Cuviosul Iustin Popovici - ''Fost-a om trimis de la Dumnezeu”(In.1, 6). Numele lui era Iustin"

Cuviosul Iustin Popovici

(25 martie/7aprilie)

- 14 iunie - 
''Fost-a om trimis de la Dumnezeu”(In.1, 6).
Numele lui era Iustin"

- Arhim. Gheorghios Kapsanis -

Preacuvioase Părinte Iustin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Tropar

“Ca o sabie prea ascuţită ridicatu-te-ai Sfinte Iustine,

împotriva învierii păgânismului

şi ai lovit rătăcirea latinilor

ca un viteaz voievod al creştinilor

şi cu îngerii te bucuri acum în cei de sus,

rugând pe Dumnezeu pentru unirea tuturor”

   Ziua Buneivestiri este totodata si ziua in care s-a nascut (in 1894), dar a si plecat catre vesnicie (in 1979 – e drept ca dupa calendarul vechi, neindreptat, dupa care se calauzeste Biserica Sarba), Sfantul Iustin Popovici. Este al doilea sfant sarb contemporan pe care il cinstim in aceasta perioada. Ca si Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Iustin este o pilda si un dreptar foarte necesar pentru credinciosii din aceste vremuri, deoarece ei au trait sfintenia in chiar zilele si lumea noastra. Adevarate infatisari si manifestari ale constiintei ortodoxe vii, Sfintii Iustin si Nicolae au dat glas Adevarului in momentele de interactiune cu civilizatia antropocentrica a Apusului si cu marile vitregii ce s-au abatut asupra omenirii si, in particular, a Serbiei. Ca un adevarat glas al constiintei, Sf. Iustin a fost receptat cu bucurie si nadejde de mantuire de catre cei mici, dar cu impotrivire, intrigi si prigoana de catre cei mari. Intr-atat de incomod a fost adevarul rostit de catre Iustin Popovici cand se afla la Oxford, in teza sa de doctorat in care arata esecul jalnic al antropocentrismului occidental, incat i s-a refuzat eliberarea diplomei. Nici in tara sa si nici in Biserica sa nu a fost mai iubit de catre cei mari si “intelepti” dupa intelepciunea acestei lumi.

   La seminarul unde ajunge sa fie, intr-un final, rector, se duc “razboaie” impotriva sa, deoarece nu convine “metoda” sa pedagogica, adica invatarea Vietilor Sfintilor si orientarea vietii dupa Evanghelie. Editand publicatia “Viata Crestina”, ajunge sa fie urat si prigonit deoarece aborda probleme actuale si stringente ale ortodoxiei, criticand tendintele dubioase promovate de unii ierarhi. Marginalizat, este nevoit sa renunte la editarea “Vietii Crestine”, insa publicarea volumelor sale dogmatice il aduce in prim-plan, in ciuda opozitiei fata de persoana si scrierile sale. Refuza ferm si pana la capat scaunul de episcop si, dupa o scurta perioada ca profesor la universitate, este marginalizat din nou, de aceasta data de catre regimul comunist, fata de care care a refuzat sa accepte si cel mai mic compromis sau colaborare.

   Scrierile sale sunt un reper esential al credinciosului de azi, intr-o vreme in care se manipuleaza fara rusine citate din Scripturi sau chiar din Sfintii Parinti pentru a se justifica orbirea, lasitatea, obedienta si inchiderea ochilor la savarsirea si perpetuarea raului. Cu un cuvant ascutit si extrem de transant, Sf. Iustin Popovici ne este noua indispensabil pentru a intelege cu discernamant problema raportului dintre credincios si autoritatile statale, problema pan-ereziei ecumenismului nivelator, a umanismelor si a tuturor derivatilor mai mult sau mai putin mascati ai acestuia, variante, toate, ale vechii si uratei erezii numite arianism.

 (Din: Arhim. Iustin Popovici: “Biserica si Statul – adevărul despre Biserica Sârbă în Yugoslavia comunistă”, Editată de Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999)

Vezi si:
"DOAMNE, INAINTE DE SFARSIT, PANA CE NU PIER, MANTUIESTE-MA!"

LUAREA CRUCII CA DEVENIRE INTRU HRISTOS

(Fragmente din: Cuviosul Iustin Popovici, Viaţa şi minunile, Ed. Sophia, Bucuresti)

   “… În 1927 a trecut examenul pentru titlul de profesor cu o lucrare de diplomă având ca temă: “Teoria cunoaşterii la Sf. Isaac Sirul”. În acelaşi an a fost mutat de la seminarul de la Karlovaţ la seminarul din Prizren, dar n-a rămas acolo decât un an, după care s-a întors din nou la Karlovaţ. Pricina mutării sale au fost articolele din Viaţa Creştină, revistă pe care o edita cu multă râvnă pentru a apăra Sfânta Tradiţie. Textele, convorbirile, criticile care erau publicate în această revistă, scrise din cea mai curată dragoste pentru adevăr, se loveau de opoziţia anumitor cercuri care se vedeau atinse în interesele lor. Părintele Iustin răspundea însă cu blândeţe: ” ‘Viaţa Creştină’ apare încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de înjurăturile altora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, ‘Viaţa Creştină’ nu ar fi creştină, pentru că orice este al lui Hristos este piatră de poticnire şi piatră de sminteală. Viaţa Creştină ştie ce doreşte şi doreşte ceea ce Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească doreşte”.

   De fapt, în ceea ce scria părintele Iustin, el se opunea plin de curaj tuturor celor care, netrăind în duhul Sfinţilor Părinţi, încercau să se afirme pe sine şi ideile lor: “sunt unii care vor reformism în Biserică, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserică acelaşi lucru ca şi deformismul!”

   Pentru asemenea luări de poziţii, Părintele Iustin a avut de suferit din partea celor pe care îi critica, care au vrut să îl supună judecăţii Sfântului Sinod. Doar intervenţia patriarhului Dimitrie l-a ferit de aceasta, patriarhul arătându-le arhiereilor care îl reclamau pe tânărul redactor că ceea ce scrisese ieromonahul Iustin era purul adevăr. Totuşi, ca să fie evitate alte tulburări, Iustin a fost mutat pentru o vreme la Prizren, unde nu a mai putut publica însă revista sa, care astfel şi-a încetat apariţia. Dar el era împăcat, luptase pentru Hristos şi acum se lăsa în voia lui Dumnezeu. “Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, doar se va salva corabia. Iar pe mine poate mă va primi vreun chit iubitor de oaspeţi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe ţărm… E binevenită orice pătimire pentru Domnul” [...]

   După război a urmat o perioadă şi mai grea. Instalându-se la putere, comuniştii au început treptat să-şi dea pe faţă ideologia ateistă. La început s-au arătat toleranţi faţă de biserică, dar apoi a început o prigoană nemiloasă. Din cei 2000 de preoţi ai Serbiei din acea vreme, circa 800 au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi în primii zece ani ai puterii comuniste. Unii au fost chiar executaţi, cu sau fără judecată. În această perioadă Părintele Iustin a fost izgonit de la Universitate şi puţin a lipsit să nu fie împuşcat, dar a fost salvat de pronia dumnezeiască. Chiar din rândul comuniştilor s-au ridicat voci care au mărturisit că este nevinovat şi astfel a fost scos de pe lista celor care urmau să fie executaţi. Totuşi, cărţile sale au fost arse şi nu a mai putut preda ca profesor.

   În aceste condiţii, s-a refugiat în mănăstirea Sukovo. Dar nici aici n-a putut rămâne mult timp, pentru că în 1946 a fost declarat “duşman al poporului” şi a fost închis. Cei care au venit să îl aresteze au intrat înarmaţi în altar tocmai în momentul în care părintele slujea Sfânta Liturghie, cerându-i să-i urmeze. Părintele le-a răspuns: “Nu. Eu până nu termin liturghia nu plec. Liturghia nu se poate întrerupe, iar voi, dacă vreţi, împuşcaţi-mă”. Apoi le-a zis să iasă cu armele din altar. Agresorii au fost nevoiţi să îl asculte, deoarece era multă lume la slujbă şi nu doreau să producă tulburare. Imediat după aceea însă l-au arestat şi l-au dus la o închisoare din Belgrad.

   În cele din urmă a fost salvat de la moarte de către patriarhul Gavriil. În acea perioadă acesta revenise în ţară după detenţia din lagărul de la Dachau, unde fusese închis de fascişti împreună cu Sf. Nicolae Velimirovici. Fiind o personalitate recunoscută în străinătate, peste cuvântul căruia comuniştii nu puteau trece uşor, el a intervenit pentru ca arhimandritul Iustin să fie eliberat, iar noile autorităţi, încercând să dovedească înaintea lumii că sunt democrate, au consimţit la aceasta. Astfel, la o lună de la arest, Părintele Iustin se afla în temniţă şi cânta troparul Sf. Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, al cărui praznic urma a doua zi. Sf. Nicolae era sfântul ocrotitor al familiei sale, iar părintele se gândea ce bine ar fi să-i întâmpine sărbătoarea cu cămaşă curată. Şi chiar la miezul nopţii, un ofţer a intrat în celula sa şi i-a poruncit să-l urmeze, i-a dat haine curate să se îmbrace şi apoi l-a dus la sediul patriarhiei, unde a doua zi a putut să slujească împreună cu patriarhul Gavriil la praznicul Sf. Nicolae.

   În luna mai 1948, pentru mult încercatul avă a avut loc o întâlnire providenţială. Curajoasa maică stareţă Sara, de la mica mănăstire Celie de lângă Valievo l-a invitat pe arhimandritul Iustin să vină în mănăstirea sa. Părintele a acceptat, cu condiţia să poată sluji în fiecare zi Sfânta Liturghie. Maica Sara a acceptat cu bucurie, şi astfel a început o nouă etapă din viaţa părintelui şi a măn. Celie. Pe de o parte el a avut aici liniştea necesară pentru a lucra şi a sluji, dar pe de altă parte a fost nevoit să trăiască izolat, ca într-un semi-exil, fiind continuu sub supravegherea securităţii sârbeşti.

   Nu avea voie să ia legătura cu episcopii, pentru a nu-i influenţa; îi era interzisă deplasarea la Belgrad în vremea şedinţelor Sinodului sârbesc şi era permanent chemat la anchete la securitatea din Valievo. De multe ori maicile din mănăstirea Celie, văzând că părintele nu se mai întorcea de la astfel de convocări, mergeau în număr mare în frunte cu stareţa Sara şi stăteau în tăcere în faţa clădirii securităţii. Iar autorităţile, temându-se de revolta oamenilor din Valievo, care în cea mai mare parte erau anticomunişti, erau nevoite să îl elibereze pe neînfricatul mărturisitor, care nu ezita să îşi arate credinţa cu orice ocazie.

   Odată părintele călătorea cu trenul, împreună cu câteva maici din mănăstirea sa. La o staţie a urcat un ofiţer cu nişte soldaţi şi le-a poruncit:

- Coborâţi din vagon, aici este rezervat pentru soldaţi!

- Nu coborâm. Şi noi suntem armată, şi noi am luptat, a spus părintele.

- Dar, tovarăşe… – a ameninţat ofiţerul.

- Eu nu sunt tovarăşul tău, nu s-a lăsat părintele.

- Ce-ai spus?

- Ce-ai auzit.

   Ofiţerul însă nu voia să se arate violent de faţă cu călugăriţele. Până la urmă s-a aşezat şi au început să discute. Părintele Iustin îi spunea:

- Sârbii ortodocşi sunt adevăraţii sârbi.

- Nu, tovarăşe, eu sunt sârb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofiţerul.

- Atunci prin ce eşti sârb?

- M-am născut pe pământul sârbesc.

- Şi boii se nasc pe pământul sârbesc şi nu sunt sârbi, i-a răspuns părintele, lăsându-l pe ofiţer fără replică.

   Aşadar, prin felul său de a fi, fără compromisuri, sincer şi direct, părintele stîrnea adeseori mania puternicilor vremii [oamenii lumesti, chiar dintre cei purtatori de mitre sau de cruci vor numi, desigur, aceasta trufie, dupa cum spunea si Sf. Ignatie Briancianinov - n.n.]. De mai multe ori aceştia au hotărât uciderea părintelui, dar n-au reuşit să o înfăptuiască. Maica Glicheria, care a urmat la stăreţie după maica Sara, îşi aminteşte că la un moment dat un bărbat i-a mărturisit că a fost de trei ori trimis înainte de 1960 să îl lichideze pe părintele Iustin, dar de fiecare dată când intra în biserică pentru aceasta, el înţepenea, nemaiputând să facă nimic.

   Astfel, părintele continua să-L propovăduiască pe Hristos în convorbirile cu vizitatorii săi, care veneau în număr mare, atât din ţară, cât şi din străinătate, pentru a cere cuvânt de folos sau rugăciune, chiar dacă securitatea căuta să-i intimideze şi să-i îndepărteze de mănăstire. De asemenea, în predicile sale Părintele Iustin nu se temea să critice deschis starea morală din societatea sârbă, rezultată din ocupaţia comunistă.     Asemenea prorocilor vechiului Israel, el s-a arătat în aceşti ani a fi vocea lui Dumnezeu în mijlocul idolatriei materialiste. Predica întotdeauna din tot sufletul şi rareori predicile sale nu erau însoţite de lacrimi, ceea ce făcea ca şi cei care îl ascultau să fie cuprinşi de plâns.

   Adeseori mergea să predice şi în alte eparhii, deşi de multe ori era reţinut şi anchetat şi avea de îndurat multe neplăceri. În acelaşi timp, prin scrisori deschise rămase celebre (cum sunt cele publicate în 1971, 1974, 1977), el a criticat făţiş compromisurile care se făceau în Biserică în ceea ce priveşte “panerezia secolului XX – ecumenismul” şi relaţiile cu statul comunist. Problematica ecumenismului avea să o dezvolte şi în cartea sa Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, apărută la Tesalonic în 1974. Astfel, vocea lui s-a făcut auzită nu numai în mănăstire, ci, prin scrierile sale, şi în întreaga lume, ceea ce a făcut ca vestitul teolog grec Ioannis Karmiris să-l numească “conştiinţa ascunsă a Bisericii Sârbe şi a întregii Ortodoxii“. [...]

     Dar nu numai în Serbia, ci şi în străinătate părintele Iustin a avut mulţi ucenici şi pieteni cu care coresponda şi prin care era ţinut la curent cu toate problemele lumii contemporane. În rugăciune el se întâlnea în duh cu alţi mari stâlpi ai credinţei din acea perioadă, precum Părintele Porfirie din Grecia şi Stareţul Sofronie de la Essex. Dar era căutat şi se întâlnea faţă către faţă şi cu alţi mari părinţi ai Ortodoxiei, cum a fost Părintele Cleopa din România, care l-a vizitat la Celie în 1977 şi i-a cerut sfatul atunci când a vrut să rămână în Athos, iar avva Iustin l-a îndrumat să se întoarcă în ţara sa pentru a fi de folos poporului însetat de Dumnezeu.

   Prin trăirea sa autentică în duhul şi cu nevoinţa Sfinţilor Părinţi, părintele a “învins duhul lumii acesteia şi al vremurilor”, după cum spunea despre el arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Măn. Grigoriu de la Muntele Athos. El şi-a îndeplinit cu râvnă misiunea profetică de binevestitor al Împărăţiei celei de sus şi precum a fost trimis de Dumnezeu ca să se nască în ziua praznicului Buneivestiri, a fost chemat la sânul Tatălui Ceresc tot la aceeaşi sărbătoare, la 25 martie 1979 [pe stil vechi, n.n.], tocmai când împlinea vârsta de 85 de ani.

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Amin!