Gânduri despre infailibilitatea omului european
(III)
Articol celebru al Părintelui Iustin din anul 1967, în care erau consemnate cuvintele rămase şi ele celebre:
"Sunt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei"
Vedeti si: Gânduri despre infailibilitatea omului european (I)
Gânduri despre infailibilitatea omului european (II)
Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv până la cel mai sofisticat, de la cel fetişist la cel papal, se întemeiază pe credinţa în om, aflat el însuşi într-un context spiritual dat, într-o situaţie empirică materială, precum şi într-un context istoric anumit. Întreaga esenţă a oricărui tip de umanism este omul (homo), iar încapsulat în ontologia oricărui tip de umanism nu se află altceva decât umanismul (homo hominis). Omul reprezintă cea mai înaltă valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul criteriu. “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Acesta este în esenţă, în miezul său, orice tip de umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiză finală, idolatre sau politeiste la origine. Perioadele prerenascentistă, renascentistă şi postrenascentistă – de sorginte protestantă, filosofică, religioasă, socială, ştiinţifică, culturală sau politică – toate tipurile de umanism european, se străduie conştient sau inconştient, ele luptă neîncetat pentru a ajunge la un singur rezultat: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-omul Hristos cu o credinţă în om, să înlocuiască Evanghelia lui Hristos cu una omenească, să înlocuiască filosofia Dumnezeu-omului Hristos cu una omenească, să înlocuiască cultura hristocentrică cu una omenească. Pe scurt, ele caută să înlocuiască viaţa cea după Hristos şi întru Hristos cu una făcută după tipare omeneşti.
Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole până când, în secolul al XIX-lea, în anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Această dogmă a devenit ulterior dogma centrală a papalităţii. În vremurile noastre, în timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, această doctrină a fost discutată atât de insistent şi cu atâta dibăcie încât noţiunea inviolabilităţii şi neschimbabilităţii ei a fost cu tărie consolidată. Această doctrină are o semnificaţie covârşitoare pentru soarta civilizaţiei europene şi pentru vremurile apocaliptice în care aceasta a apărut. Prin această dogmă, toate tipurile de umanism european şi-au construit idealurile şi idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema şi ultima dumnezeire.
Panteonul umanist european şi-a stabilit propriul său Zeus. Sinceritatea este limbajul adevărului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi politeismului, renaşterea criteriilor şi a judecăţilor de valoare idolatre. Trebuie spus şi acest lucru: dogma cu privire la infailibitatea papei a fost introdusă între dogmele umanismului idolatru care, în prima instanţă, a fost umanism elenic. Valoarea oricărui lucru a fost introdusă ca dogmă. Toate trăsăturile culturii şi civilizaţiei elenice, valorile lor, filosofiile, meşteşugurile, politicile, ştiinţa lor, au fost toate introduse ca dogme.
“Măsura tuturor lucrurilor este omul”. Şi ce înseamnă acest lucru? Este o definiţie a dogmei idolatriei. În felul acesta a sosit momentul când încântarea şi suficienţa de sine a europeanului a devenit dogmă, un obiectiv după care tipurile de umanism european au tânjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infalibilitatea papei reprezintă afirmaţia nietzscheiană – Ja-Sagung – extinsă la întreaga sa concepţie a umanismului european. “Ja-Sagung” face parte din cultura şi civilizaţia europeană, amândouă fiind cu adevărat idolatre şi politeiste în obiectivele şi metodele lor. Evanghelia şi porunca Dumnezeu-omului Hristos este: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).
Dar observaţi ce a fost omis din proclamaţia culturii umaniste europene şi a civilizaţiei sale. Nu există nici o menţiune cu privire la scopul existenţei umane sau a mijloacelor prin care omul funcţionează. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mântuitor al omului din păcatele sale, din moarte şi de sub tirania diavolului, Singurul care reînnoieşte şi eternizează, care învie şi înalţă, care-l face pe om veşnic şi-l îndumnezeieşte, mântuindu-l şi aducându-l în Împărăţia Luminii şi Care, cu tărie şi limpezime, susţine că scopul suprem al existenţei şi al vieţii omului este acela al desăvârşirii sale, la fel precum şi Dumnezeu este desăvârşit (Matei 5, 48). Ce nu pronunţă umanismul european drept scop al existenţei umane în contradicţie cu El! Adevărul evanghelic “lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesită eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, diavolul este “Dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care în mod voit “zace sub puterea celui rău” şi persoana care-L urmează pe Dumnezeu-omul Hristos nu există nimic comun.
Cel care-I urmează lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinţă a Adevărului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevărate şi le socoteşte a fi dogme. În acest punct este întotdeauna necesar să luăm o hotărâre de valoare decisivă: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, în toate eforturile sale, se înfăţişează pe sine ca acţionând cu îndreptăţire de sine şi ca fiind suprema valoare şi criteriul de vârf. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-omul Hristos. În împărăţia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de către Vicarius Christi, în felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat în ceruri. Prin dogma infailibilităţii, papa a uzurpat pentru sine, adică pentru om, întreaga jurisdicţie şi toate prerogativele care aparţin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserică, biserica papală, şi a devenit în ea începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, conducătorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. În acest fel, dogma infailibilităţii papei a fost ridicată la gradul de dogmă centrală a papalităţii. Iar papa nu poate nega acest lucru atâta timp cât rămâne papă al unei papalităţi umaniste.
Sfantul Iustin cel Nou de la Celie (Popovici)
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu