2 IANUARIE/19 IULIE - SFANTUL SERAFIM DE SAROV

Cuvant al Sfantului Ioan Maximovici despre

Cuviosul Serafim de Sarov

Canonizarea Sfantului Serafim de Sarov

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov.

Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie sa adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bineplăcutul Său. Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult.

Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu sa stins şi nici nu s-a împuţinat. La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim. Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii.

La fel s-a întâmplat şi în zilele vieţii lui pământeşti. Se dărâmau oraşe, se restaurau imperii, Napoleon însoţit de douăsprezece popoare venea peste Rusia, iar apoi cu ruşine o părăsea, Moscova ardea incendiată şi apoi iar se ridica din cenuşă, decembriştii organizau rebeliunea şi apoi erau judecaţi, iar pe Cuviosul Serafim parcă nici nu-l interesau aceste evenimente. El era în întregime ocupat de dobândirea „singurului lucru de trebuinţă”, îşi lucra „creşterea duhovnicească”. „Egoist, închis în sine”, „incult, care nu se interesează de nimic, în afară de cele ce-l privesc pe el personal” – aşa l-ar fi caracterizat mulţi gânditori dintre cei care nu vor să vadă nici un folos în nevoinţele desăvârşirii de sine. Dar iată că moare fratele Serafim. S-ar fi părut că trebuia să se şteargă cu totul din memoria lumii chipul acestui stareţ care fugise atât de aprig de lume. Dar iată că începe un întreg pelerinaj la mormântul lui, oameni veniţi de pe toate meleagurile Rusiei primesc de la el ajutor, mângâiere şi înţelepţire, iar cinstirea lui începe să se răspândească şi printre alte popoare.

În ce constă, aşadar, puterea Cuviosului Serafim? În ce constă nevoinţa lui? El a năzuit spre împlinirea poruncii lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este”; el s-a străduit să refacă în sine chipul primordial al omului, care mai apoi a fost urâţit de păcat. Cuviosul Serafim şi-a atins scopul: a biruit păcatul şi a devenit asemenea, după har, lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat asemănare a lui Dumnezeu. Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeul Cel nevăzut. Dar Domnul ne dă posibilitatea să-l vedem în asemănările Lui, în bineplăcuţii Săi. Şi iată că unul dintre aceste asemănări a devenit Cuviosul Serafim. În el vedem firea omenească restaurată, eliberată de robia păcatului. El este întruchiparea biruinţei veşnicului asupra trecătorului, a sfinţeniei asupra păcatului, a binelui în faţa răului. Prin exemplul său, Cuviosul Serafim îi cheamă pe toţi să-l urmeze pe calea arătată de Hristos. El ne cheamă să ne luptăm cu păcatul şi cu neajunsurile noastre, fiind far şi luminător tuturor căutătorilor mântuirii. Cuviosul Serafim ne cheamă să căutăm binele desăvârşit, roada duhului, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Dar pentru acestea trebuie să îţi răstigneşti carnea cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).

Anevoioasă este calea către împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor. Astfel, întregul popor rus este vinovat că a părăsit viaţa şi obiceiurile evlavioase ale strămoşilor săi şi că a început să facă şi să caute cele ce-i sunt străine, neortodoxe, că s-a încrezut în clevetirile răspândite despre Unsul lui Dumnezeu şi a îngăduit ca mai întâi să-i fie ruptă cununa, iar apoi să fie ucis binecredinciosul ţar, împreună cu toată familia sa, primul care s-a închinat proslăvitelor moaşte ale Cuviosului Serafim.

Cuviosul Serafim ne cheamă pe toţi la pocăinţă şi la îndreptarea vieţii, şi a celei personale, şi a celei colective. Chiar dacă e anevoioasă calea aceasta, bineplăcutul lui Dumnezeu ne va ajuta. Cuviosul Serafim ne este far şi luminător pe această cale; el ne este şi ajutorul.

Cu rugăciunile cuviosului Tău, ale părintelui nostru Serafim, Doamne, dăruieşte-ne pocăinţă şi biruinţă asupra păcatului, nouă, păcătoşilor, şi adu-ne în cereasca Ta împărăţie. Amin.

Serbia, 1928

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Vedeti si : LA MOASTELE SFANTULUI SERAFIM DE SAROV

Predica la Botezul Domnului - Sf. Ioan Maximovici

Predica la Botezul Domnului

Sf. Ioan Maximovici - Bitolia (Serbia), 1928

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine.” „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea.”

Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui. Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”. Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti.

Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, „pământul era nevăzut şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărţit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuşi peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă şi nici un fel de vieţuitoare. Apa se găseşte în aer (ca umezeală); să luăm o mână de ţărână de oriunde – şi acolo e apă; se află apă şi în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află şi în piatră şi când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise. „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2). „Cerurile şi pământul erau în vechime din apă şi din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă şi a pierit” (II Petru 3, 5-6).

Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut duşman al celuilalt împărat, atunci şi întreaga lui împărăţie a devenit o împărăţie potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci şi întregii făpturi. „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează şi făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită şi va fi preschimbată în cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinţă această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoşătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.

Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci şi întreaga fire, aşa cum glăsuieşte Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfinţească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfinţeşte” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Şi, având în vedere că apă se găseşte peste tot, sfinţind apele Hristos a pregătit natura ca şi ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omeneşti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăinţă. Botezul creştin este noua naştere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi şi a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuieşte acum Dumnezeu pe oameni, în taina botezului.

Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului – aşa cum se cântă în cântările bisericeşti – care i-a înşelat pe Adam şi pe Eva, prin smerenia Sa şi le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfinţit apele, iar împreună cu apele a pregătit şi întreaga făptură să primească cuvântul iertării şi pentru nestricăciune. Şi atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăţia viitoare şi Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).

Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, pregătind calea Domnului. Acum însuşi Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiţi-vă!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Am auzit şi noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătoreşti ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinţei se apropie.

Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însuşi. Să ne pocăim şi să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile şi să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăţia cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o. Amin.

Bitolia (Serbia), 1928

SURSA: Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006; http://sfioanmaximovici.wordpress.com/2009/01/06/predica-la-botezul-domnului/

Cuvânt în ziua Botezului Domnului, înainte de sfinţirea apelor - Sf. Ioan Maximovici

Cuvânt în ziua Botezului Domnului, înainte de sfinţirea apelor

Sf. Ioan Maximovici  - Shanghai, 1947

„S-a deschis cerul, şi S-a coborât Duhul Sfânt… în chip trupesc, ca un porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care stătea în Iordan. Şi glasul lui Dumnezeu-Tatăl s-a auzit din cer: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 21-22; Mc. l, 11; Matei 3, 17). Deschis este şi astăzi cerul, şi din nou Duhul Sfânt Se pogoară deasupra apelor şi Dumnezeu îl mărturiseşte pe Fiul Său.

O, de s-ar deschide şi ochii noştri sufleteşti! O, de-ar putea urechile noastre să audă glăsuirile cereşti! Am vedea că cerurile sunt deschise deasupra noastră. L-am vedea pe Fiul lui Dumnezeu stând printre noi şi pe Duhul Sfânt plutind deasupra noastră şi am auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mântuitorului lumii. Am simţi cum Duhul Sfânt Se coboară deasupra apelor, cum le redă bunătatea pe care au avut-o la facerea lumii şi le dăruieşte puteri tămăduitoare, cu care să renască natura căzută. Noi înşine ne-am acoperi de lumină, gurile noastre s-ar umple de duh şi L-ar cânta cu bucurie pe Cel ce ne-a întărit pe noi pe piatra credinţei. Dar numai cei curaţi cu inima văd cele dumnezeieşti. Cei întunecaţi de păcat văzând nu văd şi auzind nu aud.

Oamenii au văzut cerul în timpul Botezului Domnului, dar numai Ioan Botezătorul a văzut că cerul era deschis. Mulţi L-au văzut pe Domnul Iisus Hristos când a venit la Iordan, dar Ioan a fost singurul care a simţit că El era Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar ceilalţi îl vedeau ca pe un om obişnuit, un dulgher şi un fiu de dulgher. Se poate ca nu doar Ioan să-L fi văzut pe Duhul Sfânt pogorât deasupra Lui în chip de porumbel, dar numai el a priceput că Acela este Duhul Sfânt, în timp ce ceilalţi l-au luat drept un simplu porumbel în zbor. Poate că mulţi au auzit la Iordan glasul lui Dumnezeu-Tatăl, dar numai Ioan a desluşit pe deplin mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, în timp ce celorlalţi li s-a părut că aud un tunet deasupra apelor, la fel ca şi mai târziu, când oamenii au luat drept tunet răspunsul din cer al lui Dumnezeu-Tatăl la rugăciunea Fiului Său (In. 12, 28-29). La fel şi astăzi, vedem norii acoperind cerul, dar nu vedem că cerul este deschis, inspirăm aerul, dar nu simţim Duhul Sfânt pogorât asupra noastră şi a apelor, auzim cuvintele cântărilor bisericeşti, dar nu le pricepem puterea dumnezeiască.

Dar cu adevărat Se află între noi Cel ce a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Cu adevărat cerurile sunt acum deschise şi Ziditorul lor îl mărturiseşte acum pe Cuvântul Cel împreună-veşnic cu El, şi acum Se va pogorî Duhul Sfânt peste ape şi le va sfinţi. Prin harul lui Dumnezeu, apa va deveni izvor de sănătate sufletească şi trupească, izvor de sfinţire, a noastră, a caselor noastre şi a întregii naturi şi se va păstra nestricată vreme de mulţi ani, făcându-se un fel de glas al lui Dumnezeu, care vesteşte că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pogorât pe pământ ca să ne renască spre nestricăciune şi să ne aducă în Biserica cerească. Să ne deschidem inimile prin credinţă şi, deschizându-ne gurile spre slavoslovire, să strigăm din adâncul inimii: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns pentru a lăuda minunile Tale!”.

Sf. Ioan Maximovici

Shanghai, 1947

Sursa:Sf. Ioan Maximovici;Predici şi Îndrumări Duhovniceşti;Ed. Sophia,Bucureşti, 2006; http://sfioanmaximovici.wordpress.com

„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” - Cuvânt al Sfântului Ioan Maximovici despre Cuviosul Serafim de Sarov

Cuvant al Sfantului Ioan Maximovici despre

Cuviosul Serafim de Sarov

Canonizarea Sfantului Serafim de Sarov

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov.

Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie sa adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bineplăcutul Său. Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult.

Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu sa stins şi nici nu s-a împuţinat. La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim. Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii.

La fel s-a întâmplat şi în zilele vieţii lui pământeşti. Se dărâmau oraşe, se restaurau imperii, Napoleon însoţit de douăsprezece popoare venea peste Rusia, iar apoi cu ruşine o părăsea, Moscova ardea incendiată şi apoi iar se ridica din cenuşă, decembriştii organizau rebeliunea şi apoi erau judecaţi, iar pe Cuviosul Serafim parcă nici nu-l interesau aceste evenimente. El era în întregime ocupat de dobândirea „singurului lucru de trebuinţă”, îşi lucra „creşterea duhovnicească”. „Egoist, închis în sine”, „incult, care nu se interesează de nimic, în afară de cele ce-l privesc pe el personal” – aşa l-ar fi caracterizat mulţi gânditori dintre cei care nu vor să vadă nici un folos în nevoinţele desăvârşirii de sine. Dar iată că moare fratele Serafim. S-ar fi părut că trebuia să se şteargă cu totul din memoria lumii chipul acestui stareţ care fugise atât de aprig de lume. Dar iată că începe un întreg pelerinaj la mormântul lui, oameni veniţi de pe toate meleagurile Rusiei primesc de la el ajutor, mângâiere şi înţelepţire, iar cinstirea lui începe să se răspândească şi printre alte popoare.

În ce constă, aşadar, puterea Cuviosului Serafim? În ce constă nevoinţa lui? El a năzuit spre împlinirea poruncii lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este”; el s-a străduit să refacă în sine chipul primordial al omului, care mai apoi a fost urâţit de păcat. Cuviosul Serafim şi-a atins scopul: a biruit păcatul şi a devenit asemenea, după har, lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat asemănare a lui Dumnezeu. Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeul Cel nevăzut. Dar Domnul ne dă posibilitatea să-l vedem în asemănările Lui, în bineplăcuţii Săi. Şi iată că unul dintre aceste asemănări a devenit Cuviosul Serafim. În el vedem firea omenească restaurată, eliberată de robia păcatului. El este întruchiparea biruinţei veşnicului asupra trecătorului, a sfinţeniei asupra păcatului, a binelui în faţa răului. Prin exemplul său, Cuviosul Serafim îi cheamă pe toţi să-l urmeze pe calea arătată de Hristos. El ne cheamă să ne luptăm cu păcatul şi cu neajunsurile noastre, fiind far şi luminător tuturor căutătorilor mântuirii. Cuviosul Serafim ne cheamă să căutăm binele desăvârşit, roada duhului, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Dar pentru acestea trebuie să îţi răstigneşti carnea cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).

Anevoioasă este calea către împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor. Astfel, întregul popor rus este vinovat că a părăsit viaţa şi obiceiurile evlavioase ale strămoşilor săi şi că a început să facă şi să caute cele ce-i sunt străine, neortodoxe, că s-a încrezut în clevetirile răspândite despre Unsul lui Dumnezeu şi a îngăduit ca mai întâi să-i fie ruptă cununa, iar apoi să fie ucis binecredinciosul ţar, împreună cu toată familia sa, primul care s-a închinat proslăvitelor moaşte ale Cuviosului Serafim.

Cuviosul Serafim ne cheamă pe toţi la pocăinţă şi la îndreptarea vieţii, şi a celei personale, şi a celei colective. Chiar dacă e anevoioasă calea aceasta, bineplăcutul lui Dumnezeu ne va ajuta. Cuviosul Serafim ne este far şi luminător pe această cale; el ne este şi ajutorul.

Cu rugăciunile cuviosului Tău, ale părintelui nostru Serafim, Doamne, dăruieşte-ne pocăinţă şi biruinţă asupra păcatului, nouă, păcătoşilor, şi adu-ne în cereasca Ta împărăţie. Amin.

Serbia, 1928

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el - Sf.Ioan Maximovici

Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru

 suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el

17 iulie

Ştim, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna îşi începea şi îşi sfârşea ziua cu rugăciune, întotdeauna la toate marile praznice bisericeşti se împărtăşea şi, în plus, uneori se amesteca în mulţimea care se apropia de Marea Taină, aşa cum s-a întâmplat la descoperirea moaştelor Cuviosului Serafim. Era întruchiparea castităţii şi capul unei familii ortodoxe exemplare, şi-a educat copiii pentru a fi gata să slujească poporului rus şi i-a pregătit cu severitate pentru muncile şi nevoinţa care îi aşteptau. Era profund sensibil faţă de nevoile supuşilor săi, voind să le cunoască precis şi îndeaproape activitatea şi slujirea. Tuturor le este cunoscut cazul când a parcurs singur multe verste îmbrăcat în tot echipamentul militar, ca să înţeleagă mai îndeaproape condiţiile slujirii soldăţeşti. Drumul l-a făcut atunci de unul singur şi astfel sunt vădit ruşinaţi defăimătorii care susţineau că ţarul s-ar fi temut pentru viaţa sa. Dacă Petru I a spus: „Iar despre Petru, ştiut să vă fie că viaţa nu-i e scumpă, ci Rusia de-ar trăi” – putem spune că suveranul Nikolai Aleksandrovici a împlinit cu adevărat acest cuvânt. Se zice că era încrezător. Dar marele părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie cel Mare spunea că, cu cât inima e mai curată, cu atât e mai încrezătoare.

Cum i-a răsplătit Rusia suveranului ei cel curat cu inima şi care a iubit-o mai mult decât propria viaţă?

Cu clevetiri. El a fost de o înaltă ţinută morală – au început să se vorbească despre el lucruri imorale. El iubea Rusia – a început să se vorbească despre trădare. Chiar dintre apropiaţii suveranului erau mulţi care repetau această calomnie, transmiţând unul altuia zvonuri şi vorbe defăimătoare. Sub influenţa relei intenţii a unora, a desfrâului altora, zvonurile se întindeau şi iubirea poporului faţă de ţar a început să slăbească. Apoi a început să se vorbească despre pericolul care pândea Rusia şi să fie dezbătute metodele de depăşire a unui pericolul inexistent; se răspândea ideea că, pasămite, în numele salvgardării Rusiei, trebuia îndepărtat suveranul. Răutatea calculată îşi împlini lucrarea: ea despărţi Rusia de ţarul ei. Astfel, la Pskov, în clipa cea înfricoşătoare, el a rămas singur. Fără nici un fel de apropiaţi. Mai existau şi supuşii, dar nu au fost lăsaţi să vină la el. Groaznica părăsire a ţarului… Dar nu el este cel care părăseşte Rusia, ci Rusia îl părăseşte pe el, pe cel care o iubea mai mult decât propria viaţă. Văzând aceasta şi nădăjduind că autoînjosirea sa va linişti şi va împăca patimile dezlănţuite ale poporului, suveranul renunţă la tron. Dar patima niciodată nu se linişteşte când a atins ceea ce şi-a dorit, ci se aprinde şi mai tare. Şi a sosit ceasul jubilării acelora care doriseră prăbuşirea suveranului. Ceilalţi tăceau. A urmat arestarea suveranului şi evenimentele ulterioare au devenit inevitabile. Dacă lăsăm un om într-o cuşcă cu fiare, mai devreme sau mai târziu acestea îl vor sfâşia. Suveranul era ucis şi Rusia tăcea. Nu s-a auzit nici o indignare, nici un protest în timp ce avea loc această îngrozitoare ticăloşie; această tăcere este marele păcat al poporului rus, săvârşit în ziua Sfântului Andrei Criteanul, autorul marelui Canon de pocăinţă care se citeşte în Marele Post…

Sub bolta beciului din Ekaterinburg a fost ucis Cârmuitorul Rusiei, prin meschinărie omenească, a fost lipsit de cununa imperială; dar, prin dreptatea dumnezeiască, nu şi de sfânta mirungere. Toate regicidurile din istoria Rusiei au fost comise de o mică clică de oameni, iar nu de popor. Când a fost ucis Pavel I, poporul nici nu ştia, iar după ce a aflat, mulţi ani la rând şi-a adus prinosul de compătimire şi rugăciuni la mormântul lui. Uciderea lui Aleksandr al II lea a stârnit în Rusia o furtună de indignări, care a însănătoşit starea morală a poporului, fapt care a avut urmări asupra domniei lui Aleksandr al III-lea. Poporul nu a fost pătat de sângele ţarului-eliberator. Pe când acum tot poporul este vinovat în vărsarea sângelui ţarului său. Unii l-au ucis, alţii au încuviinţat uciderea, săvârşind astfel un păcat la fel de mare, iar alţii nu i-au împiedicat cu nimic pe ucigaşi. Cu toţii suntem vinovaţi şi, cu adevărat, trebuie să spunem: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 25). Trădare, încălcare a jurământului de credinţă făcut ţarului Mihail Feodorovici şi urmaşilor săi, pasivitate şi împietrire, nesimţire – iată din ce a împletit poporul rus cununa cu care şi-a încununat ţarul.

Astăzi este zi de întristare şi de pocăinţă. De ce – vom întreba – Domnul l-a izbăvit pe ţar în ziua Mucenicului Andrei, dar nu l-a izbăvit în ziua celuilalt Andrei, învăţătorul pocăinţei? Cu adâncă întristare vom răspunde: Da, Domnul l-ar fi putut izbăvi şi în această zi, dar poporul rus nu a meritat-o.

Acum suveranul şi-a primit cununa mucenicească, dar aceasta nu ne este o scuză, nu este spre micşorarea vinovăţiei noastre, după cum nu sunt îndreptăţiţi, ci încă mai tare sunt învinuiţi prin învierea lui Hristos, Iuda, Pilat şi Caiafa şi cei care i-au cerut lui Pilat uciderea lui Hristos.

Este un mare păcat să ridici mâna asupra Unsului lui Dumnezeu. Când regele David a primit înştiinţarea despre uciderea lui Saul, el a poruncit să fie omorât vestitorul, cu toate că nu luase parte la uciderea lui, ci doar s-a grăbit să aducă această veste şi să-şi atribuie sieşi uciderea regelui. Nici cea mai mică părtăşie cu acest păcat nu rămâne nepedepsită. Cu durere rostim: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”.

Dar să ţinem minte că această nelegiuire a întregului popor a fost săvârşită în ziua Sfântului Andrei Criteanul, care ne cheamă la adâncă pocăinţă. Să ţinem minte că nu există nici un păcat care să nu poată fi spălat prin pocăinţă. Dar pocăinţa noastră trebuie să fie deplină, fără nici o dezvinovăţire, fără rezerve, osândindu-ne pe noi şi toată nelegiuirea noastră, de la începutul ei.

După salvarea familiei imperiale la Borki, a fost desenată o icoană reprezentându-i pe sfinţii ai căror nume erau purtate de membrii familiei imperiale. Poate că va veni vremea când nu numai ocrotitorii lor cereşti, ci înşişi mucenicii imperiali vor fi reprezentaţi în icoane, în amintirea evenimentului pomenit. Dar acum ne vom ruga pentru împăcarea sufletelor lor şi să-i cerem Domnului adâncă pocăinţă cu lacrimi şi iertare pentru noi şi pentru întregul popor rus.

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Eugene Rose despre MUTAREA LA CERURI A SFANTULUI - IOAN MAXIMOVICI

“Bucuria şi slava de negrăit ale împărăţiei Cerurilor, ţelul vieţii creştine, se întrevăd chiar de pe pământ de către cei care trăiesc o viaţă în duh în Biserica lui Hristos. Cerurile se văd cel mai limpede şi viaţa în duh se simte cel mai puternic la Praznicul Luminos al învierii lui Hristos, cu primirea plină de evlavie a Sfintei împărtăşanii, însă uneori Dumnezeu îi acordă poporului Său un har deosebit, ca cel legat de o icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sau de unul dintre sfinţii Săi aleşi.

După cum vor mărturisi oricând cei care au fost prezenţi şi au participat, un asemenea har deosebit s-a arătat în legătură cu recenta moarte şi îngropare a Arhiepiscopului Ioan (Maximovici) de San Francisco şi al Americii Apusene, din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei.

Toate lucrurile legate de aceste evenimente au fost extraordinare, întâi de toate, moartea însăşi. Aceasta a avut loc în Seattle, unde Prea Sfinţia sa se dusese pentru câteva zile, însoţind Icoana minunată din Kursk a Maicii Domnului, la 3,50 după-amiaza, Duminică, pe 2 iulie (19 iunie, s.v.). Moartea a venit brusc, însă în ziua aceea, după ce săvârşise Sfânta Liturghie, Arhiepiscopul petrecuse trei ore rugându-se în altar – fapt rar întâlnit chiar şi la un rugător ca el – şi de fapt părăsise biserica cu numai puţină vreme înainte, pentru a se odihni câteva minute în camera sa de alături, când a avut loc criza fatală. Cei care au alergat la el în cameră când au auzit că a căzut povestesc că a murit imediat după aceea, liniştit şi fără dureri.

Aceste împrejurări, precum şi anumite lucruri pe care le spusese înainte, unul în ziua dinaintea plecării la Seattle, ne lasă să înţelegem fără urmă de îndoială că ştia dinainte de moartea sa apropiată şi că se pregătise pentru aceasta, asemenea marilor sfinţi din istoria Bisericii lui Hristos.

După mai puţin de douăzeci şi patru de ore trupul său a ajuns în catedrala din San Francisco, pe care el o terminase de înălţat. A fost întâmpinat de preoţii catedralei, întocmai ca atunci când trăia, şi apoi a început o priveghere, care avea să dureze ceva mai mult de patru zile. în fiecare zi, după slujbele de dimineaţă şi de seară, se săvârşea un parastas solemn, iar în tot restul zilei, până la miezul nopţii, clerul eparhiei citea neîntrerupt din Sfânta Evanghelie.

După miezul nopţii avea loc o scenă mişcătoare: slujitorii şi citeţii catedralei citeau Psaltirea toată noaptea şi astfel Arhiepiscopul a fost înconjurat, în moarte, de tinerii pe care îi iubea atât de mult, care privegheau cu el pentru ultima oară. În tot acest timp oamenii veneau fără încetare la catedrală ca să îşi ia rămas-bun de la iubitul lor Arhipăstor.

La fiecare slujbă, în faţa raclei deschise, unul dintre ierarhii care au participat a ţinut o predică, dând îndrumare duhovnicească mulţimilor care veniseră la slujbă. Duminică, pe 3 iulie, Episcopul Nectarie de Seattle, Vicar al Arhieparhiei, i-a chemat pe toţi să sărute moaştele Arhiepiscopului.

 Pe 4 iulie Episcopul Sava de Edmonton l-a numit pe Arhiepiscop „fericit” şi, încă şi mai îndrăzneţ, „un făcător de minuni din vremea vieţii sale” şi a dezvăluit că el deja i se ruga ca unui sfânt.

Pe 6 iulie Arhiepiscopul Averchie de la mănăstirea Sfânta Treime a vorbit despre viaţa ascetică a Arhiepiscopului şi îndeosebi de nemaipomenita sa „luptă cu somnul”, care îl făcuse să nu se întindă niciodată în cursul celor patruzeci de ani de monahism, ci să se odihnească numai o oră-două pe noapte într-o poziţie incomodă, stând în capul oaselor sau aplecat pe podea, rugându-se înaintea icoanelor – un lucru de minune în aceste vremuri de decădere duhovnicească generală. Arhiepiscopul a şi murit tot în poziţie şezândă şi chiar îşi exprimase dorinţa de a fi îngropat în această poziţie, ca ierarhii bizantini, însă din păcate acest lucru nu a fost posibil. Pe 7 iulie Mitropolitul Filaret, de-abia sosit de la New York, a vorbit despre „asceza de adevărat creştin” a Arhiepiscopului şi l-a dat „pildă de asceză stăruitoare şi aspră”, nemaiauzită în vremurile acestea rele.

Încă din prima zi a privegherii a fost limpede că aceasta nu avea să fie un obişnuit rămas-bun de la un răposat, nici măcar pentru un ierarh. Simţeai că participi la desfăşurarea unei taine: taina sfinţeniei. Cei prezenţi acolo erau sincer convinşi că veniseră să înmormânteze un sfânt.

În toate aceste zile a fost o revărsare nemaiîntâlnită de iubire. Toată lumea s-a văzut dintr-o dată orfană, căci Arhiepiscopul fusese pentru fiecare persoana cea mai apropiată, cea mai înţelegătoare, cea mai iubitoare. Vrăjmaşii îndârjiţi, şi erau şi din aceştia, au venit să se roage fierbinte să fie iertaţi de un om care nu le purtase pică în vremea vieţii sale.

Privegherea a culminat cu slujba de înmormântare, care s-a ţinut la ora 5,30 după amiaza, joi, pe 7 iulie (24 iunie, s.v.). Au fost prezenţi cinci ierarhi (pe lângă cei pomeniţi mai sus a mai fost şi Arhiepiscopul Leontie de Santiago, Chile), douăzeci şi patru de preoţi, slujitori nenumăraţi şi peste o mie cinci sute de credincioşi, care au umplut până la refuz marea catedrală şi al căror număr nu a scăzut vreme de şase ore.

Râvna celor care au luat parte la lunga slujbă rânduită de Biserica lui Hristos la moartea ierarhilor săi nu a mai fost, probabil, decât rareori egalată în acest veac; ar putea fi asemuită cel mai bine cu cea arătată uneori la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Paşti şi într-adevăr sentimentul era acelaşi, întristarea pricinuită de trecerea la cele veşnice a acestui om al lui Dumnezeu care fusese părintele iubitor al unei turme de nenumărate mii de păstoriţi din China, Europa şi din întreaga lume, se îmbina cu anticiparea bucuriei de a fi câştigat ceva încă şi mai măreţ: un mijlocitor în Ceruri. Cei care se rugau pentru odihna acestui suflet începuseră, poate chiar toţi, să i se roage în mod direct, ca să continue, din lăcaşul său ceresc, ocrotirea sa părintească. Cei care îi fuseseră mai apropiaţi au pus icoane, cruci, flori, chiar şi copilaşi – iar câţiva ierarhi panaghiile lor – în raclă, pentru a le primi înapoi după ce se atinseseră de trupul sfânt, care, nici chiar în a şasea zi de când era expus, fără a fi îmbălsămat, nu arăta semne de stricăciune.

Ce lucru potrivit, să îşi sfârşească slujirea de toată viaţa a Bisericii lui Hristos şi să îşi găsească ultimul loc de odihnă tocmai în catedrala închinată Bucuriei întristaţilor.

Slujba de înmormântare a fost urmată de ultima sărutare a moaştelor de către toţi cei prezenţi şi de înconjurarea de trei ori a catedralei, racla fiind purtată de către orfanii salvaţi şi crescuţi de Arhiepiscop în Shanghai.

Acesta a fost punctul culminant al acelor zile solemne şi a fost un adevărat alai triumfal. Era ca şi cum participai nu la înmormântarea unui ierarh răposat, ci la descoperirea sfintelor moaşte ale unui sfânt de curând canonizat. Unul dintre ierarhii de acolo a observat asemănarea cu purtarea Epitafului Domnului în ajunul Sâmbetei Patimilor.

Trupul a fost aşezat într-o capelă mică de la subsolul catedralei, sub altar, ultima „veşnică pomenire” cântându-se la ora 1 dimineaţa. În patru zile, autorităţile din San Francisco au schimbat legile oraşului, pentru a îngădui îngroparea ierarhilor în catedralele lor, o acţiune fără precedent, şi astfel locul de odihnă al Arhiepiscopului a rămas stabilit pe vecie.

Episcopul Ignatie Briancianinov, în Gânduri despre moarte, scrie: „Aţi văzut vreodată trupul unui drept al cărui suflet a plecat ? Nu se simte nici un miros urât; nu îţi este teamă să te apropii. La îngroparea sa întristarea se topeşte într-un fel de bucurie de neînţeles”. Şi aceste lucruri, spune Episcopul Ignatie, sunt semne că „răposatul a câştigat îndurare şi har la Domnul.” Toate acestea le-au simţit cei care cu evlavie l-au însoţit pe Arhiepiscopul Ioan la ultimul său loc de odihnă.

Însă acum, după ce am descris acest eveniment, o experienţă pe care o trăieşti o dată în viaţă, povestea Arhiepiscopului Ioan de-abia începe. El a fost deja proslăvit în inimile şi rugăciunile celor care l-au cunoscut şi zilnic vin oameni în pelerinaj la mormântul său.

Credincioşii şi-au amintit în repetate rânduri de făgăduinţa pe care a făcut-o Sfântul Serafim din Sarov înaintea morţii sale, de a asculta rugăciunile celor care vor veni la mormântul său şi îi vor vorbi, ca unui om viu, despre nevoile şi durerile lor, şi au prins curaj să facă şi ei acest lucru în cripta Arhiepiscopului Ioan. De la slujba de înmormântare nu a trecut nici o zi în care fiii duhovniceşti ai Arhiepiscopului să nu vină să „vorbească cu Vlădica“, să citească Psaltirea care este mereu deschisă înaintea raclei şi să-i ceară mijlocirea.

Iar dacă viaţa acestui drept a fost într-adevăr bineplăcută lui Dumnezeu – cum nu putem decât să credem că a fost -, pomenirea sa nu va rămâne doar un fapt local. El a fost, aşa după cum l-a numit unul dintre preoţii săi foarte apropiaţi, „un sfânt-ascet de însemnătate universală”. Căci cu adevărat viaţa sa a fost nemaiîntâlnită în vremurile noastre: viaţa unui om care a fost un sfânt-stâlpnic, care a trăit totuşi în mijlocul lumii şi la care toţi puteau ajunge şi prin rugăciunea căruia se săvârşeau minuni.

Tuturor celor care au trăit aceste zile, faptul că au fost aproape de un sfânt le-a adus înţelegerea sfinţilor lui Dumnezeu şi le-a reinsuflat evlavie pentru ei, cei pe care îi cinstea atât de mult şi iubitul nostru Vlădica. Ei sunt cei care ne dau dovada şi pilda unei vieţi închinate în întregime Domnului, în vremuri când răceala şi nepăsarea îi fac chiar pe creştinii ortodocşi să nu mai ştie ce este adevăratul creştinism, moartea unui sfânt a fost un semn şi o descoperire de Sus, reînnoind în noi acea legătură cu împărăţia Cerească fără de care nu este viaţă duhovnicească”.

Eugene Rose, 1966

 

 

(in: “Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”, Editura Sophia, Bucureşti, 2006)

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro