7 DECEMBRIE: SFÂNTUL IERARH AMBROZIE EPISCOPUL MEDIOLANULUI (RO, GR)

 

ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH AMBROZIE AL MEDIOLANULUI (MILANO) MARE APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI (Ro)

Μνήμη τού Οσίου Πατρός ημών Αμβροσίου, Επισκόπου Μεδιολάνων (Gr.)

Tropar, glasul al 4-lea:

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Ambrozie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 3-lea:

Cu dumnezeieştile învăţături strălucind, ai îndepărtat înşelăciunea lui Arie, povăţuitorule de cele de taină şi păstorule Ambrozie; şi minuni făcând, cu puterea Duhului, ai vindecat cu înţelepciune felurite patimi; Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

Sfantul Ambrozie, cel numit cu numele dulceţii, s-a născut în marea cetate a Mediolanului, în anul 340, într-o distinsă familie cea mult vestită, din părinţi dreptcredincioşi şi de neam bun.

Tatăl lui era prefectul Galiei, cu numele tot Ambrozie; căci acesta, iubindu-şi fiul, i-a pus numele său. Cată dulceaţă duhovnicească avea să aibă Biserica lui Hristos de la Sfantul Ambrozie s-a văzut mai înainte, încă din scutecele lui. Căci fiind el prunc înfăşat şi dormind odată ziua afară cu gura deschisă, deodată, zburînd un roi de albine, a venit asupra lui, acoperindu-i faţa şi gura; apoi se vedeau albinele intrînd şi ieşind din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui. Văzînd aceasta, doica lui a vrut să izgonească albinele, temîndu-se să nu vatăme pruncul; dar tatăl lui, care privea acea minune, a oprit-o vrînd să vadă în ce chip va fi sfîrşitul acelei minuni. După puţin timp albinele, ridicîndu-se, au zburat pană nu s-au mai văzut. Iar tatăl lui, înspăimîntîndu-se, a zis: “De va trăi pruncul acesta va fi mare în popor, pentru că încă de acum din pruncie a arătat Domnul pe sluga Sa. Căci se va împlini asupra lui la vreme Scriptura care zice; Fagur de miere sînt cuvintele cele bune şi dulceaţa lor este vindecarea sufletelor. Pentru că roiul acela era închipuire a învăţăturilor şi scripturilor lui, ce avea să le dea cu dulce grăire către popor, îndulcind inimile omeneşti şi ridicîndu-le de pe pămînt către cer.

După aceasta, ajungînd el în vîrstă şi petrecînd în Roma împreună cu maica sa, care acum era bătrînă, şi soră-sa, care îşi logodise fecioria sa cu Dumnezeu, s-a întîmplat de a văzut pe cei de casă sărutînd mîna unui episcop. Apoi şi el, ca un copil glumind, întindea mîna către cei din casă ai săi ca să i-o sărute, zicînd: “Sărutaţi-mi mîna, că şi eu am să fiu episcop!” Acestea le grăia Duhul Sfînt într-însul, însemnînd mai înainte ceea ce avea să fie. Iar aceia îl depărtau ca pe un copil care grăieşte cuvinte fără rost, neştiind că e într-însul darul lui Dumnezeu, care mai înainte îl pregătea spre treapta arhieriei.

După ce a învăţat Scriptura şi s-a deprins cu buna grăire retoricească, s-a făcut orator slăvit şi puternic în cuvint, apărînd pe cei nedreptăţiţi la judecăţi, ajutînd celor năpăstuiţi şi mustrînd pe cei ce făceau nedreptăţi. El făcea judecăţi drepte pe vremea lui Prov, celui dintîi eparh al cetăţii, care l-a făcut sfetnic pentru buna lui pricepere. Apoi a fost ales, de către împăratul Valentinian, ca prefect al Liguriei şi Emiliei.

În acea vreme a murit în cetatea Mediolanului episcopul Axentie arianul, care avea scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce s-a săvîrşit în surghiunie. Viaţa lui Axentie i-a curmat-o Domnul pentru eresul lui şi s-a sfîrşit rău. Atunci dreptcredinciosul împărat, chemînd pe toţi episcopii Italiei, le-a zis: “Ştiţi bine, părinţi prea cinstiţi, ca unii ce sînteţi crescuţi cu dumnezeieşti şi sfinţite învăţături, cum trebuie să fie cel ce are vrednicie de arhierie, adică nu numai cu cuvîntul, ci şi cu viaţa îmbunătăţită să-şi îndrepteze turma, să o povăţuiască la păşune de mîntuire şi să aibă martor al învăţăturii sale chiar viaţa sa. Deci, astfel de om să aşezaţi în scaunul episcopiei, ca să plecăm capetele noastre la dînsul cu blîndeţe şi noi, cei ce ocîrmuim împărăţia, să primim mustrările lui ca o doctoricească vindecare, căci ca nişte oameni şi noi greşim”.

Acestea zicînd dreptcredinciosul împărat, tot soborul l-a rugat pe dînsul să aleagă el arhiereu, ca un înţelept şi dreptcredincios ce era, iar el a răspuns: “Acest lucru este peste puterea mea, căci voi sînteţi învredniciţi de dumnezeiescul dar ca unii ce aţi primit darul Preasfîntului Duh. Pentru aceasta socotesc că veţi face alegerea mai bună”.

Atunci s-a făcut ceartă şi mare tulburare între cei dreptcredincioşi şi între arieni. Pentru că fiecare parte dintre dînşii voia să ridice în scaun un episcop de credinţa sa şi era neunire şi tulburare în popor. De acest lucru înştiinţîndu-se Prov, eparhul Romei, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să meargă şi să potolească tulburarea poporului, zicîndu-i: “Fii, nu ca un judecător, ci, ca un episcop”. Deci ajungînd Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit şi cu vorba sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia şi-i îndemna către unire şi pace. Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, deodată a strigat din popor: “Ambrozie să ne fie episcop”. Auzind aceasta tot poporul care era în biserică a repetat cuvîntul pruncului şi a început a striga cu mare glas: “Ambrozie să ne fie episcop”. Astfel, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale şi amîndouă părţile cele potrivnice, adică şi a celor dreptcredincioşi şi a celor răucredincioşi, împăcîndu-se şi unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deşi nu era încă luminat cu Sfîntul botez, ci numai chemat, căci pe vremea aceea nimeni nu se Boteza, pînă ce nu ajungea în vîrsta lui Hristos.

El, auzind strigarea poporului şi socotindu-se a fi nevrednic de o treaptă mare ca aceea, a ieşit din biserică şi, şezînd în divan, a început a munci fără milă pe cei vinovaţi, contra obiceiului său. Aceasta o făcea ca poporul, văzînd nemilostivirea sa, să-l urască şi să nu-l voiască episcop. Însă poporul nu înceta a striga, dorind să-l aibă pe el episcop. Apoi, în tot timpul lepădîndu-se Ambrozie şi spunînd că este un mare păcătos şi încă şi nebotezat, ei ziceau: “Păcatul tău să fie asupra noastră”. Căci ştiau că se va curăţi cu Sfîntul Botez de toate păcatele. Deci, tulburîndu-se Ambrozie, s-a dus la casa sa şi gîndea să-şi lase dregătoria şi să ia viaţa cea de sărăcie, precum făceau mulţi atunci din filozofii elineşti. Dar, fiind oprit şi împiedicat de la acel gînd, alt meşteşug a aflat; căci, fugind de treapta episcopiei, a poruncit să aducă o femeie desfrînată în casa lui, ca văzînd poporul să se îngreţoşeze şi să se lepede de dînsul ca de un desfrînat. Dar poporul mai vîrtos striga: “Asupra noastră să fie păcatul tău, numai primeşte şi episcopia împreună cu Botezul”.

Văzînd Ambrozie că nu poate nicidecum scăpa de cererea poporului, a gîndit să fugă. Deci noaptea, tăinuindu-se de toţi, a ieşit din cetate şi i se părea că merge la cetatea ce se numea Tichin, şi că este pe cale departe; dar făcîndu-se ziuă, s-a aflat în poarta cetăţii Mediolanului. Astfel Dumnezeu, Care-l pregătea soborniceştii Sale Biserici, ca pe un zid împotriva duşmanilor şi ca pe turnul lui David împotriva Damascului, adică împotriva relei credinţe ereticeşti, oprea fuga lui şi cu puterea Sa îl întorcea din cale.

Înştiinţîndu-se de aceasta, cetăţenii Mediolanului îl străjuiau ca să nu fugă; şi au trimis la împăratul Valentinian cel mare, rugîndu-l să poruncească lui Ambrozie să primească treapta episcopiei. Iar împăratul s-a bucurat că aceia pe care el îi pune în dregătorii mireneşti sînt aleşi la mari dregătorii duhovniceşti. Atunci s-a bucurat şi Prov, eparhul cel mare al Romei, că s-a împlinit proorocia lui, care a spus-o lui Ambrozie, trimiţîndu-l în Mediolan şi poruncindu-i: “Să fie, nu ca un judecator, ci ca un episcop, sfătuind pe popor”. Deci, aşteptînd poporul întoarcerea celor trimişi de împărat şi aducerea răspunsului de la dînsul, Ambrozie în acea vreme iarăşi a fugit şi s-a ascuns într-un sat oarecare, în stăpînirea unui oarecare bărbat slăvit, cu numele Leontie. Venind porunca împăratului, a fost arătat de acel Leontie şi adus poporului în Mediolan, pentru că nici un loc nu putea ascunde pe acela întru care a binevoit Dumnezeu a-l pune ca pe o cetate în vîrful muntelui şi ca pe o făclie în sfeşnic şi a-l face păstor oilor sale celor cuvîntătoare.

Cunoscînd Ambrozie bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a supus poruncii împărăteşti şi dorinţei poporului. Însă n-a voit să se boteze de un episcop arian, ci de un episcop dreptcredincios, cu dinadinsul păzindu-se de credinţa cea rea arienească. Şi fiind botezat, a trecut într-o săptămînă toate treptele ierarhice, iar a opta zi a fost aşezat episcop, cu negrăită bucurie din partea poporului. Iar acolo era de faţă la toate însuşi împăratul – precum scrie Teodorit – la aşezarea lui şi, bucurîndu-se, a zis către Dumnezeu: “Mulţumescu-ţi, Doamne, Atotputernice, Mîntuitorul nostru, căci aceluia căruia eu i-am încredinţat trupurile, Tu i-ai încredinţat sufletele şi ai arătat că este dreaptă cunoştinţa mea pentru dînsul”.

Apoi, nu după multe zile, cînd dumnezeiescul Ambrozie vorbea cu împăratul cu îndrăzneală şi-l mustra pentru oarecare lucruri ce se făceau cu nedreptate în judecăţile cetăţii, împăratul a zis către dînsul: “Ştiu mai dinainte îndrăzneala ta în cuvinte şi pentru aceea nu numai că n-am oprit alegerea ta la episcopie, ci chiar am ajutat-o. Deci îndreptează greşalele noastre, precum învaţă dumnezeiasca lege şi tămăduieşte nedreptăţile sufletelor noastre”. Iar la începutul episcopiei sale a rugat pe papa Damas să-i trimită spre ajutor un bărbat cu bună încredere, pe care l-ar fi ştiut el. Deci, i-a trimis papa pe un părinte şi asculta sfatul lui. Rînduiala casei i-a încredinţat-o lui Satirie, fratele său, iar el se îndeletnicea prin biserici, săvîrşind dumnezeieştile slujbe şi învăţînd poporul din Sfintele Scripturi.

După cîţiva ani s-a dus la Roma, în patria sa, unde a aflat pe sora sa trăind, iar maica sa murise. Şi cînd îi săruta lui dreapta, sfîntul, zîmbind puţin, a zis către slujnică: “Iată că săruţi mîna episcopului, precum îţi ziceam odinioară”. Pentru că s-a împlinit acea proorocire de care s-a spus, cum că jucîndu-se cînd era prunc, îşi întindea dreapta către casnici, zicînd: “Sărutaţi-mi mîna căci eu voi fi episcop”. Zăbovind el în Roma, l-a rugat o femeie cinstită, care vieţuia de cea parte a rîului Tibru, ca să săvîrşească în casa ei dumnezeiasca Liturghie. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se altă femeie, care era foarte slăbănoagă, a poruncit să o ducă acolo. Deci, cînd s-a atins de marginea veşmintelor lui şi le-a sărutat, arhiereul lui Dumnezeu rugîndu-se, îndată s-a sculat sănătoasă; apoi a străbătut vestea de acea minune în toată Roma.

După moartea lui Valentinian cel mare, care a ocîrmuit bine împărăţia, vreme de optsprezece ani, luînd după dînsul sceptrul împărăţiei apusului, Graţian, fiul său, şi, pregătindu-se de război împotriva goţilor, a rugat pe Sfîntul Ambrozie să-i scrie mărturisirea sfintei credinţe soborniceşti. Deci sfîntul i-a scris cărţi pentru credinţă şi i-a proorocit despre biruinţa împotriva vrăjmaşilor; apoi a binecuvîntat steagurile lui, care aveau pe dînsele numele lui Hristos. După aceea împăratul Graţian a dobîndit o minunată biruinţă asupra goţilor, cu binecuvîntarea şi rugăciuniuile plăcutului lui Dumnezeu.

Iar Valens, fratele tatălui său, care împărăţea în partea Răsăritului şi era arian, făcînd război cu sciţii şi fiind biruit, a fugit într-o şură de paie, care fiind aprinsă cu foc de vrăjmaşi, a murit acolo. Astfel rămase lui Graţian toată împărăţia romanilor, fiindcă Valens n-a avut feciori. Iar Graţian, fiind binecredincios ca şi tatăl său, a scris porunci pretutindeni să cheme pe toţi arhiereii, surghiuniţi de unchiul său Valens pentru bunacredinţă. Apoi, înştiinţîndu-se că Tracia se prăda de barbarii care l-au ucis pe Valens, lăsînd Italia, s-a dus în Panonia.

În acea vreme trăia şi marele Teodosie, renumit pentru strălucirea strămoşilor lui şi prin multa bărbăţie şi vitejie, care se afla atunci în Spania, căci acolo a fost născut şi crescut. Deci, împăratul Graţian a trimis şi l-a luat în ajutor, făcîndu-l voievod peste toată oastea şi l-a trimis la război împotriva barbarilor. El, fiind înarmat cu acea armă nebiruită a Crucii şi cu buna credinţă, a biruit pe vrăjmaşi desăvîrşit şi a izbăvit toată Tracia de robie. Pentru această biruinţă s-a bucurat foarte mult Graţian şi îndată a încoronat pe Teodosie ca împărat, lăsîndu-l pe dînsul la răsărit, iar el s-a dus iarăşi în Italia. Apoi amîndoi se sileau să stîrpească eresul arian şi mai ales Teodosie, căci în părţile Răsăritului erau mulţi arieni din pricina lui Valens.

După aceasta, împăratul Graţian a fost omorît cu vicleşug în Galia de tiranul Maxim. Iar după dînsul a luat împărăţia Apusului Valentian, fratele lui cel tînăr, împreună cu maica sa Iustina, soţia împăratului Valentinian cel mare, care, fiind ariancă, ura pe Sfîntul Ambrozie şi-l supăra. La moartea episcopului de Sirmia s-a dus acolo Iustina, vrînd să fie în scaunul acela un episcop de credinţa sa. Sfîntul Ambrozie a mers acolo ca în păstoria sa şi, nebăgînd de seamă mînia femeiască, voia să hirotonisească episcop pe un bărbat binecredincios, cu numele Anemie. Dar într-o zi, adunîndu-se toţi în biserică şi sfîntul era în amvon, fiind de faţă şi împărăteasa, a trimis o femeie de credinţa ei cea rea, ca să apuce pe episcop de veşminte şi să-l scoată de la locul său, apoi să-l ducă către femei, ca să fie bătut de mîinile femeilor şi să-l izgonească din biserică.

Apropiindu-se cu îndrăzneală de sfînt acea femeie fără de ruşine, vrînd să săvîrşească ceea ce-i poruncise, sfîntul i-a zis: “Deşi nu sînt vrednic acestei dregătorii, însă ţie nu ţi se cuvine a ridica mîna asupra nici unuia dintre preoţi, ci a te teme de judecata lui Dumnezeu, ca să nu te ajungă vreun rău neaşteptat”. Aceste cuvinte ale sfîntului s-au împlinit în faptă asupra acelei femei îndrăzneţe; căci a doua zi, deodată a murit şi a îngropat-o pe dînsa însuşi sfîntul, răsplătind răul cu bine.

Înfricoşîndu-se arienii de acea minune, nici împărăteasa n-a îndrăznit mai mult a se împotrivi sfîntului pentru hirotonisirea episcopului celui dreptcredincios şi, astfel, sfinţind el fără piedică pe acela, s-a întors în Mediolan. Împărăteasa nu înceta a vrăjmăşui asupra lui şi a căuta prilej spre a-i face rău. Deci a aflat ajutor la răutatea ei pe un dregător cu numele Eftimie, pe care l-a invitat prin rugăminte şi l-a încărcat cu daruri ca să răpească în taină pe Sfîntul Ambrozie şi să-l trimită în surghiun într-o latură depărtată. Eftimie, sîrguindu-se a împlini dorinţa împărătesei, şi-a făcut casă lîngă biserică, pentru ca mai cu înlesnire să-l poată răpi pe arhiereul lui Dumnezeu, căutînd vreme cu prilej, pregătind şi căruţă cu care voia să ducă pe sfînt în surghiun. Dar prin judecata lui Dumnezeu, s-a întors durerea şi nedreptatea peste capul lui, căci într-aceeaşi zi în care nădăjduia să răpească pe sfînt, deodată a venit poruncă de la împărat să surghiunească pe Eftimie. Deci Eftimie a fost dus în surghiunie cu aceeaşi căruţă, pe care o pregătise ticălosul pentru Sfîntul Ambrozie.

În acea vreme Dumnezeu a descoperit plăcutului său Ambrozie moaştele sfinţilor mucenici Protasie şi Ghervasie, care, fiind scoase din pămînt la iveală, multe minuni se făceau printr-însele. Un orb oarecare cu numele Sevir, numai s-a atins de hainele cele muceniceşti şi îndată a văzut; şi mulţime de duhuri necurate se izgoneau din oameni. Însă în palaturile împărăteşti nu puţini arieni, împreună cu împărăteasa rîdeau şi batjocoreau darul lui Dumnezeu, pe care l-a dat Domnul nostru Iisus Hristos Sfintei Biserici, preamărind pe mucenicii Săi. Deci, ziceau că Ambrozie a cumpărat cu aur pe oamenii care se prefac a fi îndrăciţi şi venind la mormîntul mucenicilor îi arată ca şi cum i-ar tămădui şi prin astfel de minuni se laudă în popor. Multă vreme bîrfind ei, deodată, prin voia lui Dumnezeu a venit diavolul asupra unuia dintr-înşii şi-l muncea cumplit. Iar omul acela striga, zicînd: “Să sufere ca mine toţi cei ce hulesc pe sfinţii mucenici şi nu cred în Treimea, în care ne spune Ambrozie a crede”. Iar ei spăimîntîndu-se, în loc să se pocăiască şi să creadă, a luat pe cel muncit de diavol şi l-au înecat în iezer.

Un altul din adunarea relei lor credinţe arieneşti, intrînd în biserică, a aflat pe Sfîntul episcop Ambrozie învăţînd pe popor. Atunci a văzut pe îngerul lui Dumnezeu şoptindu-i lui Ambrozie la ureche, arătînd că episcopul vesteşte către popor cuvinte îngereşti. Arianul, văzînd aceasta, s-a întors la credinţa cea dreaptă şi el, care era mai înainte prigonitor al credinţei, s-a arătat apărător, cu darul Atotputernicului Dumnezeu. Iar alţi doi din aceeaşi credinţă, postelnici ai împăratului Graţian, voiau să discute cu Sfîntul Ambrozie înaintea poporului şi au rînduit din vreme aceasta; iar întrebarea aceea voiau să fie despre întruparea lui Hristos.

Sosind vremea cea rînduită, sfîntul îi aştepta împreună cu poporul în biserică, fiind gata a discuta cu dînşii, avînd în sine duhul lui Dumnezeu. Dar aceia fiind mîndri şi vrînd a face necaz sfîntului, nu s-au dus la discuţie şi, încălecînd pe caii lor, au ieşit din cetate la cîmp. Atunci, fiind ei la un loc înalt, deodată încurcîndu-se caii, au căzut dintr-acel loc şi astfel rău şi-au pierdut sufletele. Iar arhiereul lui Dumnezeu, neştiind nimic de întîmplarea lor, aşteptînd mult, văzînd că nu vin, s-a suit în amvon şi a făcut învăţătură către popor, zicînd: “Fraţilor, eu mă sîrguiesc a plăti datoria, dar nu aflu pe datornicii mei cei de ieri”. Apoi a grăit şi celelalte, care sînt scrise în cartea lui despre întruparea Domnului.

Împărăteasa Iustina, de vreme ce nu putea sta împotriva lui Maxim, căci acum luase Spania şi Galia, pentru acea nevoie, Iustina împărăteasa a rugat pe Sfîntul Ambrozie să meargă la Maxim cu rugăminte şi să mijlocească la dînsul pentru pacea fiului ei cel mai tînăr. Deci păstorul cel bun a mers la tiranul, gata fiind a-şi pune sufletul pentru oi. Prin cuvintele sale cele înţelepte şi cu graiurile cele smerite a înduplecat pe tiran să nu vină asupra Italiei în acel an şi a rămas în Galia. Iustina, fiind tot nemulţumitoare pentru osteneala aceea a arhiereului lui Dumnezeu şi neîncetînd a vrăjmăşi asupra lui, a trimis la dînsul, în numele fiului său, ca biserica cea mare din Mediolan şi visteria ce este într-însa s-o dea arienilor. Iar sfîntul s-a împotrivit cu bărbăţie poruncii împăratului, zicînd: “Cele ce sînt ale mele pe acelea nu le opresc şi sînt gata chiar viaţa a-mi expune, iar ceea ce este a lui Dumnezeu, aceea nu o pot da, şi nici împăratul nu o va putea lua”.

După aceea a venit la împăratul oaste, trimisă de împărăteasă, cu poruncă să ia cu sila biserica, izgonind dintr-însa pe episcop. Poporul, auzind de aceasta, s-a strîns la biserică şi împreună cu episcopul lor, Sfîntul Ambrozie, s-au închis în ea, nelăsînd pe ostaşi să intre înăuntru. Au petrecut acolo închişi în biserică trei zile, cîntînd şi preamărind pe Dumnezeu. Deci, tare împotrivindu-se arienilor, n-au lăsat să izgonească pe episcop şi să ia biserica. Iar Sfîntul Ambrozie răspundea împotriva poruncii împăratului într-acest chip: “Nu voi face aceasta cu voia mea, ca să ies din biserică şi s-o las, nici voi da turma oilor la lupi, nici voi lăsa hulitorilor biserica lui Dumnezeu. Dacă este cu dreptate a mă omorî, apoi aici în biserică să fiu tăiat cu sabia, sau împuns cu suliţa, căci cu bună voire şi cu dragoste voi primi aici uciderea”.

Împărăteasa, auzind acestea s-a ruşinat, dar s-a şi temut de împotrivirea cu bărbăţie a celor dreptcredincioşi şi n-a îndrăznit mai mult a ridica război asupra Bisericii. Deci, ruşinîndu-se că n-a sporit nimic, a trimis în taină pe un ucigaş oarecare în casa lui Ambrozie, ca să-l ucidă. Acela intrînd în camera episcopului cu sabia, cînd a ridicat mîna asupra sfîntului vrînd să-l lovească, îndată i s-a uscat mîna, încît nu putea s-o lase în jos; apoi fiind prins, a mărturisit de cine era trimis. Sfîntul Ambrozie, fiind fără răutate, a vindecat mîna lui cea uscată şi l-a liberat în pace.

Maxim tiranul, pornind iarăşi război împotriva Italiei, iar Iustina, împăcîndu-se cu Ambrozie şi cu fiul său, l-a rugat să meargă la tiran cu blîndeţe. Sfîntul, nepomenind răul, s-a dus, dar nimic n-a mai putut spori la tiranul cel mîndru şi împietrit cu inima. Văzîndu-l aşa de neînduplecat, a arătat îndrăzneala aceasta, blestemîndu-l înaintea tuturor ca pe un ucigaş şi a socotit străin de Biserică pe cel ce cu vicleşug a pierdut pe stăpînul său, adică pe împăratul. Iar el venind cu război asupra Italiei, a luat cetăţi; şi neputînd a-i sta împotrivă împăratul cel tînăr, a fugit împreună cu maica sa în Tesalonic, în pămîntul grecesc, la Teodosie cel Mare, împăratul răsăritului, cerînd ajutor de la dînsul. Teodosie, adunînd putere ostăşească, s-a dus asupra lui Maxim şi, biruindu-l, l-a omorît, răzbunînd sîngele cel nevinovat al împăratului Graţian. Dar împărăteasa Iustina nu s-a învrednicit a ajunge acea biruinţă, căci a murit degrab, iar fiul ei, după sfătuirea împăratului Teodosie, s-a numărat între cei dreptcredincioşi.

După moartea Iustinei s-a întîmplat că era la judecată un vrăjitor care, fiind chinuit, zicea că mai mult este muncit de îngerul păzitor al lui Ambrozie, decît de draci. Fiind întrebat pentru ce este muncit de înger, a mărturisit pricina aceasta: “În zilele împărătesei Iustina, vrînd cu vrăjile mele să întărît poporul Mediolanului asupra episcopului lor, m-am suit pe vîrful bisericii la miezul nopţii şi am adus acolo jertfă diavolilor. Şi cu cît mă sîrguiam eu, prin lucrarea răutăţii a porni pe popor împotriva sfîntului, cu atîta am văzut pe creştini lipindu-se mai mult de episcopul lor, cu mai multă dragoste şi sporind în soborniceasca credinţă; apoi, neputînd face ceva mai mult, am trimis diavolii în casa lui Ambrozie, ca să-l omoare. Iar aceia mi-au spus că nu numai nu pot a se apropia de episcop, dar nici de uşile casei lui, căci ieşind foc îi arde pe dînşii”. Aceasta a mărturisit vrăjitorul în munci, căci cu adevărat Sfîntul Ambrozie era înfricoşat diavolilor.

Odată un copil, fiind muncit de duhul cel necurat, a fost dus în Mediolan la sfînt şi neajungînd încă copilul în cetate, l-a lăsat diavolul şi a venit sănătos înaintea arhiereului lui Dumnezeu, rămînînd lîngă dînsul. După cîtăva vreme, a ieşit copilul acela din Mediolan mergînd către patria sa şi, cînd a ajuns la locul unde îl lăsase diavolul, iarăşi a năvălit asupra lui şi a început a-l munci; apoi fiind întrebat de cei ce-l blestemau, pentru ce în Mediolan n-a muncit pe copil, el a răspuns: “M-am temut de Ambrozie, căci, încă neajungînd în Mediolan, am fugit din copilul acesta o vreme şi l-am aşteptat la locul acela unde l-am lăsat; apoi, văzîndu-l pe el întorcîndu-se, iarăşi am intrat în el”.

Tiranul Maxim fiind ucis, împăratul Teodosie a venit în Mediolan, iar Ambrozie în acea vreme era în Acvilia. Atunci s-a întîmplat următorul lucru, într-acest chip: în părţile Răsăritului, într-o cetate oarecare, au ars creştinii şcoala iudeilor pentru o batjocură ce se făcuse de dînşii orînduielii celei monahiceşti. Despre acest lucru a vestit comitul Răsăritului pe împăratul, care îndată a dat poruncă ca episcopul cetăţii aceleia să zidească din nou şcoala iudeilor. Însă Sfîntul Ambrozie, înştiinţîndu-se de aceasta, a scris împăratului, neputînd să meargă singur degrab la dînsul, mustrîndu-l că a făcut judecată nedreaptă. Apoi l-a rugat să schimbe acea poruncă şi să nu dea pe creştini în batjocura iudeilor; dar împăratul nu ţinea seamă de scrisoarea lui Ambrozie.

După ce a venit singur arhiereul lui Dumnezeu în Mediolan a imputat împăratului, înaintea tuturor, făcînd propoveduire în biserică, ca în faţa lui Dumnezeu şi grăind către dînsul: “Eu te-am făcut pe tine împărat, eu ţi-am dat pe vrăjmaşul tău în mîinile tale, eu toată puterea lui am spus-o ţie, eu din seminţia ta te-am pus în scaunul împărătesc, eu te-am făcut pe tine a te veseli, iar tu dai prilej vrăjmaşilor mei a se ridica asupra mea?” Cu aceste cuvinte împăratul fiind înduplecat, a schimbat judecata sa şi a poruncit să nu se zidească de creştini şcoala evreiască.

În aceeaşi vreme altă întîmplare a avut loc. Poporul din Tesalonic s-a ridicat asupra voievodului Votiriei şi l-au omorît, pentru care pricină mîniindu-se împăratul, a trimis ostaşi asupra cetăţii aceleia şi a omorît ca la şapte mii de oameni. Atunci mulţime din cei nevinovaţi au murit de ascuţişul sabiei, pentru că ostaşii năvălind asupra cetăţii nu căutau pe cei vinovaţi, ci chinuiau pe toţi care se întîmplau pe uliţele cetăţii; bătrîni, tineri şi copii. Auzind de aceasta, lui Ambrozie i-a părut rău şi pe drept s-a mîniat asupra împăratului pentru o vărsare de sînge ca aceea, fără socoteală.

Iar odinioară într-o zi de praznic, venind împăratul la biserică cu slavă, arhiereul lui Dumnezeu fără temere a ieşit înaintea lui, oprindu-i intrarea în biserică şi mustrîndu-l pentru vărsarea de sînge cea nedreaptă a zis: “Nu ţi se cade ţie, împărate, a te împărtăşi cu credincioşii, după atîta ucidere şi fără să faci nici o pocăinţă. Deci, cum vei primi Trupul lui Hristos, cu mîini muiate în sînge nevinovat? Şi cum vei bea Sîngele Domnului, cu buzele cu care ai dat poruncă, pentru acea ucidere cumplită?” Zis-a către dînsul împăratul: “Şi David a greşit, făcînd ucidere şi mare desfrînare, însă nu s-a lipsit de milostivirea lui Dumnezeu”. Răspuns-a lui episcopul: “De ai urmat lui David, celui ce a greşit, apoi urmează lui şi la pocăinţă”. Deci s-a întors împăratul la palatul său tulburat, părîndu-i rău de păcatul său. Apoi, pregătindu-se a primi canonul de pocăinţă ce i s-a rînduit de arhiereu în faţa tuturor, ca unul din cei simpli se pocăia, aruncîndu-se cu faţa la pămînt înaintea bisericii, stînd împreună cu cei ce se pocăiesc şi multe lacrimi vărsînd. Iar după săvîrşirea pocăinţei, a fost primit în biserică de Sfîntul Ambrozie.

Vrînd împăratul să se împărtăşească cu Sfintele şi Preacuratele Taine, a intrat în altar să se împărtăşească împreună cu cei sfinţiţi. Dar Sfîntul Ambrozie a trimis la dînsul pe arhidiaconul său, poruncindu-i să aştepte împărtăşirea înaintea altarului, împreună cu celălalt popor, pentru că porfira – zicea el – face împăraţi, iar nu preoţi. Această învăţătură primind-o cu dragoste, preacredinciosul împărat a răspuns că nu pentru semeţie a intrat în altar, ci, în Constantinopol astfel de obicei este, ca împăratul împreună cu preoţii să se împărtăşească în altar. Deci, el cu evlavie aştepta vremea împărtăşaniei, cu poporul cel de obşte în biserică.

Cu astfel de faptă bună strălucea şi arhiereul şi împăratul, încît eu de faptele amîndorura mă minunez; adică de îndrăzneala lui Ambrozie, ca şi de buna supunere, de fierbinţeala rîvnei şi de curăţirea credinţei împăratului. Deci, cîte a învăţat împăratul de la Ambrozie în Mediolan, pe acelea cu tot sufletul le păzea, după ce s-a întors în Constantinopol şi, neintrînd în altar pentru împărtăşanie, l-a întrebat patriarhul Nectarie: “Pentru ce nu intră în altar să se împărtăşească, după obiceiul împărătesc, ci aşteaptă afară cu poporul cel simplu?” Iar el, oftînd, a răspuns: “N-am ştiut – zice el – deosebirea între împăraţi şi între episcopi, iar acum ştiu de la învăţătorul dreptăţii, Ambrozie, pe care singur se cuvine a-l numi episcop”.

Despre acest sfînt episcop străbătînd vestea pretutindeni, au venit din Persia în Mediolan doi bărbaţi prea înţelepţi, punînd multe întrebări, ca să ispitească înţelepciunea sfîntului, despre care auzise. Apoi, vorbind cu dînsul multă vreme, s-au minunat de adîncul ştiinţei lui şi au spus înaintea împăratului cum că numai pentru Ambrozie au suferit atîta cale, de la răsărit la apus, vrînd ca să-l vadă şi să-i audă înţelepciunea lui.

După plecarea împăratului Teodosie din Italia la Constantinopol, împăratul Valentinian cel tînăr din Galia, sfîrşindu-şi viaţa în cetatea Viena prin vicleşugul lui Arvogast comitul, a rămas după dînsul Evghenie tiranul, care numai pe dinafară se arăta creştin, iar pe dinăuntru era slujitor diavolului şi vrăjitor. Acela, vrînd să fie iubit de cei mari ai Romei, între care cei mai mulţi erau închinători de idoli şi slujitori diavolilor, a poruncit să deschidă capiştile idoleşti şi să se aducă jertfă. Deci, mergînd el în Mediolan, Sfîntul Ambrozie s-a dus în Bononia, apoi în Florenţa şi în Tuschia, ferindu-se de împăratul cel nedrept, nevrînd a vedea pe un om ca acela care numai cu făţărnicie era creştin, iar cu năravul era păgîn, fără a se teme de răutatea lui, ci numai de vederea lui îngreţoşîndu-se; căci a scris către dînsul fără temere, sfătuindu-l şi îngrozindu-l cu judecata lui Dumnezeu; dar n-a putut să înduplece pe cel împietrit cu inima.

Zăbovind în Florenţa plăcutul lui Dumnezeu, petrecea în casa unui bărbat cinstit şi binecredincios, cu numele Dechentie, al cărui fiu Pansofie, prunc mic era muncit de duh necurat, pe care l-a vindecat sfîntul, cu rugăciunea şi cu punerea mîinilor. Iar după cîteva zile, fără de veste îmbolnăvindu-se, copilul a murit. Maica lui binecredincioasă, fiind plină de credinţă şi de frica lui Dumnezeu, l-a dus în camera lui Ambrozie şi, nefiind el acolo, a pus pe fiul său pe patul lui şi apoi a plecat. Iar Sfîntul Ambrozie, intrînd în camera în care găzduia, a văzut pe copil zăcînd mort pe patul său, apoi, închizînd uşa, s-a rugat, precum odinioară a făcut proorocul Elisei. După aceea a privit pe prunc, a suflat peste dînsul şi l-a înviat, apoi l-a dat viu maicii sale.

În acea cetate sfinţindu-se o biserică, au pus într-însa moaştele sfinţilor mucenici Vitalie şi Agricolae, pe care le-a aflat în Bononia, între mormintele iudeilor şi nimeni din creştini nu putea să le cunoască dacă nu ar fi vestit singuri sfinţii mucenici despre moaştele lor pe plăcutul lui Dumnezeu. Apoi, arhiereul lui Hristos s-a întors în Mediolan la scaunul său, pentru că Evghenie ieşise acum din Mediolan la război împotriva împăratului Teodosie şi se lăuda ticălosul, că, după ce se va întoarce cu biruinţă, biserica Mediolanului o va face grajd de cai, iar pe clerici îi va ucide cu săbii. Dar n-a dobîndit aceasta cel cu totul înrăutăţit, pentru că a murit în război, fiind biruit de împăratul Teodosie şi a pierit cu sunet pomenirea lui.

Teodosie dreptcredinciosul împărat, venind cu bucurie, l-a întîmpinat arhiereul lui Dumnezeu, ca pe un biruitor; dar acela căzînd la picioarele sfîntului, socotea că biruinţa sa asupra vrăjmaşului a avut-o prin rugăciunile lui. Nu după multă vreme s-a săvîrşit bine şi împăratul Teodosie, împărăţind cu plăcere de Dumnezeu şi s-a dus către împărăţia cea fără de sfîrşit. După dînsul au luat împărăţia cea pămîntească feciorii lui, Arcadie, la Răsărit şi Onorie, la Apus.

În vremea împărăţiei lui Onorie, Sfîntul Ambrozie a aflat moaştele sfinţilor mucenici, Nazarie şi Chelsie, despre care scrie preotul Paulin astfel: “În vremea aceea, aflîndu-se moaştele Sfîntului mucenic Nazarie într-o grădină în afară de cetate, Sfîntul Ambrozie le-a adus în biserica Sfinţilor Apostoli. Şi am văzut sînge în mormîntul în care zăcuse moaştele mucenicului, ca şi cum ar fi curs acum, apoi părul capului şi barba erau nestricate, ca şi cum ar fi fost pus acum în mormînt; iar faţa lui aşa era de luminată, ca şi cum ar fi fost acum spălată. Ce minune! Precum însuşi Domnul în Evanghelie, mai înainte a făgăduit: că şi perii capului vostru nu vor pieri. Apoi ne-am umplut de bună mireasmă, care covîrşea cu tot felul de aromate şi aducînd moaştele mucenicului şi punîndu-le în căruţă, îndată ne-am întors împreună cu Sfîntul Ambrozie, către ale Sfîntului mucenic Chelsie, care erau puse în acelaşi loc. După aceea ne-am înştiinţat de la cel ce stăpînea grădina aceea, cum că le este poruncit de la părinţi să nu lase locul acela din neam în neam, pentru că mari comori sînt puse într-însul. Şi cu adevărat erau mari comori, pe care nici moliile, nici rugina nu le strică, nici furii, cei ce sapă pe dedesupt, nu le fură, al căror păzitor este Domnul, iar locul lor este în curţile cele cereşti, cărora viaţa le era Hristos, iar moartea un cîştig”.

După ce arhiereul a adus moaştele sfinţilor în biserica Apostolilor, a învăţat poporul, ţinîndu-le predică. Şi iată un oarecare om avînd întru sine duh necurat, a strigat zicînd: “Ambrozie mă munceşte pe mine”. Iar sfîntul, întorcîndu-se, le-a zis: “Să amuţeşti, diavole, că nu Ambrozie, ci credinţa sfinţilor şi zavistia ta te munceşte pe tine; pentru că vezi pe oameni suindu-se acolo, de unde eşti tu aruncat jos; iar Ambrozie nu ştie a se îngîmfa cu mîndrie”. Acestea zicînd sfîntul, a tăcut diavolul, aruncînd cu faţa la pămînt pe omul cel ţinut de el.

Împărăteasa marcomanilor, cu numele Fritighilda, care era închinătoare de idoli, auzind de dumnezeiasca petrecere a Sfîntului Ambrozie, s-a dus spre a-l vedea. Şi atît de mult s-a folosit de cuvintele lui, încît a crezut în Hristos. Iar sfîntul a botezat-o şi i-a arătat ei credinţa în scris, ce fel de viaţă să petreacă şi i-a spus tot ce este nevoie pentru mîntuire. Mai ales a rugat-o să nu lase niciodată pe bărbatul său să facă război cu romanii; iar ea a adus şi pe bărbatul său către Hristos şi l-a înduplecat să aibă pace cu romanii.

Minunatul Ambrozie a pus multă osteneală, să întoarcă pe păgîni, precum am zis mai sus şi credeau mulţi, văzînd dumnezeiasca petrecere a lui şi minunile pe care le săvîrşea Domnul într-însul. Căci tămăduia pe bolnavi, pe diavoli îi izgonea şi alte lucruri preaslăvite lucra. Pe acestea văzîndu-le mulţi, alergau la credinţa cea binecuvîntată, încît el nu mai făcea altă slujbă, decît numai boteza pe cei ce credeau. Dintre aceştia era Augustin, preaînţeleptul şi cuvîntătorul de Dumnezeu, pe care l-a vînat cu înţelepciunea şi priceperea lui cea mare, fiindcă era cufundat în eresul maniheilor. Apoi, botezîndu-l, atît s-a făcut de îmbunătăţit şi mare apărător al Bisericii, încît a povăţuit pe mulţi către buna credinţă, cu învăţăturile şi scrierile sale cele prea înţelepte.

Sfîntul Ambrozie era bărbat cu mare înfrînare, iubitor de osteneală, deştept, în toate zilele postea, afară de sîmbătă, Duminică, de praznice şi de pomenirea slăviţilor mucenici. Rugăciunea lui era neîncetată ziua şi noaptea şi lucrul lui fără lenevire, căci singur cu mîna sa scria cărţi folositoare. Apoi se îngrijea mult de toate bisericile, ostenindu-se întru cele dumnezeieşti, încît după dînsul abia cinci episcopi puteau purta osteneala lui. Pentru cei săraci şi scăpătaţi şi pentru cei robiţi avea nespusă purtare de grijă, încît toate ale sale le cheltuia. Chiar de cînd a luat episcopia, a împărţit aurul, argintul şi toată averea sa pentru împodobirea bisericilor, spre hrana săracilor şi spre răscumpărarea celor robiţi, dînd o puţină parte surorii sale pentru hrană, iar lui nu şi-a oprit nimic; ca fiind străin de toate agoniselile, mai cu înlesnire să poată alerga după Hristos, Domnul său, care, fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca să ne îmbogăţim prin sărăcia Lui. Plăcutul lui Dumnezeu mîngîia pe toţi în tot chipul; cu cei ce se bucurau împreună bucurîndu-se, cu cei ce plîngeau împreună plîngînd. Căci, cînd venea cineva la dînsul pentru mărturisirea păcatelor, plîngea însuşi, încît şi inima cea împietrită o ducea la căinţă şi o deştepta la umilinţă şi lacrimi.

Ajungînd la bătrîneţe, mai înainte a văzut plecarea sa către Dumnezeu şi zicea clericilor săi: “Numai pînă la Paşti voi fi cu voi”. Paulin, preotul, scriitorul vieţii acestuia, spune şi aceasta care a văzut-o cu ochii săi: “Mai înainte cu puţine zile de boala sa, Sfîntul Ambrozie tîlcuia Psalmul patruzeci şi trei, iar eu scriam cele ce ieşeau din gura lui, pentru că el nu putea să scrie mult, pentru bătrîneţele şi slăbiciunea lui. Şi privind spre dînsul, deodată am văzut foc înconjurînd capul lui, în chipul pavezei şi după puţin timp a intrat în gura lui şi s-a făcut faţa lui albă ca zăpada; iar eu văzînd acestea m-am spăimîntat şi n-am mai putut să scriu de frică, apoi iarăşi s-a făcut faţa lui ca mai înainte. Am spus acestea cinstitului bărbat Castul, diaconul, iar el, fiind plin de darul lui Dumnezeu, mi-a spus că am văzut pe Duhul Sfînt în chip de foc, peste episcopul nostru, precum s-a pogorît odinioară peste Sfinţii Apostoli. Iar cînd a început a boli înaintea sfîrşitului său, auzind despre aceasta Stilic, comitul, zicea: “De va muri acest arhiereu va pieri Italia”. Şi a trimis la bolnavul arhiereu, bărbaţi cinstiţi din Mediolan, pe care îi ştia că erau iubiţi sfîntului, rugîndu-l să ceară de la Domnul, ca încă să mai trăiască împreună cu dînşii pe pămînt pentru trebuinţele altora. Iar el a răspuns către dînşii: “Nu am vieţuit aşa în mijlocul vostru, ca să mă ruşinez mai mult a vieţui şi de moarte nu mă tem, pentru că avem pe Domnul cel bun”.

Deci zăcînd pe patul durerii, şedeau departe de patul lui, lîngă uşa casei, diaconii Castul, Polemie, Venerie şi Felix şi vorbeau între dînşii încetişor la ureche, încît numai ei singuri auzeau: “Cine va fi episcop după dînsul?” Şi au pomenit pe Simplichian, prezviterul. Iar sfîntul, departe de dînşii zăcînd, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu ei, a strigat de trei ori: “Bătrîn, însă bun”. Şi cu aceste cuvinte a întărit că Simplichian preotul, are să primească după dînsul episcopia. Şi rugîndu-se sfîntul în boala sa, a văzut pe Domnul Iisus Hristos venind la dînsul şi cu dragoste zîmbind, arătîndu-se lui cu faţa luminată. Aceasta a spus-o Vasian, episcopul Lavdiei, care şedea într-acea vreme lîngă dînsul. Apoi, apropiindu-se despărţirea sufletului său de trup, preotul Gonoratie se odihnea într-un foişor şi a auzit un glas de trei ori zicînd către dînsul de sus: “Scoală, sîrguieşte-te, că astăzi se duce”. Şi sculîndu-se preotul a luat Preacuratele Taine şi a venit la cel bolnav. Iar Sfîntul Ambrozie, rugîndu-se şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile daruri şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului său pe cînd se lumina de ziua Sfintelor Paşti (4 aprilie, era Sâmbăta Mare, a anului 397). Moaştele sale sunt la Milano, unde se bucură de mare cinste.Apoi au pus cinstitul său trup în biserica cea mare a Mediolanului, iar sfîntul lui suflet s-a dus împreună cu îngerii înaintea scaunului Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.