Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos şi Sfântul Vlasie: Sfântul Marcu Evghenicul despre catolici

Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos şi Sfântul Vlasie:
Sfântul Marcu Evghenicul despre catolici

Sfântul Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, a fost un neînfricat mărturisitor al credinţei la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, pentru că nu a cedat presiunilor papale şi şantajelor, rămânând până la sfârşit un mărturisitor al credinţei. Nu numai că în timpul acelui Sinod a dovedit rătăcirile latinilor, dar în acelaşi timp a dovedit şi falsurile (mistificările) pe care le-au făcut latinii (catolicii) în textele Părinţilor Bisericii.

Desigur că la început Sfântul Marcu Evghenicul s-a comportat cu nobleţe, dar mai târziu, când şi-a dat seama de mijloacele necurate la care se pretau pentru a-şi atinge scopul, de presiunile, falsurile, şantajele, constrângerile şi vicleniile latinilor, a devenit un mărturisitor al credinţei. Poziţia sa a fost de la un capăt la altul romană, deoarece adevăraţii romei sunt împăraţi ai spiritului, sunt aristocraţi ai duhului, pot să dialogheze cu luciditate şi cumpătare, linişte şi nobleţe. Când însă este vorba de îndepărtarea de la adevărul revelat şi când văd mijloace necurate ale celorlalţi pentru atingerea scopului, atunci devin mărturisitori ai credinţei. Pentru că Hristos nu-şi doreşte doar căutători, ci şi mărturisitori.

Sfântul Marcu Evghenicul avea o bună cunoaştere a realităţii. Adică, el ştia că noi i-am tăiat pe latini din Trupul Bisericii, deoarece latinii au căzut în erezia Filioque. O expune un text al său care este destul de sugestiv. Scrie Sfântul Marcu: „Aşadar, ei ne-au dat pricină de schismă, proclamând pe faţă adaosul la Crez, pe care îl grăiau mai înainte pe ascuns. Şi noi ne-am despărţit primii de ei, ba mai degrabă i-am despărţit şi i-am tăiat de la trupul comun al Bisericii. Spune-mi, de ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, fără numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că gândesc lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei. Aşadar, i-am lepădat ca pe nişte eretici, şi de aceea ne-am despărţit de ei… atunci sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat”.

Din acest text putem să extragem câteva adevăruri:

Întâi, că latinii au scornit erezia Filioque, pe care mai înainte o credeau în ascuns, o spuneau printre dinţi.

Al doilea, noi ortodocşii ne-am despărţit de bună voie de latini, care e acelaşi lucru cu faptul că i-am tăiat de la Trupul comun al Bisericii, ca pe unii ce cugetă dogme rău-cinstitoare şi pentru că au adăugat cuvântul „Filioque” în Simbolul de Credinţă în chip nelegiuit.

Al treilea, latinii prin adaosul Filioque sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat din Biserică. Toţi cei care susţin că latinii cred corect şi exprimă corect dogma despre Filioque, aceştia sunt „puternic zdruncinaţi la creier”. Adică au suferit o comoţie cerebrală.

Prin urmare, conform învăţăturii Părinţilor Bisericii, precum o exprimă Sfântul Marcu Evghenicul, latinii (catolicii) sunt eretici, despărţiţi de Biserică şi, fireşte, sunt în afara Bisericii şi nu au taine.

Tradus din greacă de ierom. Fotie după „ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ”, ediţie trilunară de învăţătură ortodoxă, anul III, nr. 3, iulie – septembrie 2001

Sursa: http://vatopaidi.wordpress.com/

Mesajul unui sfant: Marcu Evghenicul, de Sterghios Sakkos

Mesajul unui sfant: Marcu Evghenicul,
 de Sterghios Sakkos

O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.

Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie: „Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”. Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.

Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.

Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii. Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara – Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Prin această poziţie de neînduplecat Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg Visarion a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă”, a fost răspunsul lui către Visarion.

În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.

Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.

Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat - creştin, dar lumesc - un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.

Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei. Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe” să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

(Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/)

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/

MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI - Pr. Protopop Theodoros Zissis

MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

ANTONIE CEL MARE „PĂRINTELE MONAHILOR”

(17 ianuarie)

CANTARI LA UTRENIE

Publicam mai jos un articol foarte important de data recenta al reputatului Pr. Protopop Theodoros Zissis, profesor al Şcolii de Theologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Thessalonic

1. Întovărăşirea ecumenistă nu este ceva specific zilelor noastre. Contextul istoric asemănător inter-religios şi inter-creştin.

În ultimul nostru articol intitulat „Întâlnirea dintre [Patriarhul] Vartholomeu şi Papă este departe de calea Sfinţilor Părinţi", am anunţat că vom continua prezentarea declaraţiilor noastre întemeiate pe cugetul nevremelnic al Bisericii, înfăţişat în vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli. Îndeosebi când Sfântul Spiridon, făcătorul-de-minuni şi ocrotitorul Kerkirei (Corfului), l-a izgonit pe Papă din biserica sa printr'o cutremurătoare minune, iar arhiereii de astăzi îl cheamă [pe Papă] în bisericile lor dreptslăvitoare, îl îmbrăţişează, îl cădesc şi îi doresc viaţă întru mulţi ani, aveam de gând să înfăţişăm această minune păstrată şi tâlcuită de Sfântul Athanasie din Paros, un mare cărturar şi dascăl al neamului Ellinesc, unul dintre cei trei Sfinţi Părinţi Colivazi din veacul al 18-lea[1]. Vom înfăptui totuşi cele gândite, însă cu o mică schimbare, din pricina suprapunerii unui praznic.

Pomenirea Marelui Antonie, în a cărui biserică slujim de 13 ani încoace, la Thessalonic, cu harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sfântului, ne-a dat prilejul să ne bucurăm iarăşi de citirea minunatei sale „Vieţi", o pildă de scriere dintre toate Vieţile Sfinţilor, aşternută pe hârtie de ucenicul său, Arhiepiscopul Alexandriei, stâlpul Dreptei-slăviri, cu adevărat Marele Athanasie.

O mare parte din „Viaţă" se ocupă de roadele nevoinţei Sfântului Antonie, de luptele sale cu dracii şi de aspecte aparte din învăţătura sa, cum ar fi lucrarea sa cea mai mare, de întemeietor al aşezămintelor pustniceşti, prin umplerea pustiei cu mănăstiri, ajungând astfel întemeietorul şi căpetenia vieţii de nevoinţă. „A înduplecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s'au făcut mănăstiri prin munţi, iar pustia s'a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s'au scris la petrecerea cea din cer"[2]. De două ori şi-a întrerupt îndelungata sa ieşire din lume, ca să lupte pentru Dreapta-slăvire şi să ajute la întărirea acesteia - care acum, ca şi atunci, era primejduită de vrăjmaşii cei din afară şi mai ales de cei din lăuntru. Creştinismul n'a luat niciodată parte la discuţii şi negocieri „de pe aceeaşi poziţie" cu celelalte credinţe, o hulă proferată de aşa-zişii conducători creştini de astăzi la antihristicele întâlniri inter-religioase, ci ca singurul adevăr, singura cale de mântuire, adevărata lumină care a înlocuit nu nişte lumini mai slabe, ci întunericul greşelii şi necunoaşterii lui Dumnezeu. „Norodul cel ce şedea întru întunerec a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor" (Mat. 4:16). Hristos n'a zis că este o cale, un adevăr, o lumină între alte căi, alte adevăruri, alte lumini, ci că e singura cale, singurul adevăr, singura lumină. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimenea vine la Tatăl fără numai prin mine" (Io. 14:6). „Eu sunt lumina lumii; cela ce urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii" (Io. 8:12).

Acest exclusivism al Scripturii este caracterizat astăzi de unii drept marginal şi fundamentalist, în timp ce defaimă şi resping pe toţi cei ce îl proclamă neîncetat şi cu credinţă ca fiind vestea cea bună şi viaţa pentru care Sfinţii Apostoli şi Mucenici au plătit din greu, alegând ca mai degrabă să fie chinuiţi şi să-şi verse sângele decât să facă compromisuri cu aşa-zisele „adevăruri", pentru a co-exista în modelul multicultural al legăturilor şi întâlnirilor inter-religioase, dintr'o ipotetică iubire de aproape.

2. Dascălii nelucrării şi făţărniciei. Cel atotştiutor şi cel smerit.

Înainte de Constantin cel Mare, în vremea prigonirii creştinilor din Alexandria de către Maximian, în 311, Marele Antonie, în vârstă de 61 de ani, a părăsit pentru o vreme pustia, nevoinţa şi rugăciunea, şi a venit în Alexandria, neînfricat şi netemător, râvnind să mărturisească şi să-i îmbărbăteze pe cei duşi la mucenicie. A nesocotit cu îndrăzneală poruncile judecătorului ca toţi monahii să iasă din cetate şi să nu stea la divanele de judecată. S'a înfăţişat înaintea mai-marelui ce şedea acolo la loc de cinste, arătând dorinţa creştinilor de a se lupta pentru credinţa lor şi de a o mărturisi. „A stat fără teamă, arătând nouă creştineasca râvnă; că şi el voia mucenicia, după cum s'a zis mai înainte"[3]. Bineînţeles, Dumnezeu l-a păzit şi Sfântul Antonie n'a mucenicit, pentru că era mai de folos în viaţă; însă el nu s'a închis într'o chilie din pustie, ci „slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dânşii să se ostenească în slujbele lor"[4]. Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei.

Bineînţeles, nu vom arăta aici cum i-a înfruntat Marele Antonie pe marii şi învăţaţii scriitori şi filosofi păgâni cu argumente imbatabile, deşi era neştiutor de carte, lăsându-i fără grai şi uluiţi. O vom face poate altă dată, căci idolatria şi păgânismul au apărut din nou, având susţinere puternică. Sfântul nu le ştia pe toate aşa cum le învăţaseră ei, el n'avea cunoaştere lumească, ci ştia Scriptura şi învăţăturile Sfinţilor şi, mai presus de toate, era de Dumnezeu învăţat şi de Dumnezeu însuflat. Credinţa nu înseamnă o mare învăţătură şi ştiinţă, ci o smerită supunere - nu faţă de cunoaşterea predominantă a unei epoci, ci faţă de adevărul Bisericii, nevremelnic şi veşnic. Dacă omul nu se leapădă de înţelepciunea sa şi de afişarea acesteia, cu smerenie făcându-se una duhului lui Hristos, al Bisericii, al Sfinţilor şi Părinţilor Bisericii, care deschide zările duhovniceşti, atunci el se va întreba mereu şi va avea îndoieli chiar şi în privinţa adevărului credinţei şi cunoaşterii simplilor credincioşi, învinuindu-i a fi atotştiutori şi iubitori de sine, fără de smerenie. Smerenia, însă, nu înseamnă acceptarea părerii predominante, ci cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, căci adesea mulţi se alătură minciunii şi o întăresc cu numărul lor, făcându-o majoritară. Dacă primirea părerii majorităţii, chiar dacă este în dezacord cu adevărul, constituie criteriul de acceptare, atunci nu doar Scriptura ar fi fost de neprimit, susţinută fiind de o mână de Apostoli, ci nici Biserica n'ar mai fi dăinuit în faţa valului de necredincioşi şi eretici.

3. Poziţia Sfântului Antonie împotriva ereticilor - o pildă de urmat astăzi pentru noi toţi

Dorim să înfăţişăm acum felul în care a înfruntat Sfântul Antonie erezia ariană, care ameninţa Biserica din lăuntrul ei, susţinută fiind de Împărat, conducători, patriarhi şi episcopi, la fel cum se întâmplă în zilele noastre cu pan-ereziile papismului şi ecumenismului, ce sunt însă mult mai primejdioase, deoarece subminează aproape toate dogmele de credinţă şi preschimbă dumnezeiasca învăţătură a Scripturii într'o învăţătură omenească obişnuită; ele înlătură pe Dumnezeu-Omul Hristos, pe Sfinţi şi pe Părinţi, şi pun în loc pe „infailibilul" papă al Romei şi noianul de erezii din Consiliul Mondial al aşa-ziselor Biserici. Prezentarea noastră va fi foarte folositoare chiar şi pentru cei ce pretind că nu văd vreo primejdie, pentru acei duhovnici „serioşi" care îi duc în rătăcire sau îi pun într'o situaţie foarte anevoioasă pe fiii lor duhovniceşti, care văd însă mai bine decât ei cu ochii Sfinţilor şi ajung să pună sub semnul întrebării dreptatea călăuzirii lor duhovniceşti. De bună seamă că Sfinţii sunt mai de încredere decât orice gherondă sau îndrumător duhovnicesc care nu se mânie de erezie şi nu se luptă s'o vădească sau s'o înlăture.

Aşadar, Marele Antonie a lăsat pustia pentru a doua oară şi a coborât în Alexandria. Episcop orthodox şi patriarh era Marele Athanasie, prigonit neîncetat şi surghiunit de mai multe ori, iar turma dreptslăvitoare se găsea sub ereticii arieni, ca şi acum sub încredinţarea patriarhilor şi episcopilor ecumenişti şi pro-ecumenişti. Marele Antonie, după cum ne învaţă „Viaţa" sa, în cele ale credinţei „statornic era, şi dreptcredincios"[5]. S'a împotrivit schismaticilor meletieni fiindcă îşi dăduse seama de la început de viclenia şi apostazia lor. Dar nici cu maniheii şi cu ceilalţi eretici n'a fost mai prietenos, ci i-a povăţuit şi i-a îndreptat spre a fi iarăşi credincioşi dreptslăvitori. Credea şi propovăduia că prietenia şi tovărăşia cu ei era dăunătoare şi putea duce la pierderea sufletului. Ura erezia ariană şi îi îndemna pe toţi să nu se apropie de aceştia, nici să primească credinţa lor mincinoasă. Odată l-au cercetat nişte arieni fanatici. Vorbind cu ei şi văzând reaua lor credinţă, i-a alungat din muntele în care se nevoia, zicându-le că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şerpilor. Astfel, am putea spune, s'a stabilit o rânduială care ne arată în chip limpede, adevărat şi nerătăcit cum să purtăm dialoguri cu eretici şi cum să interacţionăm cu ei pe plan omenesc şi obştesc. Ni se mai arată prin aceasta că în ziua de astăzi toate hotarele aşezate de Sfinţii Părinţi sunt năruite de către ecumenişti, care se îmbrăţişează şi se sărută cu ereticii ca şi cum aceştia ar fi binecinstitori şi de aceeaşi credinţă, şi niciodată nu se gândesc să le spună să plece şi să se ţină la depărtare, nici să-i mustre spre a se întoarce la Dreapta-slăvire. Dialogurile se poartă „de pe poziţii egale" - punerea pe picior de egalitate cu adevărul a minciunilor, a ereziilor şi a înşelărilor. Atunci când vorbeşti „de pe poziţii egale", înseamnă că dai prilej minciunilor să predomine în faţa adevărului, că te îndoieşti de adevăr şi că încă cauţi să îl afli. Dialogul Sfinţilor şi al Părinţilor, însă, este un dialog al lui Hristos cu femeia samariteancă, al Apostolilor cu iudeii şi neamurile, al Părinţilor cu ereticii, o chemare şi o mustrare pentru întoarcerea lor la adevăr, pentru a fi din nou cuprinşi în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; aceasta este adevărata unire şi pace. Toate celelalte sunt uniri mincinoase, păci mincinoase şi dialoguri mincinoase.

De atunci încoace, această scriere ne arată calea către adevărata unire, prin gura marelui Sfânt, şi cum se poate atinge ţelul ca „toţi să fie una", pentru care se străduie ecumeniştii, cuvânt cu cuvânt: Marele Antonie „încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s'a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinuieşte sufletului. Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s'o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui."[6].

4. Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sfântul Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, Diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor"[7].

Sfântul Antonie s'a cutremurat şi s'a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit[8]. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sfântului Antonie - bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor - vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie.

Potrivit „Vieţii" istorisite de Marele Athanasie, „pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s'a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s'a sculat Stareţul plângând. Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: «O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s'ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu». Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s'a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut", zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s'a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor»."[9]

Încheiere

Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Sântem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii" (iraţionalii) eretici; asistăm la această întinare şi o lăudăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor. Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a Şaptea Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie. Singura nădejde a Bisericii noastre de a-şi redobândi frumuseţea se află în sfatul şi povaţa Marelui Antonie: „Să nu vă întinaţi (adică molipsiţi) unindu-vă cu arienii". Să avem grijă să nu ne molipsim prin împărtăşirea cu papismul şi ecumenismul, şi cu ortodocşii pro-papişti şi pro-ecumenişti. Deoarece până acum n'am făcut aşa cu hotărâre şi tărie, Dumnezeu, de ani buni, prelungeşte mânia Sa şi robia dreptslăvitorilor în pan-erezia ecumenismului. Cât timp vor mai îngădui episcopii, monahii şi mirenii ca fiarele neînţelegătoare, ereticii, să lovească şi să întineze Sfânta Sfintelor Ortodoxiei? Atât timp cât noi nu vom face nimic şi vom veni cu felurite îndreptăţiri pseudo-duhovniceşti, urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt.

Traducere de Radu Hagiu

______________________________________________________

[1] Ceilalţi doi fiind Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Macarie al Corinthului. (n.tr.)

[2] „Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie" (Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995) - „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare (17 ianuarie)" (n.tr.)

[3] Cf. op. cit. (n.tr.)

[4] Cf. op. cit. (n.tr.)

[5] Cf. op. cit.

[6] Cf. op. cit.

[7] Cf. op. cit.

[8] În 1969, cultul Sfântului Gheorghe a fost abolit în mod oficial de către biserica romano-catolică, numele acestuia fiind scos din calendarul ecleziastic. (n.tr.)

[9] Cf. „Vieţile Sfinţilor...", op. cit.

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/

Viaţa simplă a Sfântului Ioan Botezătorul - Predica la Soborul Sfantului Ioan Botezatorul (7 ianuarie)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

 SOBORUL SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

 - 7 ianuarie -

Viaţa simplă a Sfântului Ioan Botezătorul

Ieri, iubiţii mei, s-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, astăzi.

Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

***

S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.

Când a crescut, n-a rămas în lume; a ieşit afară, s-a dus în pustie la şcoala marilor bărbaţi. Acolo a trăit o viaţă de mustrare a actualei societăţi consumiste, a cărei lozincă este: “să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13, I Cor. 15, 32). O, voi, care trăiţi aiurea, în aberaţie, veniţi şi vă oglindiţi în această oglindă!

Cum trăia Sfântul Ioan? Hrana lui erau lăcustele (Matei 3, 4), cunoscutele insecte ale din ţarini, pe care până astăzi arabii simpli le usucă şi le mănâncă. Băutura sa era apa din Iordan. Haina sa era o îmbrăcăminte din păr de cămilă. Patul lui era nisipul de lângă râul. Acoperişul său, stelele cerului. Tovarăşii săi, fiarele pustiului, care stăteau înaintea lui ca nişte mieluşei. Sfinţenia – vedeţi ? – toate le îmblânzeşte. Şi dacă leii şi tigrii îl respectau, o femeie l-a sfâşiat – Irodiada. Aşadar, acolo trăia, în universitatea tăcerii, unde se edifică marile personalităţi.

La vârsta maturităţii a primit poruncă de sus să meargă pe malul Iordanului şi acolo să îşi ridice amvonul. Predica lui termocauteră era o mustrare aspră. Tuna şi fulgera. Îi chema pe toţi la întoarcerea spre Dumnezeu. Şi mii din toate păturile sociale alergau. Era un magnet care-i atrăgea pe toţi. Îi sfătuia la pocăinţă şi-i boteza în Iordan.

În mulţimea de oameni a venit şi cineva mai deosebit. Oare purta coroană, avea spadă, îl aducea o caleaşcă? Nu. Om simplu era. Dar numele lui era “mai presus de orice nume” (Filipeni 2,9). Toate numele se şterg, numele Lui va rămâne: Iisus Hristos! Putea să-şi închipuie Ioan că sub chipul smerit al unui sărac nazarinean se ascunde măreţia Dumnezeirii? Şi totuşi, L-a recunoscut. Îi zice Hristos: – Botează-Mă! – Nu se poate; eu sunt un zero înaintea Ta, nu sunt vrednic să Te botez. Hristos însă a insistat şi, în sfârşit, a fost botezat. Nu pentru că avea păcate – este fără de păcat – ci pentru a se arăta taina Sfintei Treimi. Şi S-a arătat. Prin aceasta noi ne diferenţiem de celelalte religii, chiar monoteiste: acestea îl au pe Allah sau pe oarecare altul. Noi spunem: Un singur Dumnezeu, Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Sfântă Treime, miluieşte lumea Ta!

Cum s-a arătat Taina Sfintei Treimi? În timp ce Hristos era în ape, s-a deschis cerul – necredincioşii n-au decât să nu creadă, e dreptul lor; noi credem – şi Duhul Sfânt, ca un porumbel, a venit şi s-a aşezat deasupra capului Său. În acelaşi timp S-a auzit un glas – mesajul Părintelui Ceresc, nu ca mesajele de Anul Nou, care sunt pline de minciuni. Mesaj ceresc şi veşnic către întreaga umanitate: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17). Aceleaşi cuvinte s-au auzit din partea Tatălui Ceresc şi atunci când Hristos Şi-a încheiat prezenţa pământească, completate cu sfatul: “Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Marcu 9, 8; Luca 9, 35).

Aşadar, de atunci, iubiţii mei, umanitatea are un călăuzitor. Călăuzitorul ei este Hristos, Care a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Cine Îl urmează, se mântuieşte; cine fuge de El, se pierde. Acesta este desăvârşitul Călăuzitor, desăvârşitul Om, Întruparea virtuţii. Ceilalţi, oricare ar fi, sunt fragmente, nu ajung “monade intacte” cu Cel Unul. “Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.” (Filipeni 2, 11 şi Dumnezeiasca Liturghie).

“Pe Acesta să-L ascultaţi”, sfătuieşte Tatăl ceresc. Dar, din nefericire, oamenii îşi închid urechile şi nu ascultă glasul lui Hristos. Îşi deschid urechile cui? Diavolului şi uneltelor lui. Nu merg la biserică pentru a asculta glasul Evangheliei; stau noaptea la televizor pentru a asculta glasul lumii demonice. “Cine nu ascultă de Hristos, va asculta de Diavolul”, spune rusul Dostoievski.

***

Atunci când Hristos a venit în pustiu, Ioan L-a arătat cu degetul său, precum spune frumoasa „Slavă…” de la Ceasurile Împărăteşti : “Mâna ta, care s-a atins de preacuratul creştet al Stăpânului, prin al cărei deget L-ai arătat nouă, ridic-o pentru noi către El, o, Botezătorule, ca unul ce ai îndrăzneală multă…” (Ceasul al IX-lea la Teofanie). Acest imn a fost ultimul pe care l-a spus Papadiamantis, care a fost şi un mare psalt – când de acum, bătrân, în insuliţa lui, sărac şi dispreţuit, a plecat din această viaţă. S-a ridicat din pat şi l-a cântat. Cu aceste cuvinte a murit. Oamenii de odinioară închideau ochii cu “cântările lui Dumnezeu”. Acum,…

Aşadar, Ioan L-a arătat pe Hristos lumii şi a spus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Iată, zice, “Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ne amintim că evreii, ca să simtă uşurare de păcate, luau un miel, îl duceau la templul lui Solomon şi-l ofereau ca jertfă. În clipa în care preotul îl înjunghia, îşi întindeau mâinile deasupra lui pentru ca păcatele să-i părăsească şi să treacă deasupra mielului. Aceasta era o prefigurare, o umbră a marei jertfe pe care avea să o aducă Hristos.

Milioane de miei s-au înjunghiat, dar sângele animalelor nu are puterea de “a ierta păcatele” (Matei 9, 6). Doar sângele lui Hristos, a “Mielului lui Dumnezeu”, şterge păcatele. Iată de ce Hristos se numeşte “Miel”; deoarece, precum mielul nu face nici un rău, aşa şi Hristos; precum mielul este dus spre junghiere şi nu se împotriveşte, aşa şi Hristos; şi precum la jertfe “încărcau” păcatele pe cel junghiat, aşa şi Hristos ridică păcatele noastre ale tuturor. Am simţit-o aceasta? Dacă n-am simţit-o, nu suntem creştini. Nu ne mântuiesc nici lumânările, nici făcliile, nici icoanele şi locurile de închinare, nici metaniile şi ascezele. Toate acestea nu iartă nici măcar un păcat. Păcatele le iartă doar “Mielul lui Dumnezeu”, precum a spus Ioan. Dacă nu vei crede că sângele lui Hristos, care s-a vărsat pe Golgota, izbăveşte, nu te mântuieşti.

Închei printr-o pildă. Un pictor vienez a pictat un om pe care l-au prins duşmanii săi şi l-au încărcat cu o greutate. I-au pus-o după gât, atât de strâns, încât nu se putea elibera de ea. Era ca şi Prometeu în Caucaz. Îi ruga pe alţii ca să-l dezlege, dar nimeni nu putea. Atunci, unul i-a spus: Dacă vrei să te eliberezi, urcă pe muntele acela. Acolo vei vedea o cruce cu Cel răstignit. Dacă-L vei ruga cu credinţă, se va întâmpla minunea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat; imediat, sarcina lui a căzut, s-a rostogolit în prăpastie, iar el L-a slăvit pe Hristos.

Fiecare dintre noi, fraţii mei, ridică o greutate mai mare decât Olimpul. Doar prin credinţa în Hristos ne vom izbăvi! Dacă vom crede în El. Nu există altceva în lume! V-o spun eu! De cincizeci de ani predic; dacă n-aş fi crezut, m-aş fi dus să fac orice altceva decât să-mi bat joc de oameni. Cred în Dumnezeu, cred în harul dumnezeiesc, cred în Taine, cred în Sfintele Tradiţii. Poate să fie şi soarele minciună, şi astrele minciună, şi noi minciună; Unul singur nu este minciună – Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul

În Sfânta Biserică a Sf. Nicolae, Florina, vineri, 7 ianuarie 1977

Sursa: Cartea "NE VORBESTE PARINTELE AUGUSTIN, MITROPOLITUL DE 103 ANI" - Vol I, pp.121 - 125

Cuvânt la Sfântul Ioan Botezătorul al celui între Sfinţi, Părintele nostru, Sf. Ioan Gură de Aur

Cuvânt la Sfântul Ioan Botezătorul al celui între Sfinţi,
Părintele nostru, Sf. Ioan Gură de Aur
din “Predici la duminici si sarbatori”

(7 ianuarie)

„Săracilor li se binevesteşte”(Matei 11, 5)

Nu sărăcia, ci pofta podoabelor este piedica faptei bune

La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica; putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi.

Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor! Închipuieşte-ţi că unul din casnicii tăi te-a jignit şi mâniat. Iartă-l şi lasă să treacă mânia peste el. Şi poate, oare, sărăcia, închisoarea şi starea de jos să te împiedice pe tine a face aceasta? Ce zic eu: Să te împiedice? Dimpotrivă, sărăcia şi celelalte îţi ajută, îţi slujesc la înăbuşirea mâniei.

Iarăşi, când tu vezi îndestularea altuia, să nu-l pizmuieşti. Iată, aici nu poate să-ţi stea în drum sărăcia şi cele asemenea. Şi iarăşi: Când te rogi, trebuie să faci aceasta cu duh treaz şi privighetor. Şi la aceasta nu poate să-ţi stea nimic împotrivă. Blând, modest, cumpătat şi curat poţi fi chiar când nu ai avea nimic în lumea aceasta; dimpotrivă, lucrurile dinafară nu te ajută la aceasta.

Iată, tocmai aşa se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Poate cineva să fie şchiop, sau orb, sau ciuntit, ba poate să zacă şi în boala cea mai grea; toate acestea nu împiedică harul lui Dumnezeu a veni la dânsul. El caută numai sufletul ce-L primeşte cu voie bună, şi nu ia aminte nici cât de puţin la toate celelalte, la lucrurile cele dinafară, precum este sărăcia, boala şi altele.

Cei ce aleg pe soldaţi se uită la tinereţe, la mărimea şi tăria trupului. împăratul cerului, însă, nu cere atât de mult, ci primeşte în oastea Sa şi pe cei bătrâni, şi pe cei slabi şi pe cei şchiopi, şi nu se ruşinează de dânşii. Cine poate să fie mai iubitor de oameni, mai bun? El cere de la noi numai ceea ce stă în puterea noastră.

Fireşte, Dumnezeu ne cheamă la slujirea Sa, nu pentru ca noi să-L folosim în vreun fel pe Dânsul, ci numai pentru ca El să ne poată face bine. Dimpotrivă, împăraţii cei pământeşti iau pe oameni în slujba lor pentru folosul lor propriu. Ei au nevoie de oameni pentru un război pământesc, Dumnezeu însă duce pe ai Săi la o bătălie duhovnicească.

Nu trupul, ci sufletul este aici în luptă; şi nu se luptă cu mâinile şi cu armele, ci prin ştiinţă şi prin fapta cea bună. Şi ori de ce chemare şi meserie ai fi aceasta nu te poate împiedica de la îndeletnicirea faptei bune. Dacă eşti muncitor, în vremea lucrului tău, cântă cântări duhovniceşti, dacă nu cu gura, pe tăcute, în inimă. Nu este nici un tovarăş mai bun decât un cântec cucernic. Astfel de tovărăşie nu-ţi aduce nici o primejdie, şi poţi să şezi la lucrul tău aşa de liniştit ca într-o mănăstire. Căci nu locul, ci fapta cea bună aduce duhului odihna.

Nicidecum nu se vatămă fapta cea bună a Apostolului Pavel, prin aceea că el se îndeletnicea cu lucrul mâinilor.

Nu zice: „Eu sunt ţăran, sau sărac, cum aş putea să umblu după fapta bună cea înaltă?”. Tocmai pentru aceea tu poţi încă mai bine să fii îmbunătăţit, căci sărăcia mai mult ne ajută la fapta bună decât bogăţia; şi munca este mai folositoare cucerniciei decât trândăvia. Aşa, bogăţia este pentru unii o mare piedică la fapta bună. Când se cuvine a înăbuşi mânia, a stârpi pizma, a înfrâna iuţeala, când se cuvine a se ruga, a fi blând şi modest, bun şi iubitor, cum ar putea sărăcia să fie piedică la acestea? Pentru toate acestea nu se cere a cheltui bani, ci numai o voinţă tare, dreaptă.

Numai singură milostenia, dintre toate faptele bune, are mai mult trebuinţă de bogăţie. Dar şi ea, prin sărăcie, se face mai slăvită şi mai strălucită. Femeia aceea, care numai doi dinari a aruncat în visteria templului, a fost foarte săracă, şi totuşi a covârşit pe toţi bogaţii (Luca, cap. 21).

Aşadar, să nu socotim bogăţiile un lucru mare! Preţul ce-l are aurul nu stă în firea lui, ci în socotinţa noastră. Căci dacă cercetează cineva lucrul cu atenţie, fierul este mult mai trebuincios decât aurul şi aduce în viaţă un folos mult mai mare meşteşugarilor şi manufacturilor. De asemenea, pietrele obişnuite sunt mai trebuitoare şi mai folositoare decât pietrele scumpe, căci din ele se zidesc casele, zidurile şi cetăţile. Sau, arată-mi ce folos au mărgăritarele preţioase? Ba ele mai vârtos sunt vătămătoare, căci pentru a putea agonisi un astfel de mărgăritar, trebuie să laşi o sută de săraci flămânzi.

Dar pentru fericirea cea adevărată, n-ai trebuinţă de asemenea lucruri. Voieşti, oare, cu ele să placi bărbatului tău? O, în loc de aur şi de mărgăritare, împodobeşte-te cu fapte bune cu blândeţe, cu buna cuviinţă! Atunci te vei arăta lui drăgălaşă, căci podoaba milostivirii şi a cumpătării întăreşte dragostea bărbatului. Aşadar, împodobeşte-te cu buna cuviinţă, cu înfrânarea, cu milostivirea, cu prietenia, cu iubirea şi gingă-jşia către bărbatul tău, cu blândeţea, cu cumpătarea, cu răbdarea şi cu îngăduinţa. Acestea sunt culorile faptei bune; aceasta este o podoabă pe care o iubesc şi îngerii, şi oamenii, şi pentru care Dumnezeu însuşi te va lăuda. Dacă „înţelepciunea unui om îi luminează faţa”, precum zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 8, 1), apoi cu atât mai mult fapta bună va slăvi faţa femeii. Iar dacă tu, aşa de mult preţuieşti podoaba cea pământească, apoi spune mie: Cu ce au să te ajute, în ziua judecăţii, aceste mărgăritare şi cele asemenea lor? Cu ce-ţi vor putea ajuta, când, pe de altă parte, Dumnezeu îţi va arăta săracii pe care i-ai lăsat flămânzi? De aceea a zis Pavel: „împodobiţi-vă nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (I Timotei 2, 9), căci această podoabă este o ispită, mai întâi pentru voi, şi apoi pentru mulţi, şi la moarte se va lua de la voi împreună cu toate celelalte.

Dimpotrivă, podoaba faptei bune rămâne cu noi şi nu suferă nici o schimbare; ea nu ni se poate răpi şi ne va întovărăşi dincolo, în veşnicie. Această podoabă nu are nevoie de bogăţie, oricine poate să o dobândească. Nici sărăcia, nici lipsa, nimic din cele dinafară nu poate să ne împiedice a birui pe satana.

Este adevărat că satana ne ispiteşte, dar nimeni să nu păşească pragul casei sale până ce nu va fi rostit cuvintele: „Mă lepăd de tine, satano, şi de toată desfătarea ta, şi de toată slujba ta, şi mă predau Ţie, Hristoase!”. Nu ieşi niciodată din casă fără să fi rostit cuvintele acestea. Ele trebuie să fie pentru tine toiag, armă şi tărie neînvinsă. Pe lângă aceste cuvinte mai fă şi semnul Sfintei Cruci pe fruntea ta, şi atunci nici un om, nici chiar satana nu te va vătăma. Atunci vei ridica semnul de biruinţă asupra satanei şi vei dobândi cununa dreptăţii. Iar de aceasta, fie să ne împărtăşim cu toţii prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Părintele Sofian Boghiu - Predică la Sfantul Ioan Botezătorul

Predică la Sfantul Ioan Botezătorul

Părintele Sofian Boghiu

(1912 - 2002)

Frati si surori crestine,

Iata, ne aflam, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima veriga a sarbatorilor sfinte si luminoase, pe care le-am praznuit impreuna. Incheiem acest buchet al sarbatorilor de iarna cu amintirea Sfantului Ioan Botezatorul. In cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Sa va binecuvanteze Sfantul Ioan ravna si dragostea pe care o aveti pentru Dumnezeu si pentru el. Ieri L-am vazut, cu ochii sufletesti, pe Domnul, botezat in apele Iordanului, si Duhul Sfant coborand peste El in chip de porumbel, si am auzit graind pe Tatal cel ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit”. Am vazut cu ochii mintii toate cele trei Persoane, aratandu-Se lumii, fapt unic in istoria omenirii. Si am fost martori, cu sufletul si cu inima, la acel freamat de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurata de tot ce vedea si auzea.

Sarbatorim astazi pe Sfantul Ioan Botezatorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covarsitoare insemnatate pentru mantuirea neamului omenesc. Ioan Botezatorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani inainte de Nasterea lui Iisus: “Iata, trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, si el va pregati calea Ta”. El este singurul pamantean despre care Iisus spune acel cuvant de lauda: “Ca dintre toti cei nascuti din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan”. Cand Sfantul Ioan este intrebat: “Cine esti tu?”, el raspunde prin cuvantul prorocului: “Eu sunt glasul celui ce striga in pustie: gatiti calea Domnului”, recunoscandu-se pe el insusi a fi inaintemergator al lui Iisus. Pe acest inaintemergator al Domnului il praznuim noi astazi.

Sfantul Ioan era un copil nascut ca dar al rugaciunilor parintilor lui. Batranii Zaharia si Elisabeta, ajunsi la o varsta inaintata, se rugasera din tot sufletul sa dobandeasca un copil de la Dumnezeu; si Dumnezeu parca nu-i auzea, desi Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunsi la aceasta varsta inaintata, cand nu mai aveau nici o nadejde sa nasca un copil, iata ca arhanghelul Gavriil ii aduce lui Zaharia, in Templu, vestea ca Elisabeta va naste un fiu. Batrana Elisabeta naste la vremea cuvenita, si pruncul Ioan incepe sa creasca, ca orice prunc, sub obladuirea parintilor lui, intr-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plina de maslini si portocali.

Aici vine Maica Domnului, dupa Buna Vestire, si cand se intalnesc cele doua mame, Ioan (care inca nu se nascuse) salta de bucurie in pantecele batranei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan il aducea Pruncului dumnezeiesc din pantecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfant este plin de gingasie si sfintenie. Maica Domnului ramane un timp la batrana Elisabeta si cum era tanara si foarte sprintena, implinea toate trebuintele gospodariei si cara apa de la un izvor de mai jos de casa lui

Zaharia. Pana astazi acest izvor este numit “Izvorul Fecioarei” sau “Izvorul Maicii Domnului”. Dar cei doi batrani mor foarte curand dupa nasterea pruncului si Ioan, ramas orfan, este ingrijit un timp de o rudenie, iar pe la varsta de 10 ani pleaca in pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se intindea un povarnis cu pante repezi, un desert cu vai prapastioase…

Acolo, intr-o pestera, a stat Sfantul Ioan, mai bine de 20 de ani, in cea mai aspra asceza pe care noi ne-o putem inchipui. imbracat foarte sumar, intr-o haina saraca de par de camila, descult, umbla printre aceste pietre ascutite din pustiu, rugandu-se tot timpul si avand mintea numai la Dumnezeu. Manca miere salbatica si un fel de fructe acre care cresteau in pustie, precum si muguri de copaci. Bautura lui era apa de izvor, iar patul era pamantul gol. Ca acoperamant avea cerul si harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale salbatice, pesteri in care foiau serpii veninosi si noaptea urlau sacalii (i-am auzit si eu, frati crestini, pe acesti sacali care traiesc in grupuri si tipa inspaimantator, mai ales noaptea…) si leii; care racnesc umplandu-te de spaima… Sfantul Ioan traia printre ei, sub arsita dogoritoare a zilei si in frigul taios al noptii. El a sfintit astfel salbaticia pustiului, prin rugaciunile lui de zi si de noapte, prin viata lui aspra. Fara indoiala, animalele nu l-au atacat pentru ca simteau Duhul lui Dumnezeu in el.

Totusi, aceasta severa pustnicie este nespus de placuta si de dulce atunci cand este inchinata lui Dumnezeu, ca o jertfa curata a vietii noastre, oferita lui Dumnezeu cu smerenie si cu dragoste, din dorul de a-L cunoaste si de a ne apropia si mai mult de El. Prin aceasta viata pustniceasca, Sfantul Ioan devine modelul si prototipul pustnicilor de mai tarziu care au populat pustiurile, traind adanc si din plin Evanghelia lui Hristos. Rugaciunea lor era neincetata, pentru ei si pentru lumea intreaga. Isi sfinteau viata lor si viata altora, vindecand tot felul de bolnavi adusi in jurul pesterilor si chiliilor lor, sfatuind si convingand, asa incat cei care veneau la ei isi schimbau cu totul viata de pana atunci.

Frati crestini, cine se abtine de la vorbaria desarta si de la patimile de tot felul, de la placerile trecatoare, nu din dispret fata de oameni si de viata, ci din focul unei prea mari iubiri fata de Dumnezeu, un asemenea om, daca nu fuge el dupa oameni, fug oamenii dupa el. Unde e flacara mare in suflet, acolo se aduna oamenii sa-si incalzeasca sufletele lor reci. Asa a fost si Sfantul Ioan Botezatorul. In iconografie el este pictat ca un inger, are aripi la spate si este pictat asa din cauza marii lui sfintenii, de care s-a umplut inca din pantecele mamei lui. Traind in pustie, viata lui era plina de Duhul Sfant; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfant, viata de asceza era o viata ca in cer. Fiind puternic in duh, asemenea Sfantului Ilie, Sfantul Ioan a biruit toate slabiciunile si patimile omenesti, cunoscand in schimb bucuriile unei vieti cu adevarat minunate, traite din plin in Dumnezeu.

In perioada aceasta, el a [cercetat] si niste regiuni de langa Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de calugari evrei care isi aveau acolo un fel de cetate a lor, cu sali de studii, dar duhul lor era cu totul strain de Dumnezeu, aveau o doctrina foarte dusmanoasa, mai ales fata de Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp ca Sfantul Ioan ar fi fost la acesti singuratici evrei, dar este o parere foarte gresita, pentru ca ei erau foarte rai la suflet, invidiosi, plini de viclenie si rautate, foarte departe de duhul plin de bunatate si de smerenie al Sfantului Ioan, adevarati lupi imbracati in piele de oaie.

La timpul cuvenit, Dumnezeu il cheama pe Ioan din pustie. Si el vine pe malul Iordanului si incepe predica lui despre pocainta, pregatind calea lui Mesia. Era numai piele si os. Traise in pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decat cu hrana pamanteana, de aceea avea o forta extraordinara in cuvant. Chipul lui era de o mare blandete si de o mare smerenie, cu toata infatisarea lui aspra. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea in duhul lui Ilie si vocea lui puternica ii cutremura pe toti. Au inceput sa vina la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim si din toata Iudeea care ii sorbeau cuvintele si isi marturiseau pacatele, iar el ii boteza in raul Iordan. Venea nu numai poporul de rand, ci si capeteniile, ostasi, vamesi, conducatori ai poporului evreu. Si toti se intrebau: “Oare nu e acesta Mesia?” - ca prea era rascolitor de suflete…

Putini au fost oamenii, in istoria omenirii, spre care sa fi alergat multimile cu atata sete, asa cum alergau dupa Sfantul Ioan Botezatorul. Acest lucru era cu atat mai uimitor, cu cat Sfantul Ioan nu menaja sub nici un chip scaderile lor omenesti. Nu era nicicum ca o trestie clatinata de vanturile imprejurarilor, ci mustra fara ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osanda cea mai infricosata care-i astepta si nu-i lauda pe bogatii cei impatimiti, ci ii indemna sa se indrepte. Sfantul Ioan nu cerea numai pocainta pentru trecut, ci o viata cu totul noua, pentru viitor. O viata intemeiata pe dreptate, pe respectul omului, pe egala indreptatire la viata a semenului. “Nu luati de la nimeni mai mult decat va este ingaduit”, spunea el vamesilor, condamnand una din cele mai urate patimi omenesti: castigul nemuncit. El atragea atentia asupra demnitatii fiintei umane si cerea oamenilor pocainta - adica nu numai sa-si recunoasca pacatele, ci si sa se indeparteze de ele pentru totdeauna. Invatatura sa voia sa smulga din viata oamenilor iubirea de sine, egoismul in formele lui cele mai subtile, asa incat oamenii sa se respecte unii pe altii, sa se ajute in lipsurile lor, sa traiasca in pace si in buna intelegere unul cu altul. Nu obarsia neamului indreptateste pe cineva la mantuire, ci roadele cele vrednice de pocainta. In acest chip pregatea Sfantul Ioan pe oameni pentru venirea Mantuitorului Hristos.

Si iata ca intr-o zi, Iisus insusi vine sa ia botezul de la Ioan, ca sa Se faca cunoscut in tot Israelul. Sfantul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunosteau decat cei din Galileea. Si Sfantul Ioan care era asa de mare, asa de urias in fata multimii, se intoarce spre Iisus si il arata cu degetul, spunand: “Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii”, “iar eu nu sunt vrednic sa dezleg nici macar cureaua incaltamintei lui”.

Frati crestini, Sfantul Ioan este cinstit de Biserica ca prooroc al Celui Preainalt, ca inaintemergator si Botezator; ca mare mucenic, pentru moartea lui martirica; ca inger in trup, pentru covarsitoarea lui sfintenie. Este zugravit in icoane cu aripi ingeresti si este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mantuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde indeosebi din toata aceasta vrednicie a sa si ceea ce impodobeste in mod deosebit chipul sau duhovnicesc, este smerenia lui adanca. Desi avea in fiinta lui atata putere incat era socotit de unii drept Mesia cel asteptat, el se apara mereu cu strasnicie si indrepta privirile tuturor spre Cel ce avea sa vina, Caruia el nu se socotea vrednic nici macar sa-I dezlege cureaua incaltamintelor.

Si lumea se intoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse pana atunci. Mai mult decat atat, Sfantul Ioan renunta chiar si la caldura dragostei ucenicilor sai, indemnandu-i sa se faca ucenici ai lui Mesia si sa-l lase pe el: “…caci Aceluia I se cade sa Se inalte, iar mie mi se cade sa ma micsorez.. “

Sirul lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfant, au anuntat venirea lui Hristos, cu multe veacuri inainte, se incheie acum cu cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe, cum au facut ceilalti, ci il arata indeaproape cu degetul intins: “Iata Mielul lui Dumnezeu”; “Iata-L aici, in mijlocul nostru, pe Cel ce L-au vazut de departe prorocii”; “Eu am vazut Duhul Sfant coborand in chip de porumbel peste El”; “Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit sa marturisesc despre lumina”; “Acesta trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez”; “Eu nu sunt vrednic sa dezleg nici cureaua incaltamintelor Lui”. Si lumea se intoarce spre Iisus. Iisus este botezat de catre Ioan, apoi se retrage in pustie si posteste patruzeci de zile si patruzeci de nopti in locul acela, astazi, este o manastire numita Sarindar, acolo unde a postit Iisus - iar Ioan continua sa boteze mai departe. Si intr-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei multimi de la Iordan, imparatul cu Irodiada, sotia fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, il mustra pe imparat in fata multimii, spunandu-i: “Nu ti se cuvine tie, ca imparat, sa traiesti intr-o asemenea faradelege”. La indemnul Irodiadei, Ioan este arestat si tinut in temnita de sub palatul lui Irod. Intr-o zi, la un ospat din casa lui Irod, intr-o atmosfera imbibata de desfrau si betie, Salomeea, fiica Irodiadei, danseaza un dans pagan si patimas care a starnit foarte multe patimi in Irod. Ametit de patima si de bautura, Irod ii fagaduieste fetei ca-i va da orice cere, pana la jumatate din imparatie. Indemnata de Irodiada, fata ii cere imediat capul lui Ioan, sa i-l dea fara intarziere! Soldatii coboara din palat in temnita, taie capul Sfantului, iar Irodiada primeste din mainile Salomeii, pe tipsie, acest cap - acum, sigur, fara glas. Si ea ia un ac si inteapa limba lui Ioan, pentru a se razbuna de mustrarea pe care i-o facuse Sfantul Ioan - cea mai cumplita cruzime de care a fost capabila o femeie… Capul Sfantului Ioan a ramas acolo la palat un timp, iar trupul a fost luat de ucenicii lui. Ucenicii devin de acum inainte ucenici ai Mantuitorului Hristos. Asa isi incheie viata acest mare profet, sub sabia unui mare pacatos.

Insa el… nu a murit, frati crestini: duhul lui si toata puterea lui este sus, in ceruri. El traieste cu adevarat, in mare cinste, in imparatia lui Dumnezeu si se bucura de vesnica rasplata si slava de la Mantuitorul Hristos. Impreuna cu Maica Domnului, Sfantul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor in fata lui Dumnezeu: mama si nasul lui Iisus. Ei mijlocesc in rugaciune pentru noi. Maica Domnului spune: “Doamne, Te-am purtat in brate, ai supt la sanul meu, Te-am crescut; pentru bunatatea Ta, primeste acum rugaciunea si ajuta robilor Tai, care se roaga Tie, prin Mine”. Sfantul Ioan intinde mana si spune: “Doamne, adu-Ti aminte de aceasta mana care Te-a botezat si adu-Ti aminte ca Tu m-ai numit “prietenul Tau”, cu toata nevrednicia mea. Ajuta dar, celor ce se roaga Tie, prin mine”. Ei sunt acolo sus, intr-un loc si intr-o stare din care ne vad si, prin darul lui Dumnezeu, stiu totul despre noi si pot sa ne ajute. Acest “sus” nu este un sus fizic, frati crestini, ci e foarte aproape de noi, pentru ca Dumnezeu si toata lumea cereasca nu sunt undeva departe, ci printre noi si in noi insine. Chiar daca noi avem aceasta marginire pamanteasca de a o vedea… Dumnezeu nu e departe de noi…

Binecredinciosi crestini, daca noi toti suntem datori sa urmam fiecarui sfant in acele virtuti in care ne este cu putinta a-l urma, apoi pe Sfantul Ioan il putem urma mai ales in virtutile slujirii aproapelui si a lui Dumnezeu, in smerenie. Oricat de mult bine am face aproapelui nostru si orice jertfelnicie am depune in slujba lui Dumnezeu, sa nu ne atribuim noua aceste merite, pentru ca numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem face o fapta cu adevarat buna. Micsorandu-ne si smerindu-ne pe noi insine, acoperind sub smerenie sincera orice vrednicie personala, numai asa vom putea avea intreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.

Sfantul Ioan sa ramana, dar, modelul nostru de smerenie: “El, Iisus, sa creasca, sa fie cat mai cunoscut de lume, iar eu sa scad”. Si Iisus creste, pana ajunge in Ierusalim si pe Golgota, iar Ioan, retragandu-se, trece in imparatia luminilor.

Sa urmam exemplul smereniei lui, sa-l avem la inima si sa ne rugam cu toata credinta acestui mare sfant si prieten al Mirelui Hristos, care ne poate ajuta cu adevarat. Amin.

Capul lui, frati crestini, a urmat niste “drumuri” mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei si purtat, ca un odor de mare pret, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astazi este intr-o moschee din Damasc, ridicata pe ruinele unei catedrale inchinate Sfantului Ioan Botezatorul. Acolo vin multi bolnavi, mai ales orbi. Te impresioneaza privirea lor, fixata undeva in gol… Am intrebat pe cineva: “Ce asteapu acestia, de stau aici de atata vreme?” si mi s-a raspuns: “Foarte multi dintre ei se vindeca”.

Trupul Sfantului Ioan a ramas ingropat in Sevastia pana la anul 362, cand Iulian Apostatul a vrut sa-l arda impreuna cu alte sfinte moaste. Crestinii l-au scos din mormant - era cu trupul intreg - si l-au dus in Alexandria, punand in locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul imparat. Despre trupul lui nu mai stim nimic. Inainte de asta, Sfantul Luca, trecand prin Sevastia, ia mana dreapta a Sfantului Ioan si o duce in Antiohia, pastrand-o cu foarte mare cinste. In timpul lui Iulian au ascuns-o intr-un zid, ca s-o fereasca de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astazi aceasta mana este la Manastirea Sfantului Dionisie si cu ea se sfintesc apele.

Iar capul lui, asa cum am mai spus, este intr-un sicriu, intr-o moschee din Damasc. Odata, niste musulmani au lovit cu toporul in acest sicriu, spunand: “Ce cauta ghiaurul acesta aici?”. Din sicriu au inceput sa curga valuri de sange, tasnea sangele din sicriu si din marmura. Si ei s-au speriat foarte tare si au chemat preotii ortodocsi sa vina sa faca rugaciuni ca sa opreasca aceste valuri de sange care au umplut moschea… De-atunci, desi sunt musulmani, ei au un mare respect fata de Sfantul Ioan.

Frati crestini, sa nu uitati inca un amanunt. Trupul omenesc este tot asa de valoros ca si sufletul. “Trupul este templu al Duhului Sfant, iar voi nu sunteti ai vostri, ci ai lui Dumnezeu” - spune Sfantul Pavel. Cu atat mai mult copilul care ia fiinta in pantecele mamei, este al lui Dumnezeu. ” Si cine va strica templul acesta, il strica Dumnezeu pe el” -spune Sfantul Pavel. Si apoi, ce stii tu ce va fi cu pruncul acesta? Cand s-a nascut Sfantul Ioan Botezatorul, cei din jur se intrebau: “Ce va fi cu pruncul acesta?” Era un pui de om, fara nici un alt semn deosebit.

Cati prunci nu se nasc fara multe semne de oameni mari, si ajung oameni mari cu adevarat. Cati prunci ar putea sa se nasca si nu se nasc, pentru ca mamele ii ucid - si nu stiu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Il ucid pentru ce? Pentru ca e “incomod”. Prefera sa-l omoare, copilul acesta [e] ucis si aruncat la gunoi sau la caini, ca un pumn de gunoi. Si cred ca au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru ca sufletul lui tipa acolo, inaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupusorul lui, dar sufletul se intoarce inapoi, pentru ca omul si femeia au stricat vasul lui. Si tipa strasnic pruncul inaintea lui Dumnezeu, impotriva mamei ucigase si a tatalui ucigas! Pentru ca amandoi sunt vinovati, si sotul este la fel de vinovat inaintea lui Dumnezeu si vor da socoteala amandoi pentru aceasta crima… V-am spus aceste lucruri in legatura cu nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Nu va ucideti pruncii, lasati-i sa se nasca, sa-i cresteti asa, cu toata greutatea. Nu uitati ca si dumneavoastra ati fost prunci, si cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastra, cu fiecare din noi.

Sfantul Ioan a fost ucis cu un an inainte de patimile Domnului. Va spuneam ca trupul lui a ramas ingropat acolo, in inchisoare, iar capul a ramas la palatul lui Irod, iar apoi a

fost luat de acolo si pastrat cu foarte mare grija de catre ucenicii lui, ca un odor de mare pret, un odor sfant, care-i scapa din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfant cap a fost pazit si ascuns. Din cand in cand numai, isi face simtita prezenta - asa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pamant - si apare odata la Edessa, altadata in Egipt… Iar acum este in Damasc, intr-o mare moschee, asa cum v-am spus, o moschee construita pe locul unei catedrale. Am vazut si eu aceasta moschee luxoasa, cu lampadare si covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde si cu pereti de sticla. Acolo inauntru este capul Sfantului Ioan Botezatorul. In jurul acestui paraclis stau foarte multi orbi, in genunchi sau turceste, intr-o tacere care te uimeste. Stau si nu vad nimic, dar ochii lor dinlauntru sunt deschisi. Ei se roaga si foarte multi se vindeca .

Ce spun ei, numai Dumnezeu stie, dar, in mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfantului Ioan. Se revarsa foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani… Vin si foarte multe femei musulmane, cu copii in brate, si se sprijina de bara care inconjoara mormantul, acelui sicriu. Il inconjoara de trei ori, apoi pleaca la treburile lor… pleaca cu fata vesela… Pun si un fel de pomelnice intr-un locsor anume de langa acel sicrias. Sunt acolo gramezi de rugaciuni catre Sfantul Ioan Botezatorul, este un semn de mare veneratie pentru acest sfant.

Este in calendar o sarbatoare numita Soborul Sfantului Ioan Botezatorul. Aceasta inseamna sarbatoarea pamanteasca si cereasca a Sfantului Ioan. El este fiinta de legatura dintre profeti si apostoli. E marele pustnic si marele celib si totodata, primul martir din lumea crestina: el moare pentru sfintenia vietii de familie. S-a spus despre el ca venea “in duhul si puterea lui Ilie” - acel profet temut, care zguduia constiintele, intr-o vreme cand lumea intrase intr-o mare criza duhovniceasca. Si tot asa va veni mai inainte de sfarsitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.

Sursa: http://sofianboghiu.blogspot.com/

PREDICĂ LA SOBORUL SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL (audio)

PREDICĂ LA SOBORUL SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

7 IANUARIE - VECERNIE 2011

PREDICI AUDIO AICI

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului este cu laude; iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule; că te-ai arătat cu adevărat şi decât proorocii mai cinstit, că şi a boteza în repejuni pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup, pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.

Condac, glasul al 6-lea:

De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu frică s-a întors; şi slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi. Cetele îngereşti s-au spăimântat, văzându-Te şi toţi cei din întuneric s-au luminat, lăudându-Te pe Tine, Cel ce Te-ai arătat şi ai luminat toate.