SFÂNTUL MARTIR CONSTANTIN BRÂNCOVEANU - VOIEVODUL CULTURII ROMÂNESTI

SFÂNTUL MARTIR CONSTANTIN BRÂNCOVEANU 

- VOIEVODUL CULTURII ROMÂNESTI -

Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti,

 şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei.

 Gravură în aramă, executată la Veneţia

Personalitatea voievodului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu a avut o mare influenţă în transformările economice, sociale, politice şi culturale care au avut loc la sfârşitul sec. al XVIII-lea, făcând din Ţara Românească un important centru diplomatic european, dar şi unul de luptă antiotomană. În condiţiile decăderii Imperiului Otoman, dar şi ale sângeroaselor războaie care angajau imperiile din vecinătatea ţării, reuşeşte să se menţină pe scaun între anii 1688-1714, conducând ţara „cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere”, „cu blândeţe şi răbdare”, izvorâte din înţelepciunea şi multa-i bunătate”.

Hrisov brancovenesc

Acesta a fost ales domn după moartea unchiului său Şerban Cantacuzino (1688), de către sfatul de obşte al ţării, care l-a văzut, după cum spune cronicarul Radu Greceanu, „cu daruri vrednice împodobit”.

Pe lângă grija pentru păstrarea liniştii şi a hotarelor ţării s-a remarcat ca un mare om de cultură, având la curtea domnească cărturari din Apus, dar şi prin trimiterea la studii ca bursieri a celor mai buni elevi ai Academiei domneşti de la Sfântul Sava, ca Răducanu Cantacuzino, Andronache postelnic, fiul lui Pascale vornicul etc.

De la curtea domnească nu lipsesc nici feţele bisericeşti: Dionisie al IV-lea Sirigul, care-l unsese ca domn în 1688, patriarhul Dositei al Ierusalimului, care era un fel de „hipermitropolit” al Ţării Româneşti unde domnea „strictul, severul şi fanaticul apărător al Ortodoxiei”, după cum îl numea Nicolae Iorga, pe vodă Constantin.

Hrisov brancovenesc

Constantin Vodă Brâncoveanu a avut o relaţie deosebită şi cu Hrisant Notara, viitorul patriarh al Ierusalimului, care era un prieten al familiei, încă din vremea când era arhimandrit. El a trăit un timp la curtea lui Brâncoveanu fiind profesor fiilor săi. Tot în Bucureşti, la instalarea lui Antim Ivireanu ca mitropolit, era şi patriarhul Alexandriei, Gherasim Palados, împreună cu patriarhul Hrisant Notara. Din 1700 până la 1704 la curtea lui Constantin Vodă este prezent şi patriarhul Alexandriei, Atanasie al II-lea, pe care la plecare l-a înzestrat cu tiparniţa arăbească de la Snagov.

Pe lângă patriarhii ortodocşi, care veneau aduşi de multe lipsuri şi nevoi mai întâlnim şi o serie de mitropoliţi şi episcopi care îl încurajau pe domnul muntean.

Biserica greacă îşi găsea refugiul în Ţara Românească la curtea darnicului voievod care ajuta popoarele balcanice ca şi poporul său în lupta de emancipare naţională. Astfel se explică mulţimea donaţiilor făcute în bani, moşii, odoare, cărţi, tipografii şi obiecte bisericeşti românilor din Transilvania, Patriarhiei Ecumenice, Mănăstirilor din Athos, locurilor sfinte de la Ierusalim, de la Muntele Sinai, Patriarhiilor din Antiohia şi Alexandria, mănăstirilor şi bisericilor de peste Dunăre, din Serbia, Bulgaria etc.

Prin înfiinţarea Academiei Domneşti de la Sfântul Sava în 1694 cu predare în limba greacă, Constantin Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior în Ţara Românească, înzestrând instituţia cu cele necesare bunei desfăşurări a activităţii. În 1707, prin actul „Rânduia dascălilor”, reorganiza Academia fixând numărul profesorilor, disciplinele de predare, orarul, localul şcolii şi toate condiţiile necesare pentru desfăşurarea unui proces modern de învăţământ.

Această Academie, numită şi Academia grecească după limba de predare, corespundea unei Facultăţi de filozofie şi litere din cadrul Universităţilor europene. Datorită organizării moderne, Academia se bucura de un mare prestigiu, devenind un far de lumină pentru Ţara Românească, dar şi în întreg sud-estul Europei, fiind prezenţi aici şi tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni. Petru cel Mare trimite, de asemenea, pe Andrei Mihailov şi Danilă Vasiliev ca să înveţe latina şi celelalte ştiinţe.

Pe lângă Academie mai funcţionau în Bucureşti şcoala domnească de slavonie de la Sfântul Gheorghe Vechi, Şcoala de la Colţea etc.

Iată de ce vasta şi variata sa activitate culturală îi va aduce meritul de „voievod al culturii româneşti”.

Pe lângă meritele deosebite pe plan cultural, politic, economic se remarcă şi ca mare ctitor, dar mai ales prin credinţa statornică în Hristos pe care L-a mărturisit, cu preţul vieţii chiar până la moarte, căzând victimă boierilor dornici de onoruri, perfizi şi gata de trădare pentru obţinerea lor.

Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii şi cu vistiernicul Ianache au sfârşit prin a-şi închina sufletele curate lui Dumnezeu. În ziua de 15 august 1714, „cu un ceas înainte de amiază”, după 4 ani de grele suferinţe, au sfârşit prin decapitare.

Încurajându-şi fiii, vodă Brâncoveanu le spunea: „fiii mei, fiţi curajoşi; am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”, iar atunci când cel mai mic fiu, îngrozit de moartea fraţilor, vrea să renunţe, îl îmbărbăta astfel: „din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”. Atunci „copilul îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: vreau să mor creştin: loveşte! Şi îi zbură capul”.

După acest sfârşit trupurile lor au fost târâte pe străzile Constantinopolului, apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini au fost înfipte la prima poartă a seraiului unde au stat trei zile, iar spre seară au fost aruncate şi ele în mare.

Pe ascuns, din ce au putut găsi, creştinii au luat „sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor” şi le-au înmormântat pe insula Halchi, nu departe de Constantinopol, în Biserica Mănăstirii Maicii Domnului ctitorită de Paleologi în sec. al XV-lea, ajutată cu multe daruri şi de domnul martir.

Au mai rămas în viaţă doamna Maria cu nepoţelul, nora şi ginerele care au fost exilaţi. La întoarcerea în ţară în 1720, doamna Maria a adus şi osemintele lui Constantin Brâncoveanu, pe care le-a înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou alături de Ion Mavrocordat.

Deasupra a pus o piatră fără nici o inscripţie şi a atârnat o candelă din argint, cizelată în stil brâncovenesc, cu o inscripţie cu litere mărunte, chirilice:

Această candelă ce s-au dat la S(ve)ti Gherghi Cel Nou,

luminează unde odihnescu oasele fericitului

Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod

şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia;

carea şi măria Sa nădăjduieşte în Domnul,

iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie 12 zile 1720.

Timp de două secole taina inscripţiei a rămas necunoscută. Abia în 1914 cu ocazia parastasului la mormântul voievodului pentru prima dată în mod oficial şi festiv de către Mitropolitul Primat Konon Arămescu Donici (1912-1919), a luat cuvântul marele istoric Nicolae Iorga, care a evocat faptele şi credinţa domnitorului, dezvăluind misterul mormântului fără inscripţie deasupra căruia atârna o candelă care sta mărturie de secole despre locul unde odihnesc rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Ţării Româneşti.

Pentru confirmarea inscripţiei s-au întreprins săpături arheologice în 9-16 decembrie 1932. S-au aflat osemintele unui bărbat „nu tocmai în vârstă şi destul de viguros”, iar „o vertebră cervicală prezenta urmele unei tăieturi”. Acestea au dus la concluzia că sub piatra fără inscripţie, cu stema ţării, la lumina candelei au stat ascunse osemintele Sfântului martir Constantin.

Biserica Sfantul Gheorghe Nou

Puse într-un sicriu sculptat brâncoveneşte s-au păstrat timp de un an şi jumătate în altarul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, iar în 1934, la 21 mai, cu prilejul Praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena „Biserica a crezut a fi creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi creştinii să le aducă cuvenita cinstire”.

ASPECTE DIN TIMPUL PROCESIUNII CU OSEMINTELE

 DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

 21 mai 1934: Sabia Domnitorului

ASPECTE DIN TIMPUL PROCESIUNII:

SCOATEREA SICRIULUI CU OSEMINTELE

 DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

- 21 mai 1934 -

PE DRUMUL SFINŢILOR:

PROCESIUNEA CU OSEMINTELE

DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

 - 21 mai 1934 -

MOMENTE DIN TIMPUL PROCESIUNII

 - 21 mai 1934 -

Şi azi Biserica Sfântul Gheorghe Nou este locaş de cinstire şi închinare a rugăciunilor noastre către sfinţii şi bineplăcuţii slujitori ai lui Dumnezeu Constantin Brâncoveanu, dar şi către Sfântul Ierarh Nicolae ale cărui moaşte se află aici.

[sursa: Dr. Veaceslav Goreanu http://www.geocities.com/cortodox/arhiva/2006/08/brancov.htm]

Relatări despre Sfânţii

Martiri Brâncoveni

...Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţii din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce marturisiră toate, dupa 5 zile, duminică în 15 august, Adormirea Sfintei Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu îl văzu ca se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: ,,Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru“.

Primul decapitat fu Văcărescu, apoi prinţisorul cel mic Mateiaş şi al treilea fiu, Răducanu (care urma să facă nunta după învoirea Vizirului), după care fură decapitaţi Stefaniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voievod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre, iar Marele Vizir, temându-se de vreo răscoală, căci însăşi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol....“

[Anton Maria Del Chiaro (fost secretar domnesc), Istoria delle moderne rivolutione della Valahia, fragment ]

S-a făcut pomenire mare de Sântă-Mărie acestui mucenic ale legii şi neamului. În toate bisericile s-au făcut rugăciuni pentru odihna sufletului său şi a feciorilor nevinovaţi. La locul lui de odihnă a slujit însuşi părintele Mitropolit Primat Konon. S-au scris cărţi cuprinzând viaţa lui. Mormântul i se va împodobi cu lauda jertfei ce a făcut. Şi în Ardeal s-au tras clopotele pentru dânsul, şi până la Constantinopol, unde a pierit, s-a săvîrşit pomenirea lui.

De aici reiese şi o mare învăţătură, pentru toţi. Fă binele şi, orice ţi se va întâmpla, el nu piere. Oricât ai fi de prigonit, ori în ce chip ţi s-ar isprăvi viaţa chiar, îţi vine ceasul, – dacă nu al fericirii, măcar al rugăciunilor recunoscătoare pe mormântul tău. Soarta lui Brâncoveanu, slăvit, până şi acolo unde sângerase, şi vădit cu cele mai mari laude chiar şi acolo unde stătuse două veacuri ascuns, o spune îndestul!

[Nicolae Iorga, Pomenire, Neamul Romănesc pentru popor, anul al V-lea, nr. 31 (v. şi http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/neamul-romnescu-pentru-popor-anul-v-nr.html)]

Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar şi pe necreştini. Ea a fost consemnată cu indignare în puţinele ziare europene care apăreau atunci, dar şi de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. După cum era de aşteptat, moartea mucenicească a Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns în cântece şi balade populare. Înca din 1730 s-a fixat în scris un cântec popular, care circula mai demult în Moldova, sub titlul „Istoria Măririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Bucureşti”.

O cunoscută baladă a fost culeasă în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care era prezentată pe larg mucenicia lui „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi domn creştin”.

Între altele, era menţionată şi propunerea ce i s-a făcut de a îmbratişa religia islamică: „Lasă legea crestinească / Şi te dă-n cea turcească”, la care evlaviosul domnul a răspuns

„Facă Domnul ce o vrea

Chiar pe toţi de mi-i taia

Nu mă las de legea mea”.

La scurt timp după uciderea celor cinci noi mucenici ai dreptei credinţe, la care se adaugă şi vistiernicul Ianache Văcărescu, mitropolitul grec Calinic al Heracleei alcătuit chiar un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat patru înduioşătoare tropare. Unul din tropare are acest cuprins:

„S-a aprins astazi pentru iubitorii de praznice un sfeşnic cu cinci lumânari ce-i luminează pe credincioşi şi sărbătoare cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreuna cu copiii lui”.

O „slujba” a noilor pătimitori pentru Hristos a fost alcătuită şi în mănăstirile muntene, circulând în manuscris. Redăm din ea un tropar şi un icos de la slujba Vecerniei:

Troparul, glas 5:

 „Pe florile României, cel de taină, pe cei întocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfânt domnitorul Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii săi Constantin cel viteaz, Ştefan cel minunat, cu Radu cel vrednic de laudă, cu Matei cel mic, dar cu mintea ca un bărbăt desăvârşit. Pre Ianache Văcărescu, cel cu suflet râvnitor… Toţi noi trebuie să-i lăudam şi cu cântări nevinovăţia lor să o fericim, că se roagă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.

Icosul:

„Ca nişte slugi bine credincioase ai iubitorului de oameni Dumnezeu, apucaţi înainte degrabă izbăvindu-ne pe noi de tot răul, daţi-ne şi cuvant de înţelepciune ca să putem a lauda pătimirile voastre.Bucură-te, domnitorule şi mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brâncovene.

Bucură-te viteazule între mucenici, Ianache, vrednicule de laudă.Bucură-te, cel ce cu inimă bărbătească ai ruşinat pe muftiul cel urât, Constantine Vrâncovene, fericite.

Bucură-te cel ce ai îndrăznit a ocări cu cuvinte măreţe pe sultanul cel păgân, Stefane, alesule între mucenici.

Bucură-te, râvnitorule cel adevărat al lui Hrisots, Radule, prea înţelepte. Bucură-te, mai micule între fraţi, dar mai mare între mucenici, Matei cel minunat … Bucuraţi-vă toţi împreuna şi pentru noi faceţi rugăciuni, ca să ne ierte păcatele noastre, să ne sfârşim în pocăinţa, ca mântuindu-ne să putem cânta şi noi împreună cu voi lui Dumnezeu: Aliluia”.

Aceste “slujbe”, ca şi cântecele populare care pomeneau cu evlavie sfârsitul Brâncovenilor, toate apărute la scurtă vreme după pătimirea lor, ne arată că ei erau socotiţi încă de atunci ca adevăraţi “mucenici” sau “mărturisitori” ai Ortodoxiei.

Drept aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992 a hotărât că “de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii sai Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache să fie cinstiţi cu sfinţii în ceaţa martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotărât să se tiparească viaţa şi slujba lor, iar chipul lor să fie zugravit în icoane şi în biserici, alături de ale altor sfinţi de neam român.

[Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994 ]

Legendă ilustraţii:
1. Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Gravură în aramă, executată la Veneţia.
2, 3. hrisoave brâncoveneşti.
4. Biserica Sântul Gheorghe Nou.

http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/sfntul-martir-constantin-brncoveanu-dr.html
(si alte izvoare)

SINAXAR - 4 IUNIE

Pomenirea Cuvioasei Maicii noastre

Sofia cea din Tracia - Maica orfanilor -

(4 iunie)

Sfanta Cuvioasa Maica Sofia,

roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cum se întâmplă deseori, această sfântă a fost fiica unor părinţi credincioşi. Erau o familie aleasă din vechiul ţinut Ain din Tracia. Făcându-se mare, Sofia a ajuns o fată fermecătoare şi binecrescută. S-a căsătorit şi, cu vremea, ea şi cu soţul ei au avut şase copii.

Deşi e limpede că, crescându-şi copiii, era foarte prinsă cu viaţa zilnică şi cu treburile şi cu grijile casnice, aceasta nu i-a fost nicidecum piedică în viaţa duhovnicească. Mergea des la biserică, făcându-şi şi casa biserică prin desele sale rugăciuni şi privegheri. Se străduia în orice chip să împlinească poruncile şi să caute virtutea. Prin purtarea ei a arătat că grijile vieţii de fiecare zi nu trebuie nicidecum să împuţineze dorinţa noastră de a-i plăcea Domnului ori putinţa de a spori în viaţa duhovnicească.

După un timp a izbucnit o molimă care a ucis pe soţul Sfintei Sofia şi pe toţi copiii lor. Pierzându-şi copiii, ea a ajuns mama multor orfani. Căci vreme de douăzeci de ani, a adoptat peste o sută de copii, pe care i-a crescut în dragostea şi frica Domnului. Căminul ei a ajuns un rai pentru săraci şi cei fără adăpost, ea însăşi ajutând cu râvnă pe alte văduve. Făcea milostenie cu voioşie şi dărnicie, voind mai bine a se lipsi ea, decât să vadă pe vreun sărac plecând din casa ei cu mâna goală.

Ducea o viaţă de mare nevoinţă, rugându-se mereu şi cugetând la Psalmi. Era o pildă de smerenie, socotindu-se cea mai de pe urmă dintre toţi, în ciuda nenumăratelor ei virtuţi. Postea cu mare asprime, spune Viaţa ei, mâncând pâine uscată cu apă; dar hrănea din belşug pe săraci şi le dădea la masă şi vin.

După mulţi ani de slujire cu dăruire şi trudă grea, sănătatea ei a slăbit. Cu un an înainte de fericita ei adormire, la vârsta de cincizeci şi trei de ani, a fost tunsă călugăriţă.

Din pricină neobişnuitei sale milostenii şi a primirii de străini, precum şi a marii sale iubiri – mai ales faţă de săraci, văduve şi orfani -, ca şi pentru sfinţenia vieţii, a fost lăudată în toată împărăţia chiar în timpul vieţii. Ea a fost cu adevărat o pildă de înţelepciune pentru toate timpurile.

Sfanta Cuvioasa Maica Sofia,

roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel

(4 iunie)

Sfintii Martiri de la Niculitel

Praznuiti in fiecare an in ziua de 4 iunie, Sfintii patru mucenici de la Niculitel, Zotic, Atal, Camasie si Filip, au ramas in constiinta credinciosilor ca fiind aducatori de ploaie. Sfintele lor moaste, descoperite in urma unei ploi torentiale din toamna anului 1971, au fost depuse la manastirea Cocosu din judetul Tulcea. IPS Teodosie, a reinviat vechea traditie religioasa a procesiunii in carute impodobite traditional, prin care se reface drumul martirajului Sfintilor de la manastirea Cocosu, la Noviodunum.

Sfantul Ioanichie - Noul Mucenic al Serbiei 

 (4 iunie)

Sfinte mucenice Ioanichie,

 roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Mitropolitul Ioanichie s-a născut în Stolovi în regiunea golfului Kotor în 1880.

După studiile sale la Belgrad a fost hirotonit preot în 1912 şi şi-a exercitat slujirea la început în Kotor, iar apoi într-o parohie din Lastva.

A predat apoi în diferite şcoli şi când a rămas văduv a fost hirotonit episcop-vicar la Budimlje în 1940.

În decembrie acelaşi an, Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe l-a numit mitropolit de Muntenegru şi Paralia. A trebuit să îşi asume noua demnitate în conjuncturile tragice ale războiului, însă a reuşit să asigure funcţionarea Seminarului Teologic din Cetinje şi şi-a sfătuit clerul să se supună oricărei autorităţi politice legale.

Pentru că mulţi preoţi fuseseră arestaţi de rebelii comunişti care erau activi în regiune (din 1941, ultimii, sub conducerea lui Tito, au câştigat treptat controlul Muntenegrului), a încercat să părăsească ţara împreună cu 17 preoţi. Au fost prinşi la Zidani Most: preoţii au fost împuşcaţi pe loc, în timp ce mitropolitul Ioanichie a fost dus la Aradelovaci, unde comuniştii l-au chinuit şi l-au executat (1945).

(notă: Aradelovaci se află în regiunea bogat împădurită a Sumantiei, la sud de Belgrad - locul de refugiu al rebelilor comunişti.)

Sfinte mucenice Ioanichie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

traducere si adaptare: Leontie monahul

Sfântul Leontie, Patriarhul Ierusalimului (14 mai)

Sfantul Leontie, Patriarhul Ierusalimului,

 mare facator de minuni

14 mai

Cuviosul şi Purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Leontie s-a născut în Stromniţa Macedoniei la începutul secolului al XII-lea din părinţi bogaţi şi binecredincioşi, iar renăscându-se prin dumnezeiescul Botez, a primit numele de Leon. La vârsta copilăriei a fost dat la şcoală şi s-a deprins în studiul Sfintelor Scripturi, iar citind Vieţile Sfinţilor îşi cultiva sufletul şi folosindu-se foarte mult din acestea, dorea să se lepede de lume şi să se facă monah pentru a sluji Domnului. Tată lui Leon a murit pe când acesta era încă tânăr. Imediat s-a hotărât să se ducă în Constantinopol.

Hotărârea de a se călugări a întărit-o cu fapta retragerii într-un munte, în desăvârşită linişte, timp de trei zile, nebăgând în seamă foamea şi în loc de somn, întinzându-se pe un „covor” de trestii. După ce a ajuns în capitală a îmbrăcat schima monahală în Mănăstirea Maicii Domnului – Ptelidios, care se afla în suburbie, iar apoi începu să meargă prin oraş şi să o facă pe nebunul, cu scopul de a se expune de bunăvoie la jignirile şi batjocurile, ba chiar şi la loviturile trecătorilor. Printr-o astfel de asceză, pe cât de aspră, pe atât de primejdioasă, a câştigat într-o foare scurtă perioadă de timp o atât de mare bunăvoinţă şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, încât putea să poarte în mâinile goale cărbuni aprinşi şi să tămâieze în acest chip icoanele ce se aflau la intersecţiile capitalei.

Temându-se însă să nu cadă în mândrie, a început să se expună din ce în ce mai mult la insulte şi rele pătimiri. S-a făcut apoi ucenicul unui episcop de Tiberiada care trăia o viaţă pustnicească în muntele Avhenolakkos. Într-o zi, fiind trimis de stareţul său episcop în cetate pentru o treabă, Leontie a întârziat şi nu a mai găsit nici corabie, nici barcă pentru a se întoarce. Pentru a nu încălca porunca primită – de a se întoarce înainte de a se însera şi de a nu înnopta nicidecum în altă parte – s-a aruncat în mare şi fiind purtat în chip minunat de curenţii de apă de cealaltă parte a malului, reuşi să se întoarcă în sihăstrie unde îl aştepta stareţul său. Stareţul văzând că apa încă i se scurgea din haine şi înţelegând de la el negrăita minune slăvea pe Dumnezeu şi se minuna de ucenicul său.

Într-o călătorie spre Sfintele Locuri din Palestina, pe care a întreprins-o episcopul împreună cu Leontie, cel din urmă a cerut biencuvântarea stareţului său de a rămâne în Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos (16 martie). Egumenul de acolo, înţelegând harismele sale extraordinare, l-a acceptat, dar în regim de zăvorâre: tânărul Leontie nu avea voie să iasă din chilie. Această binecuvântată liniştire a fost pentru Leontie un prilej de se deda fără reţineri şi împrăştieri nevoinţelor duhovniceşti ale postului şi neîncetatei rugăciuni, adăpând noapte de noapte aşternutul său cu lacrimi de pocăinţă. Pentru a readuce în suflet starea de umilinţă, apela la măsuri ascetice neobişnuite: se biciuia cu o curea de piele pe care o prevăzuse cu cuie şi petrecând zile întregi într-un mormânt, întins deasupra oaselor.

La plinirea vremii, a primit ascultarea de ajutor de eclesiarh (paraclisier), pe care o îndeplinea cu multă grijă şi sârguinţă, însă fără a-şi împuţina deloc nevoinţele sale ascetice. Egumenul îi încerca foarte aspru smerita cugetare şi de fiecare dată îşi dădea seama că tânărul monah este tare ca un diamant, pentru că ajunsese la desăvârşita lepădare de sine şi îşi păstra aceeaşi aşezare sufletească şi când era cinstit şi când era jignit.

Într-o zi, Leontie a avut o vedenie în care se făcea că primeşte spre hrană o pâine cerească. Din acel moment a primit de la Domnul harisma înţelegerii Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, care, imediat ce le citea, îi ofereau un simţămând incomparabil mai dulce decât mierea, aşa încât îi venea foarte uşor să alcătuiască tratate teologice care tâlcuiau cele mai adânci taine ale Ortodoxiei. Printre alte lucrări, a alcătuit şi un tratat despre diferenţa dintre erosul pământesc şi erosul ceresc, care ese focul Sfântului Duh pe care Hristos a venit să-l risipească pe pământ.

După ce a fost considerat vrednic de preoţie, Leontie a fost hirotonit preot şi astfel – odată cu înălţarea sa în această treaptă, a găsit prilejul să se smerească din ce în ce mai mult înaintea fraţilor şi să le arate o împreună-pătimire plină de iubire. A fost numit apoi iconom, responsabil cu toate nevoile mănăstirii, care adăpostea atunci o obşte numeroasă. Cu toate acestea însă, grijile acestei ascultări nu au putut să-l împiedice în dumnezeiescul său urcuş spre Dumnezeu, iar pentru somn nu-şi mai păstra decât o oră înainte de Utrenie. În schimbul acestei lepădări de sine şi de toate, a primit de la Dumnezeu nesfârşite daruri. Astfel, Sfântul Ioan Teologul i s-a arătat în ziua prăznuirii lui (8 mai) sub chipul egumenului şi i-a poruncit să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie mai devreme decât de obicei, pentru că voia să ajungă şi la Efes, ca să-i bucure cu prezenţa sa pe creştinii ce se adunaseră acolo în cinstea sa.

Pe când se afla odată în Constantinopol pentru o treabă, Leontie a vizitat vechea mănăstire a Cuviosului Daniil Stâlpnicul (pomenit pe 11 decembrie) şi cu dorinţa de a urma nevoinţele duhovniceşti ale acestui mare ascet al virtuţii a plecat de acolo cu gândul de a-i cere egumenului său binecuvântarea de a se întoarce.Ajungând însă în Patmos, a aflat că stareţul său a plecat la Domnul, lăsându-l urmaş pe el prin testament şi cu jurământ (1158). Constrâns să se supună Proniei lui Dumnezeu, Cuviosul şi-a îndoit privegherile şi postirile sale, nu doar pentru el, ci mai ales pentru mântuirea ucenicilor săi.

Prin darul înainte-vederii, îi păzea pe ucenicii săi de cursele demonilor, le descoperea gândurile lor ascunse când aceştia nu îndrăzneau să le descopere în spovedania lor de fiecare zi sau îi izbăvea pe alţii de orice ispită, cerându-le să-şi pună mâna pe grumazul său, pentru a le arăta că astfel prelua asupra sa încercarea lor. Spre îndreptarea lor se prefăcea uneori mânios, dar sufletul lui îşi păstra în realitate, în orice situaţie, blândeţea şi nepătimirea, condiţie a neîncetatei convorbiri cu Dumnezeu. I-a izgonit pe piraţii care veneau regulat să tâlhărească mănăstirea şi de atunci, aceştia fiind înfricoşaţi de pedeapsa lui Dumnezeu, nu au mai îndrăznit să vatăme sfântul aşezământ.

După ani de zile, Cuviosul s-a îmbolnăvit grav şi timp de paisprezece zile nu-i mai rămăsese decât o neputincioasă suflare de viaţă. Însă la sfârşitul acestei perioade, i s-a descoperit că Dumnezeu îi va mai dărui încă pe atâţia ani de viaţă câte zile a suferit în boală, adică treisprezece ani şi jumătate.

În anul următor (1172), a întreprins o călătorie la Constantinopol ca să-şi câştige dreptul de la împărat în controversa sa cu perceptorul de impozite din Creta care refuza să asigure mănăstirii aprovizionarea anuală cu grâu. Aflând de virtuţile sfântului egumen din Patmos, împăratul Manuel Comnenul (1143-1180) a vrut să-l hirotonească imediat arhiepiscop de Cipru. Leontie însă a refuzat, cunoscând că nu era aceasta voia lui Dumnezeu. Puţin mai târziu însă, a primit să fie hirotonit Patriarh al Ierusalimului, pentru că primise cu multă vreme înainte o înştiinţare profetică în sensul acesta (după 1176).

Pe drumul spre Sfintele Locuri, s-a oprit puţin în Cipru, unde patriarhul Ierusalimului dispunea de loc de reşedinţă şi de anexe, principalele izvoare de venituri ale Patriarhiei, care era atunci ocupată de cruciaţii romano-catolici. Acolo a pus din nou rânduială în averea Bisericii, a îndreptat moravurile monahilor nestatornici în îndatoririle şi voturile călugăreşti şi comportamentul nedrept al perceptorului împărătesc de impozite, care voia să-l priveze şi de cele stric necesare supravieţuirii. Apoi, s-a dus la Sfântul Ioan din Akra (Ptolemaida ), unde locuia de obicei patriarhul ortodox, pentru că romano-catolicii îi inteziseseră să locuiască în Ierusalim. Faima lui de făcător de minuni s-a răspândit repede între toţi creştinii din Siria şi Fenicia, dintre care mulţi alergau spre el ca să primească binecuvântarea omului lui Dumnezeu .

Cuviosul s-a dus într-o noapte în Ierusalim, a intrat pe ascuns în Biserica Sfintei Învieri şi s-a închinat singur în Dătătorul-de-Viaţă Mormânt al Domnului. S-a crezut atunci că prezenţa cuviosului a scăpat atenţiei multora. Însă aceasta a fost cu neputinţă să se întâmple până la sfârşit, pentru că l-au descoperit minunile pe care Domnul le săvârşea prin acest cuvios. Pentru că fiind atunci secetă şi Ierusalimul fiind aspru biciut de aceasta, creştinii aveau nevoie de un alt Prooroc Ilie, ca să-i izbăvească de nenorocire. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu pe acest mare Leontie şi prin rugăciunea lui a vărsat o ploaie mare care a umplut cisternele de apă, ogoarele s-au adăpat îmbelşugat, iar cei care cu puţin timp înainte erau însetaţi s-au săturat de apă, iar lucrul cel mai de seamă a fost că au câştigat nădejdi că vor avea belşug de roade, de grâu, de vin şi de alte bunătăţi de la Domnul. Iar minunatul Leontie era lăudat de câtre toţi şi se minunau toţi de el, spunând că „marele Arhiereu al lui Dumnezeu, Sfântul Leontie, venind în ţara noastră ne-a izbăvit de primejdia setei. Să mergem şi să cădem la picioarele lui, ca să-l avem pururea ajutor”.

Auzind de acestea, cei mai zeloşi dintre catolicii care se aflau la Ierusalim s-au umplut de invidie, dar mai ales arhiepiscopul catolicilor, care, fiind biruit de o nedreaptă mânie, se gândea să-l ucidă pe sfântul care nu-i făcuse nici un rău. Aşadar, a trimis noaptea oameni înarmaţi în casa unde locuia sfântul, ca să-l ucidă. Dar Dumnezeu l-a păzit de ucigaşi, orbindu-i cu nevederea. Pentru că vedeau luminile aprinse în casa cuviosului şi alergau ca să intre în ea, dar când se apropiau, nu găseau uşa ca să intre. De aceea, după ce s-au ostenit toată noaptea, închipuindu-şi că vor putea în cele din urmă să intre în casa Sfântului, necuvioşii!, s-au întors cu mâinile goale la arhiepiscopul catolic care îi trimisese, spunându-i că dreptul Leontie este păzit de Dumnezeu şi nimeni, oricât de viclean ar fi, nu poate să-i facă vreun rău. Şi acest fapt minunat s-a răspândit pretutindeni şi toţi se minunau, iar de faima Sfântului s-a auzit până şi în Constantinopol.

Auzind de acestea, împăratul Manuel Comnenul a trimis şi a chemat pe Sfântul să vină la el, ca nu înainte de vreme lumea să se păgubească de un atât de mare binefăcător. A auzit de aceasta şi marele emir al Damascului, care chiar dacă era musulman, cinstind totuşi virtutea Cuviosului, a trimis către el o scrisoare şi îl chema pe Sfântul să meargă în Damasc, făgăduindu-i că-i va dărui cu hrisov un mertic îndestulător pentru el şi pentru oamenii săi, şi că va dărui creştinilor Biserica Născătoarei de Dumnezeu, care se afla acolo. Sfântul i-a trimis atunci o scrisoare de mulţumire pentru buna lui dispoziţie, dar îi spunea că nu este cu putinţă să meargă acolo, pentru că a fost chemat de împărat să meargă la Constantinopol. Îl ruga însă să îi trimită o scrisoare , prin care să poruncească piraţilor care prădau corăbiile, să nu-i facă nici un rău lui şi celor ce aveau să călătorească împreună cu el.

Acela, primind scrisoarea Sfântului, i-a trimis imediat scrisoarea pe care i-o cerea, socotind că el însuşi primea prin acest gest un dar, iar nu că el ar fi făcut vreo favoare cuviosului. Această scrisoare a luat-o cuviosul cu sine, când – după acestea – a venit în Constantinopol şi i-a arătat-o împăratului, spre mustrarea catolicilor, care deşi se numeau creştini, totuşi ei nu i-au arătat o astfel de bunăvoinţă cum arătase acel necredincios emir al Damascului.

Iar dumnezeiescul Leontie hotărâse să plece la Constantinopol pentru că foarte mult şi de nenumărate ori se ostenise să primească îngăduinţa din partea catolicilor să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie înăuntrul de-Viaţă-Dătătorului Mormânt al Domnului, dar ei refuzau, îngăduindu-i să intre doar spre închinare, ca unul dintre mulţii pelerini. Pentru aceasta, a judecat că este mai de folos să plece din Ierusalim, ca nu cumva catolicii – care stăpâneau atunci Ierusalimul – să-i poată provoca vreun rău şi să poată primi din partea împăratului îngăduinţa de a sluji Sfânta Liturghie în Preasfântul Mormânt.

A ajuns în Constantinopol chiar în clipa în care împăraul Manuel îşi dădea sufletul şi, de aceea, a trebuit să-şi prelungească şederea sa acolo şi sub împărăţia lui Alexie al II-lea (1180-1183). Pentru că s-a împotrivit însă nunţii nelegiuite a împăratului cu Irina Comnena, nu a putut să se bucure de bunăvoinţa Curţii şi se spune că a fost şi surghiunit. Cu toate acestea, Cuviosul Leontie şi-a aflat veşnica odihnă în Constantinopol imediat ce s-au împlinit anii dăruiţi de Dumnezeu, pe 14 mai 1184 (sau 1185), sub împărăţia lui Andronic I Comnenul.

Cineva a comandat unui pictor să zugrăvească frumos chipul sfântului adormit, dar acesta nu reuşea deloc, pentru că cel adormit îşi schimba continuu expresia feţei, ca şi cum ar fi refuzat din smerită cugetare să se cinstească asemănarea feţei sale. După patru zile de la trecerea de aici, sânge proaspăt a curs din racla unde fusese depus trupul său, iar locul s-a umplut de o bunămireasmă cerească.

Amin.

(traducere: Leontie monahul.)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: Predica in Duminica Sf. Ap.Toma - Sf.Ignatie Briancianinov

Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov

30 aprilie

Tropar

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor
al rugăciunii şi al pocăinţei;
 împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor,
 slavă şi laudă a monahilor:
cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi.
 Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit,
 roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu,
 pe Carele în inima ta L-ai purtat,
să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă

Despre creştinism

Predică în Duminica Sfantului Apostol Toma

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.

“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.

Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.

“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristps omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau

închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea

învierii.

Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” - strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

N-am fost uitaţi de Domnul nici noi, cei ce suntem de faţă aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiţi suntem noi, cei care nu L-am văzut, însă credem în El!

Fericiţi sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credinţa. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feţei lui Dumnezeu, şi în ultima zi a vieţii acestei lumi, la începutul zilei veşnice, îl va aşeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărătească în veci împreună cu Dumnezeu.

“Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu Apostolii pe toţi credincioşii de pe tot pământul şi din toate timpurile. Când a adus rugăciune pentru Apostoli Tatălui Său, înainte de a merge la patimile cele mântuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toţi creştinii adevăraţi.

“Nu numai pentru aceştia mă rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci şi pentru cei care vor crede prin cuvântul lor întru Mine” (Ioan 17,20). Aşa şi aici: El îi face părtaşi ai fericirii Apostolilor pe toţi fiii Bisericii. “Iar ochii voştri fericiţi sunt că văd şi urechile voastre că aud. Că amin grăiesc vouă: că mulţi proroci şi drepţi ai Vechiului Legământ au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericiţii înşişi-văzători şi slujitori ai Cuvântului ne-au predanisit nouă cele văzute şi auzite de către ei (Luca l, 3) când “Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut”, spune unul dintre aceşti înşişi-văzători ai Cuvântului, “slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (Ioan l, 14).

Mărturia cât se poate de limpede a Apostolilor ne face, parcă, privitori ai întâmplărilor pe care le-au văzut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intrăm în împărtăşire fiinţială cu Domnul şi rămânem în această împărtăşire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevăzut ochilor trupeşti, credinţa vie îl face văzut pentru ochiul sufletesc, al minţii (Evr. 11, 27).

Vieţuirea după poruncile Domnului ne aduce arătarea de taină a Domnului. El se arată duhovniceşte în inimă, când ucenicii Domnului - vederile ce au luat naştere în minte şi s-au împropriat ei din Evanghelie - se adună în inimă şi zăvorăsc uşile ei, ca să nu intre acolo iudeii – gândurile vrăjmaşe Domnului, care leapădă atotsfânta Lui învăţătură.

Fiind sub har, precum Apostolii, cutezăm a spune că starea noastră e mult mai fericită decât a fost cea a drepţilor Vechiului Legământ. Aceia au crezut în Răscumpărătorul Care avea să vină: noi credem în Cel ce a venit şi a săvârşit răscumpărarea. Acelora le-au fost făgăduite darurile harice: noi am primit din belşug darurile, le avem în mâini, ne folosim de ele după voia noastră.

Dăruitorul este nesfârşit de bogat şi darnic. Dacă simţim vreo neîndestulare, de aceasta vinovaţi suntem noi, numai noi. Lipsa simţirii darurilor harice este pricinuită de slăbiciunea noastră în credinţă, sau ca s-o spun mai pe şleau, de lepădarea ei.

De ce n-avem credinţă?

Fiindcă nu ne-am dat, nu am vrut să ne dăm nici o osteneală pentru studierea creştinismului, pentru dobândirea credinţei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capătă cunoaşterea teoretică limpede a creştinismului, spre agonisirea credinţei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoaşterea făptuitoare a creştinismului.

Din aceste două cunoaşteri cel ce le-a dobândit, ca unul care şi-a dovedit nefăţărnicia dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el şi îi stăteau în puteri, este înălţat de Dumnezeu însuşi la tainica, adevărata cunoaştere duhovnicească, ce totdeauna este unită cu credinţa vie.

“Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Creştinismul poate fi asemuit unui minunat şi cât se poate de cuprinzător liman, în care pot trage cu aceeaşi uşurinţă corăbii de toate mărimile şi toate felurile. Să-şi afle adăpost în acest liman poate şi umila luntre a pescarului, şi corabia uriaşă a negustorului, încărcată cu marfă de multe feluri, şi uriaşul cuirasat, înarmat cu nenumărate mijloace de nimicire şi omorâre, şi iahtul împodobit al împăratului şi al oamenilor de seamă, menit pentru călătorii sărbătoreşti şi înveselitoare.

Creştinismul primeşte în sanurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte.

“De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 9-10).

Cine primeşte creştinismul, cu inimă nefăţarnică pe de-a-ntregul, în sânul Bisericii Ortodoxe - singura în care este păstrat adevăratul creştinism - acela se va mântui.

Toţi oamenii au fost răscumpăraţi cu un singur preţ - Hristos: şi în răscumpărare are însemnătate numai preţul plătit. El este dat fără deosebire şi fără părtinire pentru fiecare om care doreşte să fie răscumpărat, care crede în însemnătatea preţului şi mărturiseşte această însemnătate.

Mărturisirea însemnătăţii preţului de răscumpărare e, totodată, şi lepădare a oricărei însemnătăţi şi vrednicii proprii. Preţul de răscumpărare este dat cu condiţia lepădării de sine. Şi cel mai simplu om, care nu judecând după stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mântuieşte prin mijlocirea creştinismului deopotrivă cu învăţatul şi înţeleptul.

Creştinismul, ca dar al Atotdesăvârşitului Dumnezeu, îndestulează pe toţi cu îmbelşugare: credinţa din nefăţărnicia inimii înlocuieşte pentru prunc şi omul simplu înţelegerea, iar înţeleptul care se apropie de creştinism în chipul legiuit (I Cor. 3, 18) află în el un nesecat adânc, o neajunsă înălţime a înţelepciunii, în creştinism este ascunsă şi adevărata teologie, şi psihologia şi metafizica cele nemăsluite.

Numai creştinul poate dobândi adevărata cunoaştere - pe cât stă în puterile omeneşti - în privinţa omului, a duhurilor sfinte şi a celor lepădate, a lumii nevăzute cu ochii cei trupeşti. Din luminarea la care se ajunge prin creştinism ia naştere în om acea vedere asupra cărturăriei omeneşti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei.

Iar când omul neluminat cu lumina lui Hristos cutează să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe - de a căror dobândire nu este nicidecum în stare - alcătuieşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi viclean alcătuite, amăgind cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi aiurare.

Ciudată, izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne - şi n-au crezut în El. Stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţirea omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14).

Tot atât de ciudată este şi necredinţa multora faţă de creştinism, care străluceşte cu razele celui mai limpede adevăr. Scriptura lămureşte pricina acestei necredinţe zicând: “că s-a îngroşat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).

Ea s-a făcut trupească, groasă din pricina vieţii trupeşti; ea s-a făcut oarbă şi surdă, s-a făcut moartă faţă de tot ce este duhovnicesc, faţă de ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc.

Studierea creştinismului dovedeşte în chip cât se poate de limpede şi de hotărâtor adevărul lui. Convingerea dobândită prin studierea corectă a creştinismului, credinţa în toate lucrurile nevăzute propovăduite de creştinism, este mult mai puternică decât credinţa în cele văzute, dobândită prin simţuri.

Aşa neîndoielnică este convingerea aceasta, că milioane de oameni au lăsat cele văzute pentru a dobândi cele nevăzute, nu s-au dat în lături a-şi pecetlui cu sângele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia şi încrâncenarea s-a străduit să le smulgă lepădarea de crezul lor.

Chiar şi privirea cea mai superficială asupra întemeierii şi răspândirii creştinismului este uluitoare. Ea vesteşte în auzul întregii lumi că întemeierea creştinismului nu este nicidecum un aşezământ omenesc, ci este un aşezământ dumnezeiesc.

Domnul, luând omenitatea, a binevoit a Se arăta nu întru strălucirea măririi pământeşti, ci în starea înjosirii pământeşti. El se trăgea după trup din neam împărătesc; seminţia Lui însă coborâse de mult de pe înălţimea tronului împărătesc, se mutase din cămările împărăteşti într-o colibă, intrase în numărul şi în starea oamenilor de rând, care îşi dobândeau hrana prin osteneala braţelor. Neluând nimic din puterea şi slava omenească, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din înţelepciunea omenească. El nu avea ştiinţă de carte (Ioan 7, 15).

Ieşind să propovăduiască la vârsta de treizeci de ani, El şi-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rând, din care făcea parte şi El însuşi. Ucenicii aceştia erau oameni cât se poate de simpli, fără învăţătură, fără ştiinţă de carte, prunci - aşa cum îi numeşte Evanghelia în privinţa sporirii după temeiurile firii căzute (Fapte 4, 13): aşa se înfăţişează cei care trebuiau să fie întemeietorii creştinismului.

Ce a poruncit şi ce porunceşte acest învăţător acestor ucenici? El le porunceşte să recunoască în El pe Dumnezeu întrupat, să încredinţeze de aceasta întreaga lume, să întoarcă întreaga lume la slujirea şi închinarea Lui, dărâmând toate religiile lumii. El le porunceşte lor şi tuturor celor care vor crede în El să se lepede de plăcerile lumii şi de ei înşişi pentru credinţa în El şi pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune că va fi omorât cu moartea de ocară a nelegiuiţilor, şi atunci îi va trage pe toţi la Sine.

Despre ei, El spune că vor fi urâţi de toţi, prigoniţi, omorâţi, că vor vâna cu învăţătura lor pe toţi oamenii, biruind şi călcând pe cei puternici şi înţelepţi ai pământului, că sunt trimişi ca nişte oi la lupi (Matei 10, 16), că din această luptă oile vor ieşi neîndoielnic biruitoare.

După înţelegerea lumii, aşezământul creştinismului este lipsit de noimă; planurile întemeietorului său sunt un vis de neîmplinit al închipuirii prea aprinse şi al iubirii de slavă; mijloacele şi uneltele împlinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul că această întreprindere este afară de cale în toate privinţele se vede că ea este cu neputinţă, se vede prăbuşirea ei chiar de la început.

Numai trei ani şi-a format ucenicii învăţătorul; nu S-a îngrijit deloc nici măcar să-i înveţe cartea neapărat trebuincioasă pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotrivă, li s-a poruncit neagonisirea, iar în locul mijloacelor băneşti de întreţinere li s-a dat făgăduinţa că Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinţă pentru viaţa pământească.

Iată ce privelişte cu neputinţă de lămurit pentru înţelegerea omenească se vede chiar la întemeierea creştinismului! După aceea, întâmplările care au urmat îndată după acesta înfăţişează o privelişte tot atât de minunată. Aceste întâmplări au început în Ierusalim şi au cuprins în cea mai scurtă vreme întreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese răstignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea în acele vremuri acelaşi înţeles ca spânzurătoarea. Sunt omorâţi prin spânzurătoare acei criminali pe care legea vrea să îi necinstească prin însuşi felul morţii lor.

Spânzurând pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a început supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Dacă Eu voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

În timp ce spânzura pe cruce, un tâlhar răstignit asemeni Lui L-a mărturisit ca Domn, iar sutaşul care îl străjuia L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. După ce au trecut zece zile de la înălţarea Domnului la cer, s-a săvârşit pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu ştiau bine nici limba lor, oameni necărturari, au început să vorbească în toate limbile pământului, au prins a săvârşi cele mai uimitoare minuni, au început să tâlcuiască Scriptura, pe care nu o citiseră niciodată.

Mii de iudei au primit creştinismul. Tulburat de izbânzile Apostolilor, Sinedriul, alcătuit din arhierei şi alte fete de mare cinste şi preaînvăţate ale poporului iudeu, îi cheamă înaintea sa pe necărturarii Apostoli, îi ia la întrebări, ascultă răspunsuri şi o învăţătură în faţa căreia nu are ce să spună. Negăsind cuvinte pentru a se împotrivi spuselor prin care se arăta adevărul, Sinedriul foloseşte ameninţările, bătăile, închisoarea, bătaia cu pietre, dând prin aceasta în vileag slăbiciunea sa şi puterea potrivnicilor săi.

În urma Sinedriului se scoală asupra Apostolilor Irod şi, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim îi face să plece din el pe mulţi ucenici ai lui Hristos.

Aceştia s-au răspândit prin lume şi au semănat pretutindeni creştinismul, udând cu sângele lor seminţele. Într-un răstimp de douăzeci de ani, creştinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani după învierea lui Hristos, creştinii erau atât de numeroşi că numai în armata de răsărit a împăratului Traian s-au aflat unsprezece mii de creştini, împăratul i-a dat pe toţi până la unul morţii, spre uimirea celor cu judecată sănătoasă, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinţă nimicirea propriei oştiri. Romil, căpetenia unei cete de ostaşi creştini, a fost la început bătut crunt, după care i s-a tăiat capul. Zece mii de ostaşi au fost răstigniţi în pustia de lângă Ararat; ceilalţi au fost ucişi în fel şi chip.

Fapta lui Traian şi-a aflat următori şi mai târziu, împăraţii romani, stăpânii lumii, s-au înarmat cu ură şi tiranie neîmpăcată împotriva creştinismului. Nici celţii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorât atâţia oameni din Imperiul Roman câţi au omorât împăraţii prigonitori ai creştinismului.

Trei veacuri s-a prelungit sângeroasa luptă dintre lupi şi miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, închisoarea, înfometarea şi setea, cu toate mijloacele de chinuire şi de ucidere; ceilalţi luptau cu puterea duhului, puterea credinţei, puterea lui Dumnezeu, răbdând cele mai cumplite chinuri, murind cu mărime de suflet pentru credinţă. Lupta de trei veacuri a creştinilor a fost încununată de biruinţă, şi la începutul veacului al patrulea creştinismul a devenit religia stăpânitoare în lume.

S-au plecat înaintea învăţăturii necărturarilor pescari şi puternicii, şi înţelepţii pământului; s-au plecat înaintea ei toate neamurile. Crucea, până atunci semn al morţii de ocară, a devenit semn al celei mai înalte cinstiri: o poartă pe capete şi umeri împăraţii şi arhiereii; ea încununează bisericile Adevăratului Dumnezeu; ea slujeşte drept semn al fiecărui creştin adevărat, semn al credinţei lui, al nădejdii lui, al dragostei lui.

Cine nu recunoaşte în aşezământul creştinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi puterile omeneşti? S-a săvârşit ceea ce era cu neputinţă şi mai presus de fire; s-a săvârşit planul şi lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel se înfăţişează creştinismul când îl priveşte cineva în mare. O cercetare mai amănunţită a lui duce la o încredinţare mai limpede că firea lui este dumnezeiască. Cea mai puternică încredinţare apare din vieţuirea după poruncile evanghelice, precum a zis şi Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).

Încredinţarea care vine din împlinirea poruncilor este încredinţare care lucrează chiar în sufletul omului: ea este mai puternică decât orice încredinţare ce vine dinafară.

Poruncile evanghelice liniştesc, viază, întăresc sufletul. Cel care a simţit în sine lucrarea lor dobândeşte credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, şi ea arată înaintea Domnului aşezarea inimii celui care o are prin mărturisirea limpede şi hotărâtă: “Cuvinte ale vieţii veşnice ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).

“Adu-ţi degetul tău încoace”, spune Mântuitorul ucenicului care se clatină în credinţă, ucenicului lovit de nedumerire înaintea măreţiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ şi adu mâna ta, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipăiţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39): începeţi să lucraţi după îndreptarul poruncilor Mele, pipăiţi-mă prin viaţa cea după voia Mea, şi Mă veţi vedea pe Mine, Cel nevăzut, Mă veţi vedea cu simţirea duhovnicească a sufletului vostru: oricine Mă pipăie în acest chip se va încredinţa cu privire la Mine, şi întru răpire că M-a aflat va striga împreună cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov