea rabdare si ingaduinta. Cel care rabda cu bucurie aceasta incercare, acesta primeste mangaiere de la Dumnezeu si ajunge la fericita smerenie. Dar trebuie spus ca in chip obisnuit aceasta rabdare o au vitejii lui Dumnezeu, cei cati dispun de curaj si barbatie spirituala. Si de aceea cati rabda dispozitia invidioasa a fratelui lor, acestia vor primi cununa de martiri.

(fragmente)

Din invidie L-au predat pe Hristos lui Pilat contemporanii Lui. Evanghelistul Matei mentioneaza despre Pilat: "Caci stia ca din invidie L-au dat in mana lui" (Mat. 27,18). Si pentru ce il invidiau ? Pentru ca facea minuni si ajuta in diferite feluri pe oameni. Ceea ce era bucurie si mantuire pentru ceilalti, pentru invidios era tristete si mahnire. Si a ajuns invidia sa faca cea mai mare crima in veacuri, sa-L omoare pe Hristos. Totdeauna invidia este potential o crima. Radacina crimei este invidia si crima este fructul invidiei. Sfantul Grigorie Palama scrie despre invidie: "...invidia este uciderea potentiala si provocatoare a celei dintai varsari de sange si apoi a uciderii de Dumnezeu".

Una dintre marile boli ale sufletului este boala invidiei. Aceasta produce mare rau sufletului omului, este si cauza unei mari nefericiri si altora. Cel stapanit de patima invidiei nu tine cont de prieteni, rude, binefacatori. Cel invidios este stapanit de o mare tristete si dificultatea bolii acesteia este ca, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, "nu poate s-o marturiseasca, ci tine capul plecat si este mohorat si este tulburat si este dominat si este distrus de rau".

***

Invidia este in principal tristetea pentru fericirea aproapelui nostru si bucuria pentru nefericirea lui. Dupa cum noteaza Sfantul Vasile cel Mare, invidia este "tristetea pentru succesul aproapelui". Fericirea fratelui nostru este "hrana bolii si adaos de suferinta pentru cel gelos". In mod obisnuit, cel invidios este mahnit, este stapanit de o tristete insuportabila, nu atat pentru raul care i-a venit lui, ci pentru binele care i-a venit semenului sau. Nu socoteste binele lui propriu, nici nu slaveste pe Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le trimite zilnic, ci este chinuit pentru fericirea fratelui sau. Se intristeaza deoarece fratele lui se bucura, deoarece acela dispune mai mult de ceea ce dispune el.

 ***

Invidiosul in mod obisnuit examineaza viata semenilor lui si urmareste compararea vietii lui cu a lor. Cand se incredinteaza ca fratele lui ii este superior, atunci lasa sa se manifeste groaznica patima a invidiei. Si in mod obisnuit prima manifestare este mohorarea, supararea si mahnirea. "Niciodata tristetile, niciodata mahnirile nu parasesc pe cel gelos". Calitatile trupesti si sufletesti ale celorlalti sunt cauza de tristete si mahnire. Chiar si bunurile materiale sunt cauza supararii.

***

Dar patima invidiei dauneaza si oamenilor catre care este indreptata. Face mare rau, mai ales daca ceilalti nu au forta si barbatia spirituala sa intampine aceasta stare. Primul care a invatat invidia este insusi diavolul. Acesta, deoarece a invidiat marea dragoste a lui Dumnezeu fata de om si deoarece nu putea sa se arate impotriva lui Dumnezeu, s-a aratat impotriva creaturii Lui, a omului. Astfel prin fapta lui impotriva omului a devenit si este "un teomah" (Sfantul Vasile cel Mare). Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca diavolul a indemnat omul sa incalce porunca lui Dumnezeu, invidiind pe Dumnezeu si pe noi". A invidiat pe Dumnezeu ca sa nu se vada "preaslavita putere a Lui care sfinteste omul". A invidiat omul ca sa nu dobandeasca comuniunea cu Dumnezeu.

Primul ucenic al diavolului in patima invidiei este Cain. "Primul ucenic al diavolului si invidia si crima de catre acesta fiind invatat", a ajuns sa-l omoare pe fratele lui cel drept, Abel (Sfantul Vasile cel Mare). 

 ***

 Cainii devin blanzi prin hrana si leii sunt imblanziti prin ingrijire, in timp ce "invidiosii prin ingrijiri mai mult sunt infuriati", adica sunt atatati inca mai mult prin binefaceri.

 ***

Din invidie fratii lui Iosif l-au vandut egiptenilor si astfel a devenit sclav. Spune Sfantul Vasile cel Mare: "Si atunci este cuvenit sa te minunezi de nesabuinta bolii".

28 OCTOMBRIE - POMENIREA SFANTULUI DIMITRIE MITROPOLITUL ROSTOVULUI

28 OCTOMBRIE:

POMENIREA SFANTULUI DIMITRIE

MITROPOLITUL ROSTOVULUI

 Sfantul Dimitrie al Rostovului

1651-1709

Rugăciunea Sfântului Dimitrie al Rostovului

Vino Lumina mea şi luminează-mi întunericul; vino Viaţa mea şi înviază-mă din morţi; vino Vindecatorul meu şi vindecă-mi rănile; vino Flacără a iubirii cereşti, şi arde spinii păcatelor mele, înflăcărându-mi inima cu flacăra iubirii Tale; vino Stăpânul meu şi şezi pe tronul inimii mele şi stăpâneşte acolo fiindcă doar tu eşti Stăpânul şi Domnul meu. Amin.

În fiecare an, pe 28 octombrie, Biserica noastră cinsteşte pe Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Pe acest fericit, Sfântul Nicolae Velimirovici îl numeşte în Proloagele sale „mare ierarh al Bisericii lui Hristos, mare predicator, scriitor bisericesc şi ascet", „un mare luminător al Bisericii Ruse şi al întregii Ortodoxii".

Sfântul Dimitrie al Rostovului a fost continuatorul viu al străvechii tradiţii de sfinţenie a Părinţilor Bisericii celor din vechime. Nu numai că a scris minunate cărţi pline de învăţătura mântuirii, ci el a mai fost şi prin însăşi viaţa lui pildă vie de urmat turmei pe care a păstorit-o, cum şi întregii Biserici. El a fost un mare nevoitor şi un mare om de rugăciune. El a fost atât de smerit cu viaţa, încât chiar pe seminariştii cărora le era dascăl, în seminarul de el întemeiat, îi ruga să se roage pentru el. Ori de câte ori orologiul bătea ora, el se ridica în picioare şi rostea cu evlavie rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!...". Ori de câte ori zăcea bolnav, ceea ce se întâmpla adesea, el cerea fiecărui seminarist al lui să rostească pentru el de câte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru", în timp ce meditează asupra celor cinci Răni ale Mântuitorului nostru Hristos.

Sfântul Dimitrie s-a născut în 1651 în Makarovo, la 40 km de Kiev, iar la Sfântul Botez a primit numele de Daniil. Pentru că tatăl său era soldat şi lipsea adeseori de acasă vreme îndelungată, de educaţia copilului s-a ocupat în mod deosebit mama sa, care i-a sădit seminţele virtuţilor evanghelice. La vârsta de 11 ani, Daniil a intrat la seminarul din Kiev, al cărei conducător era un strălucit predicator şi cald apărător al Ortodoxiei. Mulţumită acestuia, viitorul ierarh a putut să-şi dezvolte minunata harismă de a explica Scripturile şi a devenit sensibil la nevoia catehizării credincioşilor Bisericii. Câţiva ani mai târziu, când era de 17 ani, a intrat în Mănăstirea Sfântului Chiril şi a primit tunderea în monahism cu numele de Dimitrie. Pe lângă slujirile mănăstireşti, pe care le săvârşea cu o ascultare exemplară, tânărul a reuşit să-şi întregească studiile şi să-şi înceapă opera sa literar-misionară. A fost hirotonit preot pe 23 mai 1675 şi imediat a fost numit predicator pe lângă Arhiepiscopul Lazar Baranovici de Cernigov. În continuare, a primit sarcina conducerii mai multor mănăstiri, întotdeauna împotriva voinţei sale, deoarece singura sa dorinţă era să trăiască în asceză şi în linişte. De două ori a încercat să demisioneze, dar încercarea i-a eşuat. Prietenii săi - printre care şi viitorul Sfânt Teodosie de Cernigov, prăznuit pe 5 februarie - au reuşit în cele din urmă să-l facă să rămână stareţ.

Din pricina incursiunilor tătarilor şi ale romano-catolicilor lituanieni şi poloni, multe din scrierile sale bisericeşti, precum Vieţile sfinţilor, au fost distruse. Căutând un om destoinic să-şi ia asupra sa această uriaşă lucrare de scriitor, Arhimandritul Varlaam din Lavra Peşterilor din Kiev s-a îndreptat spre Dimitrie, renumit deja ca scriitor de opere ziditoare de suflet. Pe ascetul smerit cugetător l-a cuprins groaza înaintea greutăţii acestei întreprinderi şi a încercat să refuze propunerea. Temându-se însă ca nu cumva să cadă în păcatul neascultării şi cunoscând şi nevoile mari ale Bisericii, s-a supus în cele din urmă cererii stăruitoare a superiorilor săi şi s-a stabilit în Lavra Kievului. Timp de 25 de ani, Sfântul Dimitrie şi-a dedicat toate puterile acestei lucrări. În afara timpului pe care-l petrecea rugându-se în biserică sau singur, tot celălalt timp îl dedica alcătuirii vieţilor de sfinţi. Trăia cu sfinţii, vieţuia vieţuirea lor, suferea împreună cu ei chinurile şi studia cele mai mici detalii în toate documentele referitoare la ei. Ca răsplată pentru această dragoste faţă de sfinţi, Dumnezeu i-a dăruit deseori vedenii. Astfel, pe 10 august 1685, a văzut în vis pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara pe care în mod deosebit o cinstea şi la care avea o deosebită evlavie. I-a cerut să mijlocească pentru el înaintea Domnului, iar Sfânta l-a refuzat, dojenindu-l că se roagă „în felul romano-catolicilor", meditând aupra celor cinci răni ale Domnului. Într-adevăr, influenţa teologiei şi spiritualităţii romano-catolice se făcea deja simţită în Biserica Rusă în ceea ce priveşte cultul. Văzându-i însă tulburarea, Sfânta Varvara a zâmbit şi l-a liniştit. Pe 10 noiembrie, în acelaşi an, i s-a arătat Sfântul Orest, a cărui viaţă o alcătuise Dimitrie chiar în aceeaşi zi şi i-a spus: „Am suferit mai multe chinuri pentru Hristos decât cele pe care le-ai amintit". I-a arătat atunci o rană adâncă în coasta stângă, spunându-i: „Iată, aceasta s-a făcut printr-un fier înroşit în foc". Apoi, şi-a întins braţul drept şi i-a arătat venele care îi fuseseră tăiate până la înălţimea cotului şi a adăugat: „Iată, acestea au fost tăiate". I-a arătat apoi răni asemănătoare la braţul stâng, repetându-i aceleaşi cuvinte şi după aceea i-a arătat rănile pe care le avea la genunchi, spunându-i: „Acestea au fost tăiate". A stat drept apoi şi sfârşind, i-a zis: „Vezi, deci, că am suferit mai multe chinuri decât cele pe care le-ai amintit". Sfântul Dimitrie l-a întrebat dacă era Sfântul Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici a căror pomenire se face pe 13 decembrie, iar mucenicul i-a răspuns: „Nu sunt Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici, ci cel care se cinsteşte astăzi şi a cărui viaţă tocmai ai alcătuit-o".

În anul 1701, Sfântul Dimitrie a fost ridicat în tronul episcopal şi a luat Mitropolia de Siberia şi de Tobolsk. Sănătatea sa şubredă şi nevoia de a avea acces la texte indispensabile pentru continuarea scrierii vieţilor de sfinţi, l-au făcut să ceară să fie mutat în altă parte. A fost numit în Episcopia de Rostov în 1702 şi i s-a descoperit atunci în vedenie că acolo, în Mănăstirea Sfântului Iacov, va trebui să-şi găsească veşnica odihnă. În 1705, şi-a încheiat alcătuirea operei sale monumentale, Vieţile Sfinţilor, iar în continuare s-a dedicat grijii pentru turma sa duhovnicească. S-a străduit foarte mult pentru a îndrepta viaţa religioasă şi moravurile con

temporanilor săi. În pofida deselor sale boli, continua un canon sever în viaţa sa şi niciodată nu şi-a părăsit rugăciunea neîncetată. A alcă tuit multe opere folositoare de suflet şi a întemeiat aproape de locuinţa sa un seminar în care el însuşi şi-a asumat o mare parte a predării. A scris de asemenea multe lucrări pentru a-i readuce pe schismaticii „vechi-credincioşi" (lipoveni) în sânul Bisericii, arătându-le că duhul şi înţelesul mai adânc al Predaniei este mult mai important decât detaliile tipiconale exterioare. În mod deosebit însă, prin vieţuirea sa pilduitoare insufla turme i sale dragostea faţă de post şi faţă de rugăciune, precum şi împreună-pătimirea şi îndurarea faţă de toţi, buni şi răi.

Sfântul Dimitrie şi-a prevăzut moartea sa cu trei zile înainte. După ce printr-o metanie până la pământ şi-a cerut iertare de la clericii şi cântăreţii ce slujeau, s-a închis în chilia sa cu o înflăcărată rugăciune pe buze. În ziua următoare, dimineaţă, pe 28 octombrie 1709 l-au aflat mort îngenuncheat la rugăciune. Moaştele sfântului s-au aflat nestricate în 1752 şi au săvârşit o mulţime de vindecări. Biserica a purces la recunoaşterea sa oficială în 1757.

Monahul Leontie

(fragment)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr