Gânduri despre infailibilitatea omului european
(II)
Articol celebru al Părintelui Iustin din anul 1967, în care erau consemnate cuvintele rămase şi ele celebre:
"Sunt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei"
Vedeti si: Gânduri despre infailibilitatea omului european (I)
Numai Dumnezeu-omul Hristos este desăvârşit, Om cu adevărat desăvârşit şi în chip simultan, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Aici Ipostasul Logosului lui Dumnezeu poate fi supus unor consideraţii de ordin critic. El a fost limpede interpretat şi rostit de către de Dumnezeu purtătorii Sfinţii Părinţi de la cel de-al patrulea sinod ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeu-omul Hristos, omul a atins ultima treaptă de desăvârşire. Prin Dumnezeu, sufletul său a fost desăvârşit şi împlinit, împreună cu conştiinţa sa, voinţa, mintea, inima şi trupul său; într-un cuvânt, întreaga sa fiinţă s-a unit cu Hristos şi astfel cel mai important miracol cu putinţă, cu adevărat vrednic de dragostea noastră, a avut loc.
Dumnezeu-omul Hristos a rămas în această lume a noastră, ca şi în întregul univers prin Biserica Sa, prin Trupul Său, aşa încât orice om să se poată alătura trupului Dumnezeu-omului Hristos şi în acest mod să realizeze deplina şi completa sa desăvârşire (cf. Efes. 3, 6). Doar în Dumnezeu-omul Hristos şi prin El poate fiecare persoană omenească să devină cu adevărat şi cu totul umană. Doar cu Dumnezeu-omul Hristos şi Biserica Sa şi prin Biserica Sa “dimpreună cu toţi sfinţii” este cu putinţă să ajungi la “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). În Dumnezeu-omul Hristos, “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, astfel încât, în Biserică şi prin Biserică, plinătatea Dumnezeirii poate fi acordată fiecăruia dintre noi (Col. 2, 9-10). Acest lucru poate fi împlinit în fiecare dintre noi doar “împreună cu toţi sfinţii”, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, şi întemeindu-ne pe Sfânta Credinţă şi Sfânta Iubire (Efes. 3, 17-20).
Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul este de fapt fără cap, cu adevărat fără eu, fără eul cel veşnic, fără un eu nemuritor asemănător lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul nu există; el este ceva mai puţin decât un om, pe jumătate om sau nu este om deloc. Iar odată ajunşi în acest punct, trebuie să adăugăm următorul adevăr: fără Dumnezeu-omul Hristos omul este pururea rob al morţii, al păcatului şi al diavolului.
Doar prin Dumnezeu-omul Hristos, îşi dă seama omul de potenţialul său hărăzit lui de către Dumnezeu. El devine “dumnezeu prin har” şi în acest fel el îşi realiza potenţialul deplin al existenţei şi personalităţii sale. El ajunge la veşnicia sa veşnică prin omenitatea dumnezeirii. Vieţuind în timpul hristocentric al Bisericii “dimpreună cu toţi sfinţii”, omul ajunge la unirea cu Dumnezeu treptat, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi. Iar el este plin de bucuria sfântului mesaj şi a cereştii porunci a Sfântului Vasile cel Mare: “O creatură a lui Dumnezeu vine la viaţă şi dumnezeu este chemat” . Creat cu potenţialul de a deveni dumnezeu-om, omul se străduie, în cadrul trupului hristocentric al Bisericii, să-şi facă mintea asemenea celei a lui Dumnezeu, să ajungă la transfigurarea minţii sale proprii prin Hristos. “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16). El se străduieşte chiar să se asemene voii lui Dumnezeu, să-şi transfigureze propria voinţă întru cea a lui Dumnezeu şi să-şi facă trupul asemănător celui al lui Hristos, transfigurându-l întru Domnul: “Trupul însă nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup” (1 Cor. 6, 13).
Unit cu Hristos prin Biserică şi în Biserică, omul ajunge din nou la starea sa originară, asemenea lui Dumnezeu, împlinind acest lucru într-o manieră pururea ascendentă prin dumnezeiasca virtute a cugetării celei asemănătoare cugetelor lui Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29).
Dar fără Dumnezeu-omul Hristos şi independent de El, omul riscă pururea să ajungă asemenea celui rău, întrucât păcatul este în acelaşi timp puterea şi icoana diavolului. Acţionând independent de Dumnezeu-omul Hristos, omul se reduce pe sine în mod voit la o stare demonică a păcatului. El devine rudă a diavolului. “Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul” (1 Ioan 3, 8). Noi nu trebuie să uităm că principalul obiectiv al diavolului este de a-l lipsi pe om de potenţialul său dumnezeiesc, de a-l îndepărta de Dumnezeu, de a-i şterge asemănarea sa cu Dumnezeu şi de a-l transforma astfel într-o fiinţă asemănătoare lui. Antropocentrismul umanist este în esenţă demonocentrism. Ele amândouă nu doresc decât un singur lucru: să-şi aparţină doar lor înşile, să fie doar în ele însele şi pentru ele însele. În acest fel, ele ajung la împărăţia “celei de a doua morţi” unde nu există nici Dumnezeu şi nici altceva dintre cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14).
Ceea ce s-a prezentat până aici nu este nimic altceva decât umanismul evanghelic, apostolic, patristic, ortodox al dumnezeirii (Teoumanism, Teohominism).
Sfantul Iustin cel Nou de la Celie (Popovici)
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu