PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI NICOLAE
(Vecernie – 5 decembrie 2010)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh
Iubiţi credincioşi, prăznuim pe Sfântul Nicolae – iar rugăciunea cu care mi-am început cuvântul este troparul pe care l-aţi auzit cântându-se la Litie – un sfânt foarte aproape de inima tuturor, a celor mici şi a celor mari, pentru că este un sfânt cunoscut ca aducător de daruri, în special pentru copii, un sfânt care a excelat prin virtutea milosteniei, a împărţirii de daruri spirituale şi materiale. Este sfântul care odată cu pomenirea sa anuală nu vine cu mâna goală. Şi deşi Sfântul Nicolae a trăit acum mai bine de 1600 de ani, totuşi amintirea şi pomenirea lui este vie şi lumea nu l-a uitat. Sunt mulţi sfinţi pe care lumea i-a uitat. Cu toate acestea faţă de Sfântul Nicolae lumea – întreaga lume ortodoxă şi nu numai, este foarte ataşată.
Sfântul Nicolae este pomenit pe 6 decembrie, dar este pomenit şi în fiecare zi de joi. Cine a hotărât ca Sfântul Nicolae să fie cinstit pe 6 decembrie şi în fiecare zi de joi? Sfânta noastră Biserică, care pe toate le-a hotărât şi le-a rânduit cu înţelepciune şi dumnezeiască insuflare. Fiecare zi a săptămânii este închinată ocrotirii unui sfânt, ocrotirii şi cinstirii unui sfânt sau mai multor sfinţi. Aşa se face că ziua de luni este ziua Sfinţilor Arhangheli şi Îngeri, ziua tuturor cereştilor netrupeşti Puteri. Ziua de marţi este ziua închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Ziua de miercuri este şi zi de post, pentru că într-o zi de miercuri Domnul Hristos a fost vândut de Iuda – ucenicul cel nesincer, nerecunoscător şi iubitor de arginţi – pe treizeci de arginţi. Dar miercuri este şi ziua în care o cinstim în mod deosebit pe Maica Domnului şi citim Acatistul Sfântului ei Acoperământ. Joi, cum am spus, este ziua în care îl cinstim în mod deosebit, în fiecare săptămână, pe Sfântul Nicolae. De aceea, Canoanele Octoihului din ziua de joi, cuprind alături de Canonul Sfinţilor Apostoli, un Canon de rugăciune către Sfântul Nicolae. Dar pe lângă Sfântul Nicolae, ziua este închinată şi tuturor Sfinţilor Apostoli: celor doisprezece, celor şaptezeci şi prin extensie şi tuturor Sfinţilor celor întocmai-cu-Apostolii, cum sunt Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cum este Sfânta Nina – Luminătoarea Georgiei, cum sunt Sfinţii Vladimir şi Olga – Luminătorii ruşilor, toţi sfinţii cinstiţi cu acest apelativ „întocmai-cu-Apostolii”. Vineri este ziua în care s-a răstignit Domnul Hristos, zi pe care o cinstim cu post – în afara zilelor în care este harţi -, ziua Răstignirii Domnului, ziua în care cinstim Sfânta Cruce şi mântuitoarea Patimă. Sâmbătă este ziua închinată tuturor sfinţilor, proorocilor, mucenicilor, cuvioşilor, ierarhilor, dar şi pomenirii celor adormiţi, iar duminică este ziua Învierii Domnului. Prin urmare, fiecare zi din săptămână poate fi pentru noi un prilej de a intra în comuniune persoanele sfinte, cărora le este dedicată de către Biserică ziua respectivă.
Aşadar, Sfântul Nicolae este pomenit în fiecare an pe 6 decembrie şi în fiecare zi de joi peste săptămână. Sfântul Nicolae a fost un om foarte credincios şi foarte blând; aşa cum ar trebui să fie orice creştin botezat: foarte credincios şi foarte blând. Troparul său, dacă aţi fost atenţi – tropar pe care ar trebui să îl ştiţi cu toţii când sărutaţi această icoană a Sfântului Nicolae – aşa începe: „Îndreptător credinţei şi chip (sau icoană) a blândeţilor…” . Deci, acest plăcut al lui Dumnezeu a fost un bărbat al credinţei-drepte, al Ortodoxiei, un om caracterizat de o credinţă profundă, puternică şi neclintită în Dumnezeu, un om care nu a crezut doar cu mintea şi cu gura, ci a crezut cu inima şi din toată fiinţa lui; de unde şi faptele lui cele bune, pentru că o credinţă fără fapte este moartă. A fost „Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor…”. Sfântul Nicolae fost un model de blândeţe, pentru că orice creştin trebuie să fie blând. Nu-i şade bine unui creştin să fie mânios; un creştin trebuie să fie blând, pentru că şi Hristos în Predica de pe munte a fericit pe cei blânzi spunând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul…”; adică aceştia – cei bânzi, se vor bucura nu numai de bunătăţile pământeşti, ci şi de bunătăţile cereşti – când? – în veacul viitor, în care Dumnezeu va face un pământ nou şi un cer nou în care vor locui dreptatea şi toate sfintele virtuţi, care ne fac pe noi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Sfântul Nicolae s-a născut în cetatea Patarelor Lychiei – undeva în sudul Turciei de astăzi, în Asia Mică, după anul 250 d.Hr. -, iar părinţii lui se numeau Teofan şi Nonna, amândoi foarte bogaţi şi de viţă nobilă. Atunci când după multă rugăciune, Dumnezeu li l-a dăruit pe unicul copil Nicolae, ei au considerat de datoria lor să întoarcă însutit lui Dumnezeu acest dar minunat. Şi aşa cum au făcut Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, de au închinat-o Templului – Bisericii Vechiului Testament, pe Fecioara Maria, Dumnezeiasca Pruncă de trei ani, aşa şi aceşti părinţi evlavioşi şi bogaţi – nu numai în cele materiale, ci şi în credinţă şi în sfintele fapte bune – Teofan şi Nonna l-au încredinţat pe Nicolae Bisericii, slujirii lui Dumnezeu. Nu l-au ţinut pe lângă ei în mod egoist, cum fac mulţi părinţi şi zic: „Doar pe acesta îl avem; să rămână lângă noi, ca să ne dea un pahar de apă când vom fi bătrâni”. Ei l-au închinat Bisericii, iar darul lor a ajuns Luminător al lumii, mare Dascăl şi Ierarh.
Pruncul Nicolae a primit educaţie duhovnicească de la unchiul său, care se numea tot Nicolae şi care era Episcop al Patarelor. Tot acesta l-a şi tuns în monahism, pentru că tânărul Nicolae a vrut să îmbrăţişeze viaţa îngerească şi a îmbrăcat schima monahală. Deci a vrut ceva mai mult decât a intra în viaţa veşnică. A vrut ca la iubirea lui Dumnezeu să răspundă cu o iubire pe cât posibil omeneşte mai deplină, mai desăvârşită, mai totală, mai integrală; să se dedice deplin slujirii lui Dumnezeu şi semenilor.
A primit tunderea în monahism în Mănăstirea Noul Sion, iar la moartea părinţilor, averea moştenită, care era colosală, o împarte săracilor, neoprind pentru el absolut nimic. Unchiul său îl hirotoneşte preot, iar ca preot misionar, el a ajuns vestit pentru milosteniile pe care le săvârşea faţă de cei săraci din cetate. Pentru că nimeni din cei care veneau la el, nu pleca neajutat. Niciun orfan, nicio văduvă, niciun nenorocit, niciun infirm, niciun înfometat, niciun însetat, niciun om dezbrăcat, niciunul fără acoperiş, nu pleca nemângâiat şi neajutat de Sfântul Nicolae. Dar Sfântul Nicolae s-a socotit la un moment dat şi a dorit ceva mai bun pentru sufletul lui. S-a gândit că „Maria – sora lui Lazăr – partea cea bună şi-a ales”, adică însingurarea cu Dumnezeu, a sta la picioarele lui Iisus şi a asculta cuvintele Lui. A vrut să se debaraseze de slujirea Martei, slujire care de altfel este şi ea binecuvântată de Domnul Hristos. Ce i-a zis Domnul Hristos Martei? „Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe, dar un singur lucru îţi trebuieşte…” S-a gândit el la aceste cuvinte, şi a dorit să se însingureze, să se ducă în pustie, să se facă sihastru, să părăsească mănăstirea de obşte, unde era împreună cu mai mulţi monahi, şi să petreacă cealaltă vreme a vieţii lui în linişte, în tăcere, în fericita însingurare, vorbind singur cu Dumnezeul Treimic, în contemplare dumnezeiască. Dar după ce a petrecut o perioadă în singurătate, Sfântul Nicolae a auzit un glas de sus, un glas de la Dumnezeu, care i-a zis: „Nicolae, în mijlocul poporului să-ţi săvârşeşti nevoinţa ta, dacă vrei să fii încoronat de Mine”. Şi atunci, Sfântul Nicolae a ascultat de acest glas dumnezeiesc şi a venit înapoi în cetate. A avut şi o vedenie: Se vedea pe sine în prezenţa Domnului Hristos şi a Maicii Domnului. Şi se făcea că Domnul Hristos îi dăruieşte Evanghelia, iar Maica Domnului îi dăruieşte omoforul, veşmântul distinctiv pentru episcopi, care se pune ca un fular după gât şi atârnă în faţă. Şi această vedenie, este zugrăvită şi în icoană. Dacă sunteţi atenţi, în partea de sus, în dreapta şi în stânga, e Domnul Hristos cu Sfânta Evanghelie de-o parte şi e şi Maica Domnului cu un veşmânt de cealaltă parte; cu un omofor. Şi această vedenie era de fapt o prevestire, o profeţie despre faptul că Nicolae va fi chemat la slujirea arhiepiscopală, a fi păstor de suflete în treapta arhieriei. Şi această proorocie s-a îndeplinit; căci nu după multă vreme, după ce el a părăsit pustia, a murit Arhiepiscopul Ioan al Mirelor Lichiei şi a fost ales evlaviosul ieromonah Nicolae ca Arhiepiscop al Mirelor Lichiei. Ca ierarh, Sfântul Nicolae a fost un păstor bun, milostiv, înţelept şi neînfricat, un mărturisitor al credinţei în vremuri de persecuţie, pentru că erau vremuri în care împăraţii persecutau pe creştini, îi urmăreau, îi aruncau în temniţe, îi schingiuiau, îi obligau să se lepede de Hristos şi să se închine la statui, să se închine la idoli, la zeii cei mincinoşi. Şi creştinii sufereau mult. Sfântul Nicolae era un mare şi grabnic apărător al fiilor săi duhovniceşti. Dar iată că într-o zi şi Sfântul Nicolae a fost prins, arestat şi aruncat în închisoare. Dar sfântul nici acolo nu şi-a încetat activitatea sa de predicator. Şi acolo învăţa dreapta-credinţă. Şi acolo mângâia sufletele întristate şi necăjite. După ce la cârma împărăţiei romanilor a venit Împăratul Constantin ce Mare, Sfântul Nicolae a fost eliberat din temniţă. Purta pe trupul său urmele rănilor, bătăilor şi chinurilor. Şi în felul acesta şi-a reluat scaunul episcopal în cetatea Mira Lichiei.
În anul 325, când Împăratul Constantin cel Mare a convocat primul Sinod Ecumenic de la Niceea, ca să combată erezia lui Arie, Sfântul Nicolae a fost unul din apărătorii credinţei, unul din Părinţii sinodali, unul dintre cei 318 Părinţi care au alcătuit prima parte a Crezului. Dar mânat de o dumnezeiască râvnă şi însufleţit de un sfânt curaj, în plină şedinţă sinodală, s-a repezit la Arie şi i-a cârpit o pereche de palme, pentru că Arie hulea pe Domnul Hristos şi pe Născătoarea de Dumnezeu. Arie era un fals preot, care căzuse în erezie, învăţa în chip mincinos poporul şi punea pe seama Domnului Hristos, a Persoanei Lui dumnezeieşti-omeneşti neadevăruri; iar un neadevăr rostit la adresa Persoanei dumnezeieşti-omeneşti a Domnului Hristos, este o hulă, este o blasfemie, este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Ceilalţi Părinţi Sfinţi din cadrul Sinodului s-au supărat, pentru că au socotit că nu se cuvine ca un episcop să se preteze la o asemenea ieşire; să se mânie în aşa fel, încât să lovească cu palma, chiar dacă Arie era un eretic, un sectar. Şi atunci Părinţii i-au luat însemnele episcopale: omoforul şi Sfânta Evanghelie, l-au judecat, depus din treapta de episcop şi închis. Dar în aceeaşi noapte, o mulţime de episcopi din Tribunalul Bisericesc, care l-a judecat pe Sfântul Nicolae pentru perechea de palme pe care i le-a cârpit lui Arie, au avut în acelaşi timp, o vedenie în vis: îl vedeau pe fostul episcop Nicolae, încadrat de Domnul Hristos şi de Maica Domnului. Şi Domnul Hristos îi dăruia Evanghelia înapoi, iar Maica Domnului îi dăruia acel veşmânt episcopal numit omofor, şi i-l aşeza cu mâinile ei prea sfinte şi preacurate pe umerii lui ce suferiseră atâtea bătăi pentru mărturia lui Iisus în închisoare pe vremea persecuţiilor. Înspăimântându-se deci Părinţii sinodali de această vedenie şi împărtăşindu-şi unul altuia visul – care era de la Dumnezeu, l-au reaşezat pe Sfântul Nicolae în treapta de episcop şi i-au redat însemnele episcopale – Evanghelia şi omoforul.
Sfântul Nicolae a fost deci un apărător al Ortodoxiei, un apărător al dreptei-credinţe, dar a fost şi un apărător al dreptei-vieţuiri, al moralei, un apărător al dreptăţii omeneşti, aşa încât pe mulţi oameni nedreptăţiţi, el i-a ajutat. I-a scăpat de la moarte în două rânduri, aşa cum se spune şi în Acatistul şi în Viaţa sa, pe trei bărbaţi care fuseseră bârfiţi pe nedrept la împărat, aruncaţi în temniţă şi condamnaţi la moarte. El a petrecut în mijlocul poporului său ca un înger a lui Dumnezeu. Simpla sa prezenţă iradia pace, linişte, bucurie, împlinire, chiar rezolvarea problemelor tuturor oamenilor care îl înconjurau cu credinţă şi evlavie. S-a dovedit făcător de minuni încă din timpul vieţii. Oameni de aproape şi de departe, care erau în necazuri, în primejdii, în diferite pericole, doar chemau, invocau şi rosteau numele lui – Sfinte Nicolae! Robule a lui Dumnezeu Nicolae, ajută-mă! – şi Sfântul Nicolae prin harul lui Dumnezeu îi ajuta; chiar dacă fizic era departe de ei, chiar dacă până atunci nu-i cunoscuse personal şi nici cei care erau în primejdii, nevoi şi necazuri nu-l văzuseră vreodată. De multe ori, Sfântul Nicolae s-a arătat în vis, dar şi în realitate, aievea, celor care îi cereau ajutorul şi-i izbăvea de necazuri, arătându-le pericolele ce-i păşteau.
În Rusia, există o altă troiţă, o altă treime, o treime mică, după Preasfânta Treime. Voi ştiţi cu toţii – şi dacă nu ştiţi, trebuie să ştiţi – în numele cui v-aţi botezat: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Cine sunt aceste trei Persoane? Dumnezeul creştinilor. Sfânta Treime. „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim…” Pe cine? „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită”. Aceasta este Treimea Preasfântă şi de-viaţă-făcătoare. „Slavă Sfintei şi Celei deofiinţă şi de-viaţă-făcătoarei şi nedespărţitei Treimi!…”. Aşa sună binecuvântarea mare la Utrenie. Deci există şi o treime mică, o treime pe care o sciem cu „t” mic. Această „treime”, îndeosebi în ţările slave, este alcătuită din Hristos, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. Atât de mare este evlavia creştinilor faţă de Sfântul Nicolae la mai bine de 1600 de ani de la strămutarea sa. Şi astăzi este cunoscut ca grabnic ajutător şi făcător de minuni. De aceea, şi primele biserici cunoscute în Ţările Române, în Transilvania, în Moldova şi în Ţara Românească, au fost închinate Sfântului Ierarh Nicolae. Mihai Viteazul purta cu sine în război mâna dreaptă a Sfântului Nicolae. Un fragment din mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află şi astăzi – şi puţini români şi bucureşteni ştiu – la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. De aceea, când aveţi drum la Bucureşti, căutaţi această biserică şi luaţi binecuvântare de la mâna sa dreaptă, mâna sfinţitoare, mâna care l-a lovit pe hulitorul Arie şi mergeţi şi cinstiţi-l pe Sfântul Nicolae în biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, acolo unde se află şi mormântul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.
Sinaxarul sfântului ne spune că faţa Sfântul Nicolae strălucea precum faţa lui Moise, iar simpla sa prezenţă îi liniştea şi îi bucura pe oameni. Cu puţin înainte de a-şi încredinţa sufletul în mâinile lui Dumnezeu, arhiereul lui Hristos Nicolae a fost bolnav pentru o scurtă perioadă, după care, în ziua de 6 decembrie, în anul 343, şi-a încredinţat sufletul doritului său Mire, Hristos Domnul.
Troparul Sfântului Nicolae ne spune despre el că a fost îndreptător al credinţei – adică îndreptar, normă, lege a credinţei – şi chip sau icoană a blândeţii. Apoi continuă: „învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor”. Adică pe lângă faptul că Sfântul Nicolae a fost deosebit de credincios, deosebit de puternic în credinţă, încât a făcut multe minuni, el a fost şi un model de blândeţe, cum ar trebui să fim şi noi, dar şi învăţător al înfrânării; adică i-a învăţat pe oameni să nu fie lacomi, să nu fie poftitori de câştig urât, să se mulţumească cu puţin, să nu fie iubitori de argint, să nu fie desfrânaţi, să nu fie necumpătaţi, ci să fie înfrânaţi în toate, cu măsură în toate. „Învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale…”. Ce turmă avea Sfântul Nicolae? N-a fost cioban. Avea o turmă duhovnicească şi anume Arhiepiscopia Mirelor Lichiei. Toate sufetele din acea episcopie erau oiţele lui duhovniceşti. Pe aceşti credincioşi, pe aceste suflete, el i-a învăţat dreapta-credinţă, blândeţea şi mai ales înfrânarea. Şi cum i-a învăţat? Aceste cuvinte nu sunt puse în troparul său la modul gratuit, doar pentru a face poezie, nu sunt o poveste, ele sunt o realitate. Toate acestea sunt demonstrate de realitatea faptelor lui: „…te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor”; adică realitatea credinţei tale, realitatea blândeţii tale, realitatea înfrânării tale. Sfântul Nicolae a premers cu exemplul, cu pilda vieţuirii lui autentic creştine. El a fost un om smerit, în sensul că s-a supus voii lui Dumnezeu. Şi-a supus mintea sa Raţiunii supreme a lui Dumnezeu – aşa cum ar trebui să facem şi noi. Şi în întreaga lui viaţă a fost ascultător: şi de părinţi, şi de părintele său duhovnicesc – unchiul Nicolae, Episcopul Patarelor, şi de voia lui Dumnezeu vestită lui în vedenie, şi de poruncile lui Dumnezeu şi aşa numitele sfaturi evanghelice. Smerenia aşa se cultivă – şi am spus şi aseară: prin ascultare. Cei neascultători sunt mândri. Copiii care nu-şi ascultă părinţii au o mare mândrie. Nu există om neascultător care să nu fie mândru, pentru că neascultarea, răzvrătirea, nesupunerea se naşte din mândrie. Mândria e maica tuturor păcatelor. Sfântul Nicolae însă a fost un om smerit, deosebit de smerit, pentru că a fost deosebit de supus şi de ascultător.
El a fost smerit, dar şi sărac. Troparul său continuă: „Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate…” Iniţial sfântul a fost bogat. Părinţii l-au închinat lui Dumnezeu. El a ales viaţa călugărească, care presupune fecioria, ascultarea şi neagonisirea sau sărăcia de bunăvoie. A avut iarăşi prilejul să se îmbogăţească penrtu că, monah fiind, părinţii l-au lăsat moştenitor al unei colosale averi. Dar el a vândut totul, a dat săracilor până la ultimul bănuţ, neoprind absolut nimic, şi-a luat crucea şi i-a urmat lui Hristos conştient că a trimis averea sa şi şi-a agonisit comoară mare în ceruri. În una din duminicile trecute am avut Evanghelia tânărului bogat. „Toate aceste porunci le-am păzit din tinereţile mele; – a zis tânărul bogat Mântuitorului Hristos – Ce-mi mai lipseşte? Vrei să fii desăvârşit? – îl întreabă Domnul Hristos. Vinde-ţi averile tale, împarte-le la săraci şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino de urmează-Mi Mie”. Vedeţi? De aceea troparul Sfântului Nicolae spune: „Ai câştigat… cu sărăcia cele bogate”, adică prin milostenie ai câştigat Cerul, pentru că ce este mai bogat decât Cerul lui Dumnezeu? Cel care îşi adună comoară în ceruri, acolo unde molia şi rugina şi hoţii nu se apropie, nu strică, nu pradă, acela este cu adevărat bogat. Sfântul Nicolae a fost smerit şi sărac şi pentru că s-a mulţumit cu puţin; pentru că bogat nu e cel care are multe; bogat cu adevărat e cel care e milostiv şi se mulţumeşte cu puţin, cu strictul necesar.
Numele de Nicolae în limba greacă înseamnă „biruitor de popoare” – Nikolaos. Noi când spunem Nicolae, ne oprim cu mintea la Nicolae şi nu înţelegem altceva decât persoana respectivă pe care o avem în atenţie. Dar grecii când spun Nicolae, înţeleg „biruitor de popoare”. Cei care ştiu limba ebraică când zic Ioan, înţeleg un dar minunat al lui Dumnezeu. Noi când spunem Ioan, nu înţelegem altceva decât Ioan, pentru că nu e un nume pur românesc. La fel şi cu onomastica din alte limbi. Dar şi în limba română există nume care au o însemnătate: Luminiţa ne duce cu gândul la lumină; Victor, un nume latin, dar românizat, ne duce cu gândul la victorie. În limba ebraică, Mihail înseamnă „Cine este ca Dumnezeu!”. Aşadar, majoritatea numelor au anumite semnificaţii. Dar numele Sfântului Nicolae înseamnă „biruitor de popoare”. Ce a biruit Sfântul Nicolae, pentru că el nu a fost general, nu a fost un strateg, un conducător de oşti, un guvernator? A biruit relele care s-au năpustit asupra lui, popoarele de gânduri rele, popoarele de simţăminte rele, nelalocul lor, care l-au asaltat ca pe orice om purtător de trup şi vieţuitor în lumea aceasta. E adevărat că Sfântul Nicolae a dat semne de sfinţenie încă de la sânul maicii lui, când în zilele de post el nu primea lapte. Dar, ca orice sfânt, el a avut luptele sale cu răul, cu întreitul rău care vine de la trup, de la lume şi de la diavol. Dar el a biruit şi şi-a purtat cu onestitate numele. A făcut cinste numelui său. Şi toţi trebuie să fim biruitori ai răului. Toţi trebuie să fim în înţelesul acesta mici Nicolae, luptători şi biruitori ai popoarelor de răutăţi: de gânduri rele, de fapte rele, de cugete rele, de vorbe rele… Aşadar, Nicolae înseamnă „biruitor de popoare”.
Nume care mai înseamnă „biruitor” sau „victorios” e numele de Victor, cum am spus, un nume latin şi românesc, apoi numele Nichita, care e un nume grecesc şi înseamnă acelaşi lucru… Mai există şi alte nume cu semnificaţii deosebit de importante cum e numele de Macarie, care înseamnă „fericit”, cum e numele de Hristofor, care înseamnă „purtător de Hristos”, cum e numele de Vasile, care înseamnă „împărat”. Într-o anumită măsură, toţi trebuie să fim ceea ce înseamnă numele nostru. Nu avem ca scop al vieţii fericirea – fericirea vremelnică şi fericirea veşnică? În acest înţeles, pe toţi ne cheamă Macarie, adică fericiţi. Şi Predica de pe Munte a Domnului Hristos e foarte grăitoare în acest înţeles. Toate cele nouă Fericiri încep cu cuvintele „fericiţi” – în greceşte „makarii”: fericiţi sunt cei săraci cu duhul, cei ce plâng pentru păcatele lor, cei milostivi, făcătorii de pace, cei blânzi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei curaţi cu inima… Toţi aceştia sunt numiţi Macarie, fericiţi. Dar iubiţi credincioşi, dacă purtăm un nume nepotrivit cu viaţa noastră iarăşi nu e bine. E la mijloc o contradicţie, un neadevăr, o minciună. Noi trebuie să purtăm cu vrednicie numele noastre, adică nu trebuie să-i întristăm pe sfinţii ale căror nume le purtăm prin viaţa noastră păcătoasă, ci trebuie să ne străduim să ne merităm numele. Adică: Te cheamă Nicolae? Trebuie să fii un biruitor al popoarelor de răutăţi care se năpustesc asupra ta. Aşadar, ca să fii un biruitor, trebuie să fii mai întâi un luptător. Se spune că Alexandru Macedon, marele împărat î.d.Hr., avea în armata sa un ostaş care îi purta numele – Alexandru. Dar acesta n-avea un nume bun, avea o viaţă stricată. Nu era un om cumsecade, nu era un om la locul lui. Şi atunci, împăratul s-a întristat că are un ostaş în armata lui, care poartă numele său, dar prin viaţa lui imorală îi pătează numele. Şi împăratul Alexandru Macedon l-a chemat la el pe acest Alexandru, nedemn de numele împăratului, şi i-a spus: „Alexandru, ori îţi schimbi viaţa, ori îţi schimbi numele”.
Cred că acesta este mesajul de azi al Sfântului Nicolae către toţi cei care îi poartă numele, dar şi către toţi creştinii care în ultimă instanţă purtăm numele lui Hristos. „Ori vă schimbaţi viaţa, ori vă schimbaţi numele!”. Şi aşa cu orice creştin care poartă numele unui sfânt: Ori vă schimbaţi viaţa, ori vă schimbaţi numele! Noi trebuie să ne purtăm numele cu onestitate, cu cinste, cu onoare. Există creştini care n-au nume de sfinţi şi nu-i un bai că n-au nume de sfinţi. Nu trebuie să facă o mare tragedie din asta. La Hurezi – mănăstirea de pe Valea Oltului, ridicată de Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu – există patru paraclise, ctitorite de cei patru copii ai voievodului-martir. Cei patru copii ai Sfântului Constantin Brâncoveanu au fost: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Constantin, Ştefan şi Matei aveau sfinţi ocrotitori: Constantin pe Împăratul Constantin, Ştefan pe Sfântul Arhidiacon Ştefan şi Matei pe Sfântul Evanghelist Matei. Radu nu avea nume de sfânt; dar Radu s-a făcut pe sine sfânt. Şi foarte frumos spune un Canon de rugăciune în cinstea lor, adresându-se Sfântului Mucenic Radu Brâncoveanu – parafrazez: „Neavând tu nume de sfânt şi niciun sfânt ocrotitor în cinstea căruia să construieşti o biserică, te-ai adus pe tine însuţi biserică vie lui Hristos prin sângele pe care ţi l-ai vărsat pentru credinţa în Hristos – Capul Bisericii”.
Vă daţi seama că şi sfinţii care au pătimit în primele veacuri n-au avut sfinţi ocrotitori cărora să le poarte numele, ci ei şi-au sfinţit cei dintâi numele şi vieţuirea, prin mucenicie sau printr-o viaţă plăcută lui Dumnezeu, în familie sau în pustie.
Iubitorilor ai Sfântului Nicolae,
A fi creştin nu înseamnă doar a purta numele lui Hristos, ci a şi vieţui ca Domnul Hristos. Noi toţi, care ne-am adunat aici să-l cinstim pe Sfântul Nicolae, trebuie să fim credincioşi ca Sfântul Nicolae, să fim blânzi ca Sfântul Nicolae, să fim înfrânaţi ca Sfântul Nicolae, să fim smeriţi ca Sfântul Nicolae, să fim săraci, dar bogaţi ca Sfântul Nicolae, adică în cumpătare şi cu înţelepciune în cele pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu, aşa cum a fost Sfântul Nicolae.
Acum vine întrebarea cea mai grea: Ce vom face după ce vom ieşi din biserică? Ne schimbăm viaţa sau numele? Pentru că un nume sfânt cu o viaţă stricată nu fac casă bună. Ne schimbăm viaţa sau numele?
Sfânta Treime să ne lumineze pentru mijlocirile Sfântului Nicolae ca să facem alegerea cea bună! Vă întreb iarăşi: Vă schimbaţi viaţa sau vă schimbaţi numele? Răspundeţi-vă singuri şi treceţi la fapte.
MULŢUMIM PĂRINTELUI CARE A ROSTIT ACEASTĂ PREDICĂ – ŞI CARE VREA SĂ RĂMÂNĂ ANONIM – PENTRU BUNĂVOINŢA DE A NE ACORDA DREPTUL PUBLICĂRII EI PE ACEST BLOG – PELERIN ORTODOX.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu