Gânduri despre infailibilitatea
omului european
(IV)
Articol celebru al Părintelui Iustin din anul 1967, în care erau consemnate cuvintele rămase şi ele celebre:
"Sunt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei"
Vedeti si: Gânduri despre infailibilitatea omului european (I)
Gânduri despre infailibilitatea omului european (II)
Gânduri despre infailibilitatea omului european (III)
În istoria neamului omenesc au existat trei căderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei. Principala caracteristică a căderii în păcat este mereu aceeaşi: a dori să fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori să fii desăvârşit pentru tine însuţi şi a vrea să fii Dumnezeu tot de dragul tău. În acest mod, în chip inconştient, omul se aseamănă diavolului, fiindcă şi diavolul a dorit să devină Dumnezeu de dragul lui, a dorit să se aşeze în locul lui Dumnezeu. Iar prin această înălţare de sine, el s-a făcut de îndată diavol, cu totul despărţit de Dumnezeu şi pururea în contradicţie cu El.
Prin urmare, esenţa păcatului, a oricărui păcat, constă în această arogantă mărire de sine. Aceasta este esenţa însăşi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decât a dori să te păstrezi doar înlăuntrul propriei tale fiinţe, a nu te dori în adâncul fiinţei tale decât pe tine însuţi. Tot diavolul se află aici: în dorinţa de a-L alunga pe Dumnezeu, în dorinţa de a exista doar pentru tine însuţi şi în tine însuţi, de a fi pururea în contradicţie cu Dumnezeu şi tot ceea ce Îi aparţine Lui. Şi ce este oare aceasta? Este egoismul şi iubirea de sine îmbrăţişată întru toţi vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindcă iată ce este în esenţa sa umanistul – întru totul închis înlăuntrul său, trăind prin sine, pentru sine, pururea în contradicţie cu Dumnezeu. Aici rezidă orice tip de umanism.
Culmea unui astfel de umanism de orientare satanică este dorinţa de a deveni bun de dragul răului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru îşi are originea în promisiunea diavolului făcută protopărinţilor noştri în rai – şi anume aceea că prin ajutorul său “Ei vor deveni dumnezei” (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potenţial teandric de către Dumnezeu Care iubeşte omenirea, aşa încât el să se poată îndrepta în mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, întemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, însă, cu voia sa liberă, a căutat nepăcătuirea prin păcat, L-a căutat pe Dumnezeu prin diavolul. Şi desigur că mergând pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemăsurata Sa iubire de oameni şi marea Sa milostivire.
Făcându-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a îndreptat din nou pe om către Sine. El l-a adus în Biserica Sa, care este trupul Său, îi dăruieşte răsplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine şi fericitele virtuţi. Şi în acest fel i-a dăruit omului tăria de a ajunge “la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (Efes. 4, 13), de a împlini, cu alte cuvinte, destinul său divin, de a deveni în chip voit dumnezeu-om prin har.
Căderea papei este rezultatul dorinţei de a-L înlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om.
Sfantul Iustin cel Nou de la Celie (Popovici)
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu