Sfânta Mănăstire Zografu din Sfântul Munte - Epistola de semnare a Mărturisirii de Credinţă

Sfânta Mănăstire Zografu,

Sfântul Munte Athos

Către Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi din Tesalonic

În Sfânta Mănăstire Zografu, 30.03.2010

Cinstiţi şi iubiţi în Hristos Părinţi şi fraţi,

Prin prezenta noastră scrisoare mănăstirească, întărită cu pecetea şi semnătura noastră, ne exprimăm călduroasele mulţumiri pentru „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului", pe care aţi trimis-o Sfintei noastre Mănăstiri.

Mărturisim că obştea Mănăstirii noastre împărtăşeşte deopotrivă îndreptăţita Voastră nelinişte pentru cultivarea şi răspândirea sistematică a ecumenismului. De aceea, încheind cu multă dragoste în Domnul, semnăm această Mărturisire cu simţăminte de responsabilitate.

Egumenul Sfintei Mănăstiri Zografu,

Arhim. Ambrozie şi fraţii în Hristos, cei dimpreună cu mine.

(traducere: I.F., sursa: http://impantokratoros.gr/ieramonhzwgrafou-omologipistews.el.aspx)

”Primat” – Sinodalitatea şi Unitatea Bisericii - CONFERINTA ANTIECUMENISTA

IPS Serafim, Mitropolit de Pireu

SFÂNTA MITROPOLIE DE PIREU,

BIROUL DE PRESĂ ŞI RELAŢII CU PUBLICUL

Ἀκτή Θεμιστοκλέους 190, 185 39 ΠΕΙΡΑΙΕΥΣ, Τηλ. +30 210 4514833 (ἐσωτ. 19) Fax +310 210 4528332

COMUNICAT DE PRESĂ

Sfânta Mitropolie de Pireu organizează miercuri, 28 aprilie a.c., la orele 4:30 PM în Staţia Păcii şi Prieteniei, N. Faliro, Pireu (Sala ”Melina Mercury”), cu intrare liberă, Conferinţa cu problematică teologică, conform programului anexat, cu tema de interes pan-creştin: ”Primat” – Sinodalitatea şi Unitatea Bisericii.

Vor conferenţia:

ÎPS Serafim, Mitropolit de Pireu

 ”Papismul ca problemă eclesiologică ”

Ierom. Luca Grigoriatul – ”Privilegiile de onoare şi Unitatea Bisericii în primul mileniu”

Protopresbiter Gheorghios Metallinos, profesor al Universităţii din Atena

 ”Încercări unioniste după schismă”

Protopresbiter Theodoros Zissis, profesor al Universităţii din Tesalonic

 ”Uniaţia ca model al unei false unităţi. Limitele diversităţii în raport cu Unitatea”

Preotul Anastasios Gotzopoulos – ”Evaluare canonică a primatului papal”

Dimitrios Tselenghidis, profesor al Universităţii din Tesalonic 

 ”Funcţionarea unităţii Bisericii. Eronatele presupoziţii teologice ale primatului papal ”

Aristidis Papadakis, profesor al Universităţii din Maryland, USA – ”Evoluţia primatului papal (1000-1453). Evaluare istorică”.

Prezenţa dumneavoastră va constitui o dinamizare a Adevărului Nedespărţitei noastre Biserici Ortodoxe.

DIN PARTEA SFINTEI MITROPOLII DE PIREU

(traducere: I.F)

http://www.impantokratoros.gr

Vlădica Averchie Tauşev - 13 aprilie 2010 - 34 de ani de la adormire -

ARHIEPISCOPUL AVERCHIE ŞI ÎNSEMNĂTATEA SA PENTRU BISERICA ORTODOXĂ

Cuvant al Parintelui Serafim Rose

Vlădica Averchie Tauşev

(1906 - 1976)

„Vai! Buzele sale aurite au fost pecetluite!”

MULT PREA des am fost noi, creştinii ortodocşi, obişnuiţi de a socoti ca de la sine înţeleasă existenţa unor mari personalităţi printre noi, de a-i aprecia la valoarea la care ar trebui să-i apreciem doar după plecarea lor din mijlocul nostru şi, chiar nici atunci, nu le vedem adevărata lor valoare, lăsând să treacă pe lângă noi, în uitare, însemnătatea şi învăţătura lor.

Arhiepiscopul Averchie a fost unul dintre ultimii „titani” ai Ortodoxiei în acest secol, nu doar din Biserica Rusă din Afara Graniţelor, ci chiar din întreaga Biserică Ortodoxă a acestui secol XX.

Pe numele său de botez Alexandru Pavlovici Tauşev, născut pe 19 octombrie (1 noiembrie) 1906, în Kazan, Vlădica Averchie se trage dintr-o familie aleasă. Tatăl său a făcut parte dintre oficialii guvernului, iar îndatoririle sale l-au purtat prin mai toate provinciile Rusiei, îngăduind astfel tânărului Alexandru cunoaşterea nemijlocită a inimii Rusiei, cu mănăstirile şi locurile sale sfinte. Amintirea acestor locuri a păstrat-o cu sine întreaga sa viaţă, chiar dacă a fost nevoit să-şi părăsească ţara, pe când era încă un copil. Chiar de la acea fragedă vârstă, era atras de scrieri duhovniceşti ca, de pildă, Războiul nevăzut şi încă de pe la vârsta de 7-8 ani începuse să simtă o anume înstrăinare de lume şi de viaţa lumească, alături de îndemnul spre viaţa monahală. În 1920, în toiul războiului civil care a urmat Revoluţiei de la 1917, cu mare durere în suflet, familia Tauşev a părăsit Rusia, stabilindu-se în oraşul bulgăresc Varna, unde Alexandru a urmat şcoala până în 1926. Cea mai puternică înrâurire asupra sa, a avut-o în acea vreme Părintele Ioan Slunin, parohul unei biserici din acel oraş.

Mai apoi, în 1925, Varna a fost vizitată de un episcop care va fi cel ce va da un nou sens vieţii lui Alexandru: Arhiepiscopul Teofan de Poltava. Un monah al asprelor nevoinţe, un om al rugăciunii şi un teolog în sensul patristic al cuvântului. După întâlnirea cu el, tânărul învăţăcel s-a hotărât să intre în viaţa monahală. Având binecuvântarea arhiepiscopului Teofan, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Sofia pe care le-a absolvit în chip strălucit. Apoi a plecat în 1930 în Rusia Carpatică cu dorinţa de a intra în mănăstire şi de a sluji Biserica Rusă. Tuns în monahism în anul 1931 şi hirotonit întru ieromonah în anul următor, a slujit la mai multe parohii şi în mănăstirea Sfântului Nicolae, ce se află aproape de satul Iza. Curând după aceasta, s-a ocupat şi de ziarul diecezan şi a predat lecţii de catehism la liceele din ţinut.

Când în 1940 Rusia Carpatică a fost cotropită de unguri, Părintele Averchie s-a refugiat la Belgrad, slujind sub ascultarea mitropolitului Atanasie – întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor – şi ţinând cursuri de religie atât seminariştilor, cât şi mirenilor.

Mai apoi, atunci când în 1945 Sinodul episcopilor s-a strămutat la München, părintele Averchie i-a urmat, continuându-şi lucrarea de catehizare a tinerilor. În 1950 a fost ales de Sinod ca preşedinte al Comitetului de educaţie misionară.

Ajungând în 1951 în America, a fost invitat la noul seminar „Sfânta Treime”’ din Jordanville, New York, pentru a preda cursuri de Noul Testament, liturgică şi omiletică.

În 1952 a devenit rector al acestui seminar, în 1953 episcop de Syracuza, iar în 1960, după moartea Arhiepiscopului Vitalie, egumen al Mănăstirii Sfânta Treime. De pe această treaptă a continuat până la moarte lucrarea vieţii sale de a propovădui adevărul ortodox, atât printre viitorii preoţi care învăţau pe băncile seminarului (în aceşti ani au absolvit seminarul aproape o sută de preoţi), cât şi în rândurile celor care citeau publicaţiile mănăstirii, temeinice şi adevărate lucrări de evlavie si trăire ortodoxă.

Predicile sale apăreau de fiecare dată într-una dintre revistele mănăstirii: Rusia Pravoslavnică, având apariţie bilunară, pe lângă acestea văzând lumina tiparului şi cărţile scrise de el, cărţi în care se găseau cursuri de omiletică, de studiul Noului Testament (2 volume), culegeri de predici şi articole şi scrieri despre viaţa şi învăţăturile iubitului său Avvă, Arhiepiscopul Teofan.

Toate scrierile Arhiepiscopului Averchie poartă, într-un fel sau altul, pecetea dragostei pentru adevărul lui Dumnezeu, râvna spre a-L arăta, precum şi îndemnul către ceilalţi de a urma acest adevăr.

Belşugul cu care buzele sale aurite au revărsat mierea învăţăturii curate a Ortodoxiei, mai cu seamă în anii săi cei mai rodnici şi care au fost şi cei mai din urmă, este cu putinţă să fi înlesnit să se ascundă de ochii noştri raritatea şi chiar unicitatea învăţăturii sale în veacul nostru decăzut. Am crescut atât de obişnuiţi cu cuvintele sale arzătoare şi îndrăzneţe, încât nu ne-am dat seama că s-ar fi putut ca el să fie singurul ierarh din toate Bisericile Ortodoxe care a scris cu atâta îndrăzneală şi fără compromisuri în apărarea Ortodoxiei.

În primele secole, Biserica a avut numeroşi Sfinţi care au scris apărând Ortodoxia în faţa numeroaselor erezii care o ameninţau. Însă, în zilele noastre, când creştinii ortodocşi pierd din dulceaţa Ortodoxiei şi practic toate Bisericile Ortodoxe locale au cedat în faţa apostaziei generale, care stăpâneşte în vremurile noastre, glasul său a fost aproape singurul care nu a încetat să strige adevărul cu o asemenea îndrăzneală şi putere, în ciuda multor boli ce-i măcinau bătrâneţea. Cu adevărat, Vlădica Averchie a fost un apărător al Ortodoxiei în zilele noastre, când credinţa a început să se răcească.

Perspectiva sa asupra lumii contemporane a fost cumpătată, limpede şi insuflată în întregime de Sfintele Scripturi şi de scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Credea cu tărie că trăim în veacul apostaziei, care este lepădarea de adevărata credinţă creştină, când „taina fărădelegii” a ajuns la cea mai de pe urmă stare, pentru a găti venirea „omului nelegiuirii”, Antihristul (2 Tesaloniceni 2, 3-12). Arhiepiscopul Averchie a cercetat sporirea acestei apostazii începând din vremea schismei Bisericii Romei (anul 1054), prin veacul umanismului, al Renaşterii şi Reformei, al Revoluţiei franceze, prin epoca materialistă a secolului al XIX-lea şi prin perioada comunismului, culminând cu Revoluţia de la 1917, care a înlăturat ultima mare piedică în calea lucrării „tainei fărădelegii” şi a venirii lui Antihrist [1].

„Într-un asemenea veac”, scrie el, „pentru a fi un adevărat creştin ortodox, gata de a-şi păstra credinţa în Mântuitorul Hristos chiar şi în fata morţii, este mult mai greu în zilele noastre, decât în primele secole ale creştinismului” (p. 17). Deşi de cele mai multe ori făţişă (în ţările aflate sub ocârmuire comunistă), prigonirea creştinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulată. „Sub haina unei împărăţii înşelătoare, care arată minunat şi îi duce pe mulţi în rătăcire, se arată, de fapt, pretutindenea o prigoană ascunsă împotriva creştinismului… Această prigoană este mult mai primejdioasă şi mai înfricoşătoare decât prigoana făţişă, căci ameninţă cu adevărat să dea cu totul pierzării sufletele – ceea ce înseamnă moarte duhovnicească” (p. 18). Vlădica Averchie citează adeseori cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, despre vremurile din urmă: „Deşi numele de creştin va fi auzit pretutindenea şi peste tot vor fi biserici şi slujbe, toate acestea nu vor fi decât părelnicie, căci întru acestea se va sălăşlui o adevărată apostazie” (p. 21).

Pentru a arăta împlinirea acestor cuvinte în zilele noastre, Vlădica Averchie scrie: „este înfricoşător a spune, însă lumea creştină ne înfăţişează azi o imagine întunecată, înspăimântătoare, a celei mai adânci decadenţe religioase şi morale” (p. 22). Ispita belşugului şi a confortului îndepărtează sufletul de la Dumnezeu, «slujitorii lui Antihrist se străduie mai mult decât orice să îl scoată pe Dumnezeu din viaţa oamenilor, astfel încât aceştia, mulţumiţi cu belşugul lor material, să nu simtă în nici un fel nevoia de a se întoarce la Dumnezeu, să nu-şi mai aducă aminte de El, ci să poată trăi ca şi cum Acesta nu ar exista defel. Aşadar, întreaga rânduială a vieţii din zilele noastre, în aşa numitele „ţări libere”, unde nu este o prigoană făţişă împotriva credinţei, unde fiecare are dreptul de a crede aşa cum doreşte, este o primejdie şi mai mare pentru sufletul unui creştin (decât o prigoană la arătare), căci îl leagă cu desăvârşire de pământ şi-l face să uite de Rai. Întreaga „cultură” contemporană, îndreptată numai către cunoştinţe cu desăvârşire lumeşti şi vârtejul nebunesc al vieţii legate de această „cultură”, îl ţin pe om într-o stare neîncetată de sterpiciune şi de tulburare, care nu lasă nimănui putinţa de a-şi cerceta doar puţin mai adânc sufletul, în acest fel stingându-se, încetul cu încetul, viaţa duhovnicească» (p. 29).

Întreaga trăire din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregătire pentru venirea lui Antihrist: „toate lucrurile care se întâmplă în zilele noastre – la cel mai înalt nivel în religie, guvernământ şi în viaţa publică – [...] nu sunt altceva decât o lucrare intensă a slujitorilor lui Antihrist pentru pregătirea şi instaurarea împărăţiei sale” (p. 24), iar această lucrare este înfăptuită tot atât de mult de către „creştini”, ca şi de către necreştini (p. 18).

După înfăţişarea unui tablou atât de înfiorător al zilelor noastre şi al viitorului omenirii, Vlădica Averchie strigă cu glas mare către toţi creştinii ortodocşi să se lupte din răsputeri împotriva duhului acestei lumi, care zace în miasma răutăţii. «Toţi cei care în aceste zile râvnesc să nu-şi piardă credinţa în Mântuitorul Hristos trebuie să se păzească şi să stea împotriva oricărei doriri a lucrurilor materialnice şi pământeşti şi împotriva amăgirii ce vine prin bunurile lumeşti. Este peste măsură de primejdios să se învoiască cineva cu orice dorinţă de a-şi face o carieră, de a-şi făuri un nume, de a dobândi stăpânire şi trecere înaintea oamenilor, de a-şi agonisi bogăţii, de a se înconjura de lux şi confort» (p. 28).

Celor osârdnici şi luptători în a nu-şi pierde credinţa, Vlădica Averchie le arată calea împărătească a mărturisirii: «Acum este vremea mărturisirii – a unei atitudini hotărâte, de este nevoie chiar a morţii pentru credinţa ortodoxă, care pretutindenea este o ţintă a atacurilor făţişe sau dosnice, a asupririi, a prigoanei ce vine din partea slujitorilor lui Antihrist» (p. 28). Trebuie să fim adevăraţi creştini şi să nu ne plecăm în faţa duhului acestui veac, ci să facem din Biserică temelia şi izvorul vieţii noastre (p. 26) [...]

Calea pe care lumea ne-o aşterne în faţă, în ciuda făgăduinţelor amăgitoare ale „progresului”, este o cale a suferinţelor: «Mântuitorul a spus limpede că ceea ce ne aşteaptă nu este „progresul”, ci năpaste şi cazne mult mai mari, ca urmare a înmulţirii fărădelegii şi a răcirii dragostei; când El va veni, abia dacă va mai găsi credinţă pe pământ (Luca 18, 8)».

Puterea unui adevărat creştin, în vremurile pline de grozăvii care vor veni, este aşteptarea celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului Hristos — Parusia: «duhul aşteptării statornice a celei de-a Doua Veniri a Domnului Hristos este adevăratul duh al vieţuirii creştineşti, care strigă în rugăciune „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Iar duhul potrivnic acestui chip de vieţuire este, fără de nici o îndoială, duhul lui Antihrist, care se sârguieşte prin orice mijloc să prăvălească mintea creştinilor de la gândul Parusiei şi de la răsplătirile care vor urma acesteia. Cei care se pleacă în faţa acestui duh se pun pe ei înşişi în primejdia de a nu-l recunoaşte pe Antihrist când acesta va veni şi de a fi vânaţi de acest cumplit vrăjmaş. Cu osebire acesta este cel mai înspăimântător lucru al lumii zilelor noastre, plină de toate înşelăciunile şi amăgirile. Slujitorii lui Antihrist, aşa după cum Mântuitorul ne-a spus mai înainte, se vor sârgui „ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Totuşi, gândul la acestea nu trebuie să ne arunce în deznădejde, ci, dimpotrivă, după cum însuşi Mântuitorul zice: „prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21, 29)».

Un asemenea om, un adevărat Sfânt Părinte al acestor vremuri din urmă, plin de duhul aşteptării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi de duhul cumpătat al gătirii pentru aceasta este autorul tâlcuirii care urmează, a cărţii ce încununează Noul Testament – Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Deşi tâlcuirea la această carte se foloseşte din plin de scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din primele veacuri, însuşi faptul că este atât de mult în duhul lor şi în duhul Sfântului Ioan Evanghelistul este pentru noi o chezăşie a negreşelniciei acestei tâlcuiri, dar şi a faptului că vorbeşte nu numai minţilor noastre iscoditoare, pe cât inimilor noastre credincioase. Vlădica Averchie a fost un dascăl ortodox întemeiat în tradiţia neîntreruptă a gândirii patristice, tradiţie care îşi are izvorul la Sfinţii Părinţi ai primelor veacuri şi care ajunge până în zilele noastre şi de care Vlădica Averchie s-a umplut cu prisosinţa de la dascălii săi Teofan Zăvorâtul († 1894) şi un alt Teofan, al Poltavei († 1940). Învăţător neînşelător al vieţii duhovniceşti şi morale în duh ortodox, Arhiepiscopul Averchie este, de asemenea, un călăuzitor neasemănat în teologhisirea patristică.

Puţini sunt Sfinţii care au rămas printre noi în vremurile acestea prea vrednice de plâns, dar chiar dacă nu vedem printre noi asemenea drepţi, ca şi Vlădica Averchie, învăţăturile sale rămân cu noi şi ne pot fi lumina călăuzitoare prin bezna zilelor care vor urma, când Biserica este cu putinţă să fie silită să fugă în pustie, asemeni Femeii din Apocalipsă (cap. 12) – Biserica vremurilor din urmă.

AMIN.

Sursa: altermedia.info

ULTIMUL CUVÂNT AL PĂRINTELUI IUSTIN POPOVICI LA ULTIMUL PAŞTI PE ACEST PĂMÂNT

ULTIMUL CUVÂNT AL PĂRINTELUI IUSTIN POPOVICI

LA ULTIMUL PAŞTI PE ACEST PĂMÂNT

(PAŞTILE ANULUI 1979

MĂNĂSTIREA CELIE, VALIEVO)
(traducere din greceşte, Leontie monahul)

Teologule cu nume mare şi Dascăle,

Purtătorule de Dumnezeu prea alesule,

nu-nceta a mijloci pururi pentru fiii tăi,

care se află întru nevoi, ajutător făcându-te

celor care cu dragoste cântă cu umilinţă

şi laudă cu credinţă cinstită alergarea ta,

vestitorule de Dumnezeu.

Hristos a înviat!

   Adevărat a înviat! Şi ne aduce nouă toate veşnicele adevăruri: adevăruri despre om, despre Dumnezeu, despre viaţă, despre dragoste şi dreptate, despre păcat şi moarte, despre rai, despre iad, despre biruinţa asupra morţii, asupra păcatului şi asupra iadului, despre timp şi despre veşnicie, despre Mântuitorul şi mântuire, în general despre orice, care era indispensabil existenţei omeneşti, pentru viaţa cea veşnică în lumea lui Dumnezeu, văzută şi nevăzută.

   Da, toate aceste adevăruri se unesc cu unica atotadevărată Înviere a Domnului Iisus Hristos, pentru că Aceasta este biruinţa asupra păcatului, asupra morţii şi asupra diavolului, dar în acelaşi timp şi certitudinea fiinţei omeneşti prin Aceasta despre viaţa veşnică. De aceea şi Învierea Dumnezeului-Om Hristos, în realitate cuprinde în fiinţa ei întreaga mântuire, după cum de asemenea şi întreaga viaţă a fiecărui creştin. Acesta este motivul că Învierea este unica biruinţă împotriva morţii, a păcatului şi a diavolului. Numai cu Aceasta s-au înfăptuit toate, s-au arătat toate şi s-au dat toate. La Aceasta se referă toată Evanghelia: Înviere = Mântuire, Evanghelie a Învierii = Evanghelie a mântuirii. Pentru aceasta Domnul cel Înviat este unicul Mântuitor, dar şi Mântuitorul este unicul Care a înviat. Acesta este şi motivul pentru care de Dumnezeu insuflatul Apostol Pavel întreaga Evanghelie o îndreptează spre Înviere şi întreaga iconomie dumnezeiesc-omenească a mântuirii la faptul Învierii (se subînţelege că Învierea presupune în mod natural Crucea şi moartea). Acesta este faptul pe care Apostolul îl are ca Evanghelie şi îl predă ca Evanghelie. Într-adevăr, în această Evanghelie nu sunt toate de la Mântuitorul Dumnezeul-Om pentru om? Din această pricină, în Evanghelie nu se îngăduie nimic să se schimbe, nici să se adauge. Pentru că orice era necesar să se scrie în ea s-a scris. Adică tot Dumnezeul-Om şi toată inexprimabila Lui desăvârşire.

   Întreaga Evanghelie este prezentă în Învierea lui Hristos şi în Dumnezeul-Om cel Înviat. Şi de vreme ce aceasta este realitate, atunci şi mântuirea este asigurată pentru toţi oamenii, dar şi pentru fiecare om separat, mântuirea de păcat, de moarte şi de diavol. Dar oare această realitate este fiinţială, mărturisită, văzută, pipăibilă şi, mai mult, autentică? Da, deoarece în istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca Învierea Dumnezeului-Om Hristos şi mult mai mult, nimic nu este atât de învederat şi, mai mult, atât de multilateral demonstrat, precum şi atât de dinamic mărturisit. Aceasta este realitatea care se transmite neîntrerupt de la generaţie la generaţie ca viaţă vie şi putere făcătoare de viaţă, care izvorăşte din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi de la Sfinţii Apostoli şi de la Părinţii Bisericii, care în chip bogat, dar şi adânc, insuflă şi se revarsă asupra tuturor creştinilor, din veac în veac, din generaţie în generaţie şi astfel tuturor până în ziua judecăţii. Această realitate este o neîncetată trăire, însăşi viaţa tuturor creştinilor de la Sfinţii Apostoli până la noi toţi, şi de la noi până la acei ultimii, în ziua universalei Învieri a morţilor.

   Aceasta este o realitate care se trăieşte de către creştini ca fiinţa şi conţinutul vieţii şi existenţei lor. Pentru că orice este creştin decurge din Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat: Rugăciunea; El o îndreptează spre Înviere şi din pricina Lui spre Dumnezeul- Om Cel pururea viu. Credinţa în El este credinţa în Cel înviat şi din pricina Lui în Dumnezeul-Om cel veşnic viu şi dragostea în El şi postul şi smerenia şi răbdarea şi toate celelalte virtuţi pentru El; toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi mulţumită Dumnezeului-Om Cel Înviat. Dar şi toate Sfintele Taine, împreună cu toate dumnezeieştile şi izvorâtoarele de har puteri, ca şi întreaga viaţă în El şi în lumea aceea, toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi pururea viu şi din pricina Lui şi mulţumită Lui.

   Pentru că dacă El nu învia, Evanghelia ar fi fost literă moartă pe hârtie. Pentru că dacă El nu biruia moartea, creştinismul nu ar fi existat. Cu siguranţă va fi existat atunci o oarecare învăţătură filosofică, ca de exemplu a lui Socrate, a lui Platon, a lui Kant, a lui Bergonoski. Doar El, care este pururea viu, pentru că este Domnul Iisus cel Înviat, dă astfel de puteri creştinilor – în viaţa lor: în viaţa cu credinţă, în viaţa cu dragoste, în viaţa cu rugăciune, post, în viaţa cu nemurire, în viaţa cu veşnica viaţă. Doar El, Cel pururea viu, îndreptează pe Mucenici la mucenicie, pe pustnici la pustnicia lor, pe Apostoli la apostolicitatea lor, pe Mărturisitori la mărturisirea lor, pe cei milostivi la milostenia lor, pe postitori la postirea lor, pe cei înfrânaţi la înfrânarea lor, pe cei iubitori de îndurare la iubirea lor şi într-o propoziţie: pe toţi creştinii din toate veacurile la multilateralele virtuţi evanghelice în care coexistă viaţa după Evanghelie pentru mântuirea noastră. Şi încă aceste realităţi infinite, acestea şi atâtea vieţi încă, aceştia şi atâţia Mucenici încă învederează că într-adevăr nimic şi nimeni nu este în istoria lumii atât de mult puternic şi atât de cu totul într-adevăr încredinţat (garantat) ca Dumnezeul-Om Hristos Cel Înviat şi Sfânta Sa Înviere.

   De aceea, această mărturie de la primii sfinţi ucenici ai lui Hristos, de la Sfinţii Apostoli: Aceştia au pipăit, ca înşişi văzători ai Cuvântului, dar L-au şi propovăduit pe Dumnezeul-Om Cel Înviat. Oricare ar fi aceştia şi lucrările lor, sunt doar o mărturie despre Dumnezeul-Om Cel Înviat. Apostolicitatea lor nu este nimic altceva decât o simplă şi neîntreruptă mărturisire despre Domnul Iisus, Dumnezeul-Om Cel Înviat. Din orice lucru al lor provine şi iradiază această a- tot-de-viaţă-făcătoare şi nemuritoare a-tot-biruinţă a puterii lui Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat şi pururea viu. Pentru că numai continua comuniune cu Domnul cel Înviat a dat toate acele dumnezeieşti şi minunate puteri simplilor pescari din Galileea, aşa încât să robească lumea prin dragoste şi prin credinţă, fără sabie şi daruri, ci dimpotrivă jertfindu-şi chiar şi sângele lor pentru Dumnezeul-Om Cel Înviat, pentru dumnezeiasca Sa vedere, pentru credinţa în El, pentru dragostea faţă de El.

Pentru aceasta, cu tot sufletul şi cu toată fiinţa noastră strigăm atotfericiţi tuturor fiinţelor în toate lumile:

HRISTOS A ÎNVIAT! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

PAŞTILE ANULUI 1979

MĂNĂSTIREA CELIE, VALIEVO

(traducere din greceşte, Leontie monahul)

BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ

CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU

IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE:

BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ[1]

La Cuviosul Dascăl şi iscusit Păstor,

să alergăm acum în grabă cu dragoste

şi să-l chemăm rugându-l să ne scape acum

din toate ispitele şi eresuri vrăjmaşe,

să tămăduiască-n dar şi cumplitele boale,

că îndrăzneală la Domnul câştigând

Iustin slăvitul ajută pe toţi degrab

Vezi si:

 "DOAMNE, INAINTE DE SFARSIT, PANA CE NU PIER, MANTUIESTE-MA!"

 LUAREA CRUCII CA DEVENIRE INTRU HRISTOS

   “Cine este Dumnezeul-Om Iisus Hristos? Cine este în El Dumnezeul şi cine omul? Cum se cunoaşte Dumnezeul în Dumnezeul-Om şi cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeul în Dumnezeul-Om? Toate acestea ni le învederează Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”. Ne descoperă adică tot adevărul despre El, despre Dumnezeu în El şi despre om şi despre ceea ce ne-a dăruit nouă prin toate acestea. De asemenea, aceasta depăşeşte infinit orice au văzut vreodată ochii oamenilor şi urechile lor au auzit şi inima lor a simţit vreodată[2].

   Prin viaţa Sa trupească pe pământ Dumnezeul-Om a întemeiat Trupul Său dumnezeiesc-omenesc, Biserica, şi prin aceasta pregăteşte lumea pământească pentru venirea, viaţa şi activitatea Sfântului Duh în Trupul Bisericii, ca suflet al Acestui Trup. În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât din cer în trupul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi a rămas pentru totdeauna în acesta ca suflet făcător de viaţă al lui. Acest trup dumnezeiesc-omenesc văzut al Bisericii îl constituie Sfinţii Apostoli cu credinţa lor în Dumnezeul-Om Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit. Şi pogorârea şi întreaga lucrare a Sfântului Duh în trupul dumnezeiesc al Bisericii vine de la Dumnezeul-Om şi din pricina Dumnezeului-Om[3]. Orice în iconomia dumnezeiesc-omenească a mântuirii a venit de la Persoana dumnezeiesc-omenească a Domnului nostru Iisus Hristos. În sfârşit, toate se rezumă şi există în categoria dumnezeiesc-omenescului, chiar şi lucrarea Sfântului Duh. Orice energie a Sa în lume este nedespărţită de eroismul dumnezeiesc-omenesc al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Cincizecimea cu toate veşnicele daruri ale Dumnezeirii Treimice şi ale acestui Sfânt Duh întemeiază Biserica Sfinţilor Apostoli, adică a Sfintei Credinţe Apostolice, a Sfintei Predanii Apostolice, a Sfintei Ierarhii Apostolice şi chiar orice lucrare apostolică care este dumnezeiesc-omenească.

   Sfânta zi duhovnicească care a început cu Sfânta Cincizecime continuă neîntrerupt în Biserica Ortodoxă cu o nespusă desăvârşire a tuturor darurilor celor dumnezeieşti şi a puterilor celor de viaţă făcătoare[4]. Orice lucru în Biserică există în Duhul Sfânt şi de la El şi ceea ce este foarte mic şi ceea ce este covârşitor de mare. Când preotul tămâind în Biserică Îl roagă pe Domnul Iisus Hristos să trimită harul Sfântului Duh, dar şi când negrăita minune a lui Dumnezeu – Sfânta Cincizecime – se repetă înaintea hirotoniei episcopului şi dă întreaga plinătate a harului, prin aceasta se mărturiseşte învederat că întreaga viaţă a Bisericii fiinţează prin Sfântul Duh.

   Nu există îndoială că Domnul Iisus Hristos este în Biserică prin Sfântul Duh şi că Biserica există în Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh. Domnul este Capul şi trupul ei, iar Sfântul Duh este sufletul Bisericii[5]. Încă de la începutul iconomiei dumnezeieşti-omeneşti a mântuirii Sfântul Duh s-a legat cu temelia trupului lui Hristos, „a Cuvântului care a zidit trupul”[6].

   În realitate, fiecare Sfântă Taină şi toate dumnezeieştile virtuţi sunt o sfântă-înduhovnicire (pnevmatizare). Prin ele, Duhul Sfânt vine la noi şi înlăuntrul nostru. El coboară esenţial[7] ceea ce înseamnă cu adevărat şi fiinţial cu toate însemnatele Lui energii dumnezeieşti. Aceasta este bogăţia Dumnezeirii. Aceasta este plinătatea harului[8]. Aceasta este harul şi viaţa fiecărei fiinţe[9]. Este Evanghelie testamentară şi veşnică. Prin Sfântul Duh, Domnul nostru Iisus Hristos locuieşte întru noi şi noi întru El. Doar El mărturiseşte prezenţa Sfântului Duh în noi. Prin Sfântul Duh noi trăim în Hristos şi El în noi. Desigur, aceasta o cunoaştem „din Duhul pe care ni L-a dat”[10].

   Într-un cuvânt, întreaga viaţă a Bisericii cu toate nenumăratele ei realităţi dumnezeiesc-omeneşti este călăuzită şi însoţită de către Duhul Sfânt, care întotdeauna este Duhul Dumnezeului-Om Hristos[11]. De aceea s-a scris în Sfânta Evanghelie „iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui”[12].

Marele Vasilie, cel iniţiat heruvimic în taina dumnezeiesc-omenească a Bisericii, ca în cea mai iubită a-tot-taină a lui Dumnezeu, propovăduieşte mesajul cel atotadevărat şi îmbucurător că „Duhul Sfânt zideşte (ca un arhitect) Biserica lui Dumnezeu”[13]“.

(Traducere din greceşte de Leontie monahul din cartea Episcopului Atanasie Jevtici, „Viaţa Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părinte Iustin Popovici”, Ed. Nekt. Panagopoulos, Atena, 2001, pp. 155-158)

________________________________________

[1] Fragment din volumul al III-lea al Dogmaticii Părintelui Iustin.[2] Vezi In. 15:26; 16:13; I Cor. 2: 4 -16; Efes. 3:5.[3] Vezi In. 16: 7-13; 15:26; 14: 26.[4] Vezi Fapt. 10: 44-48; 11: 15-16; 15: 8-9; 19,6.
[5] Vezi I Cor. 12: 1-28.
[6] Octoih, gl. I, cântarea a III-a a Canonului Preasfintei Treimi de la Miezonoptică.
[7] Penticostar
[8] Efes. 5: 25-27.
[9] Penticostar.
[10] I In. 3:24.
[11] Gal. 4:6.
[12] Rom. 8:9.
[13] Isaia cap. 3 gr + 30 coloana 289 D.

Cuviosul Iustin Popovici - ''Fost-a om trimis de la Dumnezeu”(In.1, 6). Numele lui era Iustin"

Cuviosul Iustin Popovici

(25 martie/7aprilie)

- 14 iunie - 
''Fost-a om trimis de la Dumnezeu”(In.1, 6).
Numele lui era Iustin"

- Arhim. Gheorghios Kapsanis -

Preacuvioase Părinte Iustin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Tropar

“Ca o sabie prea ascuţită ridicatu-te-ai Sfinte Iustine,

împotriva învierii păgânismului

şi ai lovit rătăcirea latinilor

ca un viteaz voievod al creştinilor

şi cu îngerii te bucuri acum în cei de sus,

rugând pe Dumnezeu pentru unirea tuturor”

   Ziua Buneivestiri este totodata si ziua in care s-a nascut (in 1894), dar a si plecat catre vesnicie (in 1979 – e drept ca dupa calendarul vechi, neindreptat, dupa care se calauzeste Biserica Sarba), Sfantul Iustin Popovici. Este al doilea sfant sarb contemporan pe care il cinstim in aceasta perioada. Ca si Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Iustin este o pilda si un dreptar foarte necesar pentru credinciosii din aceste vremuri, deoarece ei au trait sfintenia in chiar zilele si lumea noastra. Adevarate infatisari si manifestari ale constiintei ortodoxe vii, Sfintii Iustin si Nicolae au dat glas Adevarului in momentele de interactiune cu civilizatia antropocentrica a Apusului si cu marile vitregii ce s-au abatut asupra omenirii si, in particular, a Serbiei. Ca un adevarat glas al constiintei, Sf. Iustin a fost receptat cu bucurie si nadejde de mantuire de catre cei mici, dar cu impotrivire, intrigi si prigoana de catre cei mari. Intr-atat de incomod a fost adevarul rostit de catre Iustin Popovici cand se afla la Oxford, in teza sa de doctorat in care arata esecul jalnic al antropocentrismului occidental, incat i s-a refuzat eliberarea diplomei. Nici in tara sa si nici in Biserica sa nu a fost mai iubit de catre cei mari si “intelepti” dupa intelepciunea acestei lumi.

   La seminarul unde ajunge sa fie, intr-un final, rector, se duc “razboaie” impotriva sa, deoarece nu convine “metoda” sa pedagogica, adica invatarea Vietilor Sfintilor si orientarea vietii dupa Evanghelie. Editand publicatia “Viata Crestina”, ajunge sa fie urat si prigonit deoarece aborda probleme actuale si stringente ale ortodoxiei, criticand tendintele dubioase promovate de unii ierarhi. Marginalizat, este nevoit sa renunte la editarea “Vietii Crestine”, insa publicarea volumelor sale dogmatice il aduce in prim-plan, in ciuda opozitiei fata de persoana si scrierile sale. Refuza ferm si pana la capat scaunul de episcop si, dupa o scurta perioada ca profesor la universitate, este marginalizat din nou, de aceasta data de catre regimul comunist, fata de care care a refuzat sa accepte si cel mai mic compromis sau colaborare.

   Scrierile sale sunt un reper esential al credinciosului de azi, intr-o vreme in care se manipuleaza fara rusine citate din Scripturi sau chiar din Sfintii Parinti pentru a se justifica orbirea, lasitatea, obedienta si inchiderea ochilor la savarsirea si perpetuarea raului. Cu un cuvant ascutit si extrem de transant, Sf. Iustin Popovici ne este noua indispensabil pentru a intelege cu discernamant problema raportului dintre credincios si autoritatile statale, problema pan-ereziei ecumenismului nivelator, a umanismelor si a tuturor derivatilor mai mult sau mai putin mascati ai acestuia, variante, toate, ale vechii si uratei erezii numite arianism.

 (Din: Arhim. Iustin Popovici: “Biserica si Statul – adevărul despre Biserica Sârbă în Yugoslavia comunistă”, Editată de Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999)

Vezi si:
"DOAMNE, INAINTE DE SFARSIT, PANA CE NU PIER, MANTUIESTE-MA!"

LUAREA CRUCII CA DEVENIRE INTRU HRISTOS

(Fragmente din: Cuviosul Iustin Popovici, Viaţa şi minunile, Ed. Sophia, Bucuresti)

   “… În 1927 a trecut examenul pentru titlul de profesor cu o lucrare de diplomă având ca temă: “Teoria cunoaşterii la Sf. Isaac Sirul”. În acelaşi an a fost mutat de la seminarul de la Karlovaţ la seminarul din Prizren, dar n-a rămas acolo decât un an, după care s-a întors din nou la Karlovaţ. Pricina mutării sale au fost articolele din Viaţa Creştină, revistă pe care o edita cu multă râvnă pentru a apăra Sfânta Tradiţie. Textele, convorbirile, criticile care erau publicate în această revistă, scrise din cea mai curată dragoste pentru adevăr, se loveau de opoziţia anumitor cercuri care se vedeau atinse în interesele lor. Părintele Iustin răspundea însă cu blândeţe: ” ‘Viaţa Creştină’ apare încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de înjurăturile altora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, ‘Viaţa Creştină’ nu ar fi creştină, pentru că orice este al lui Hristos este piatră de poticnire şi piatră de sminteală. Viaţa Creştină ştie ce doreşte şi doreşte ceea ce Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească doreşte”.

   De fapt, în ceea ce scria părintele Iustin, el se opunea plin de curaj tuturor celor care, netrăind în duhul Sfinţilor Părinţi, încercau să se afirme pe sine şi ideile lor: “sunt unii care vor reformism în Biserică, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserică acelaşi lucru ca şi deformismul!”

   Pentru asemenea luări de poziţii, Părintele Iustin a avut de suferit din partea celor pe care îi critica, care au vrut să îl supună judecăţii Sfântului Sinod. Doar intervenţia patriarhului Dimitrie l-a ferit de aceasta, patriarhul arătându-le arhiereilor care îl reclamau pe tânărul redactor că ceea ce scrisese ieromonahul Iustin era purul adevăr. Totuşi, ca să fie evitate alte tulburări, Iustin a fost mutat pentru o vreme la Prizren, unde nu a mai putut publica însă revista sa, care astfel şi-a încetat apariţia. Dar el era împăcat, luptase pentru Hristos şi acum se lăsa în voia lui Dumnezeu. “Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, doar se va salva corabia. Iar pe mine poate mă va primi vreun chit iubitor de oaspeţi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe ţărm… E binevenită orice pătimire pentru Domnul” [...]

   După război a urmat o perioadă şi mai grea. Instalându-se la putere, comuniştii au început treptat să-şi dea pe faţă ideologia ateistă. La început s-au arătat toleranţi faţă de biserică, dar apoi a început o prigoană nemiloasă. Din cei 2000 de preoţi ai Serbiei din acea vreme, circa 800 au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi în primii zece ani ai puterii comuniste. Unii au fost chiar executaţi, cu sau fără judecată. În această perioadă Părintele Iustin a fost izgonit de la Universitate şi puţin a lipsit să nu fie împuşcat, dar a fost salvat de pronia dumnezeiască. Chiar din rândul comuniştilor s-au ridicat voci care au mărturisit că este nevinovat şi astfel a fost scos de pe lista celor care urmau să fie executaţi. Totuşi, cărţile sale au fost arse şi nu a mai putut preda ca profesor.

   În aceste condiţii, s-a refugiat în mănăstirea Sukovo. Dar nici aici n-a putut rămâne mult timp, pentru că în 1946 a fost declarat “duşman al poporului” şi a fost închis. Cei care au venit să îl aresteze au intrat înarmaţi în altar tocmai în momentul în care părintele slujea Sfânta Liturghie, cerându-i să-i urmeze. Părintele le-a răspuns: “Nu. Eu până nu termin liturghia nu plec. Liturghia nu se poate întrerupe, iar voi, dacă vreţi, împuşcaţi-mă”. Apoi le-a zis să iasă cu armele din altar. Agresorii au fost nevoiţi să îl asculte, deoarece era multă lume la slujbă şi nu doreau să producă tulburare. Imediat după aceea însă l-au arestat şi l-au dus la o închisoare din Belgrad.

   În cele din urmă a fost salvat de la moarte de către patriarhul Gavriil. În acea perioadă acesta revenise în ţară după detenţia din lagărul de la Dachau, unde fusese închis de fascişti împreună cu Sf. Nicolae Velimirovici. Fiind o personalitate recunoscută în străinătate, peste cuvântul căruia comuniştii nu puteau trece uşor, el a intervenit pentru ca arhimandritul Iustin să fie eliberat, iar noile autorităţi, încercând să dovedească înaintea lumii că sunt democrate, au consimţit la aceasta. Astfel, la o lună de la arest, Părintele Iustin se afla în temniţă şi cânta troparul Sf. Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, al cărui praznic urma a doua zi. Sf. Nicolae era sfântul ocrotitor al familiei sale, iar părintele se gândea ce bine ar fi să-i întâmpine sărbătoarea cu cămaşă curată. Şi chiar la miezul nopţii, un ofţer a intrat în celula sa şi i-a poruncit să-l urmeze, i-a dat haine curate să se îmbrace şi apoi l-a dus la sediul patriarhiei, unde a doua zi a putut să slujească împreună cu patriarhul Gavriil la praznicul Sf. Nicolae.

   În luna mai 1948, pentru mult încercatul avă a avut loc o întâlnire providenţială. Curajoasa maică stareţă Sara, de la mica mănăstire Celie de lângă Valievo l-a invitat pe arhimandritul Iustin să vină în mănăstirea sa. Părintele a acceptat, cu condiţia să poată sluji în fiecare zi Sfânta Liturghie. Maica Sara a acceptat cu bucurie, şi astfel a început o nouă etapă din viaţa părintelui şi a măn. Celie. Pe de o parte el a avut aici liniştea necesară pentru a lucra şi a sluji, dar pe de altă parte a fost nevoit să trăiască izolat, ca într-un semi-exil, fiind continuu sub supravegherea securităţii sârbeşti.

   Nu avea voie să ia legătura cu episcopii, pentru a nu-i influenţa; îi era interzisă deplasarea la Belgrad în vremea şedinţelor Sinodului sârbesc şi era permanent chemat la anchete la securitatea din Valievo. De multe ori maicile din mănăstirea Celie, văzând că părintele nu se mai întorcea de la astfel de convocări, mergeau în număr mare în frunte cu stareţa Sara şi stăteau în tăcere în faţa clădirii securităţii. Iar autorităţile, temându-se de revolta oamenilor din Valievo, care în cea mai mare parte erau anticomunişti, erau nevoite să îl elibereze pe neînfricatul mărturisitor, care nu ezita să îşi arate credinţa cu orice ocazie.

   Odată părintele călătorea cu trenul, împreună cu câteva maici din mănăstirea sa. La o staţie a urcat un ofiţer cu nişte soldaţi şi le-a poruncit:

- Coborâţi din vagon, aici este rezervat pentru soldaţi!

- Nu coborâm. Şi noi suntem armată, şi noi am luptat, a spus părintele.

- Dar, tovarăşe… – a ameninţat ofiţerul.

- Eu nu sunt tovarăşul tău, nu s-a lăsat părintele.

- Ce-ai spus?

- Ce-ai auzit.

   Ofiţerul însă nu voia să se arate violent de faţă cu călugăriţele. Până la urmă s-a aşezat şi au început să discute. Părintele Iustin îi spunea:

- Sârbii ortodocşi sunt adevăraţii sârbi.

- Nu, tovarăşe, eu sunt sârb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofiţerul.

- Atunci prin ce eşti sârb?

- M-am născut pe pământul sârbesc.

- Şi boii se nasc pe pământul sârbesc şi nu sunt sârbi, i-a răspuns părintele, lăsându-l pe ofiţer fără replică.

   Aşadar, prin felul său de a fi, fără compromisuri, sincer şi direct, părintele stîrnea adeseori mania puternicilor vremii [oamenii lumesti, chiar dintre cei purtatori de mitre sau de cruci vor numi, desigur, aceasta trufie, dupa cum spunea si Sf. Ignatie Briancianinov - n.n.]. De mai multe ori aceştia au hotărât uciderea părintelui, dar n-au reuşit să o înfăptuiască. Maica Glicheria, care a urmat la stăreţie după maica Sara, îşi aminteşte că la un moment dat un bărbat i-a mărturisit că a fost de trei ori trimis înainte de 1960 să îl lichideze pe părintele Iustin, dar de fiecare dată când intra în biserică pentru aceasta, el înţepenea, nemaiputând să facă nimic.

   Astfel, părintele continua să-L propovăduiască pe Hristos în convorbirile cu vizitatorii săi, care veneau în număr mare, atât din ţară, cât şi din străinătate, pentru a cere cuvânt de folos sau rugăciune, chiar dacă securitatea căuta să-i intimideze şi să-i îndepărteze de mănăstire. De asemenea, în predicile sale Părintele Iustin nu se temea să critice deschis starea morală din societatea sârbă, rezultată din ocupaţia comunistă.     Asemenea prorocilor vechiului Israel, el s-a arătat în aceşti ani a fi vocea lui Dumnezeu în mijlocul idolatriei materialiste. Predica întotdeauna din tot sufletul şi rareori predicile sale nu erau însoţite de lacrimi, ceea ce făcea ca şi cei care îl ascultau să fie cuprinşi de plâns.

   Adeseori mergea să predice şi în alte eparhii, deşi de multe ori era reţinut şi anchetat şi avea de îndurat multe neplăceri. În acelaşi timp, prin scrisori deschise rămase celebre (cum sunt cele publicate în 1971, 1974, 1977), el a criticat făţiş compromisurile care se făceau în Biserică în ceea ce priveşte “panerezia secolului XX – ecumenismul” şi relaţiile cu statul comunist. Problematica ecumenismului avea să o dezvolte şi în cartea sa Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, apărută la Tesalonic în 1974. Astfel, vocea lui s-a făcut auzită nu numai în mănăstire, ci, prin scrierile sale, şi în întreaga lume, ceea ce a făcut ca vestitul teolog grec Ioannis Karmiris să-l numească “conştiinţa ascunsă a Bisericii Sârbe şi a întregii Ortodoxii“. [...]

     Dar nu numai în Serbia, ci şi în străinătate părintele Iustin a avut mulţi ucenici şi pieteni cu care coresponda şi prin care era ţinut la curent cu toate problemele lumii contemporane. În rugăciune el se întâlnea în duh cu alţi mari stâlpi ai credinţei din acea perioadă, precum Părintele Porfirie din Grecia şi Stareţul Sofronie de la Essex. Dar era căutat şi se întâlnea faţă către faţă şi cu alţi mari părinţi ai Ortodoxiei, cum a fost Părintele Cleopa din România, care l-a vizitat la Celie în 1977 şi i-a cerut sfatul atunci când a vrut să rămână în Athos, iar avva Iustin l-a îndrumat să se întoarcă în ţara sa pentru a fi de folos poporului însetat de Dumnezeu.

   Prin trăirea sa autentică în duhul şi cu nevoinţa Sfinţilor Părinţi, părintele a “învins duhul lumii acesteia şi al vremurilor”, după cum spunea despre el arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Măn. Grigoriu de la Muntele Athos. El şi-a îndeplinit cu râvnă misiunea profetică de binevestitor al Împărăţiei celei de sus şi precum a fost trimis de Dumnezeu ca să se nască în ziua praznicului Buneivestiri, a fost chemat la sânul Tatălui Ceresc tot la aceeaşi sărbătoare, la 25 martie 1979 [pe stil vechi, n.n.], tocmai când împlinea vârsta de 85 de ani.

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Amin!

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (VI) ULTIMA PARTE

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA

VI (ultima parte)

Arhim. Sarantis Sarantou,

preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Amarousios

Vezi si:

PASI ECUMENISTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (I)

PASI ECUMENISTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (II)

PASI ECUMENISTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (III)

PASI ECUMENISTI:DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (IV)              

PASI ECUMENISTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (V)

Concluzii:

 1. Din studiul anterior se vede clar originea catolică a „documetului” de la Ravenna.
 2. Din conţinutul „documentului” este evidentă parţialitatea catolică. Ingenios şi într-un mod specific catolic se impune încercarea de a se demonstra asemănarea de conducere în primul mileniu şi în Biserica Ortodoxă şi în cea Papală.
 3. Trebuie să ni se facă tuturor înţeleasă certitudinea pe care a demonstrat-o istorico-ştiinţific Sfântul Nectarie, şi nu numai, că Apostolul Petru nu a fost niciodată la Roma (decât atunci când a primit martiriul – n.tr.).
 4. Niciodată Biserica cea Unică a lui Hristos din primul mileniu, nici ulterior Biserica Răsăriteană, nu a crezut că un „protos” (primul, cel dintâi) din vârful vreunei piramide ar conduce Biserica lui Hristos.
Niciodată înţelesul de „primul” (protos) al patriarhului ecumenic în Răsărit nu a avut aceeaşi semnificaţie, pe cât de istorică, juridico-administrativă şi revendicativă a fost în Apus poziţia monarhică a papei. Cler şi popor va trebui să fim foarte atenţi ca Sanctitatea Sa, Patriarhul nostru Ecumenic să nu se potrivească secularizant cu poziţia şi mentalitatea corepunzătoare a Pontifului Roman în lume, în cadrul Noii Ere care pe zi ce trece este mai globalizantă.
 5. Şi în cadrul Sinoadelor Locale, dar în principal al celor Ecumenice, nu se distingeau cele trei niveluri ale sinodalităţii: local, eparhial şi universal?! Considerau, după cum se vede indispensabil – chiar de la primul Sinod Ecumenic, ca episcopii locali să aibă împreună cu ei şi preoţi şi diaconi pentru a se legifera şi reprezenta într-un înţeles cât mai larg Biserica Universală, având condiţiile desfăşurării unei mari dezbateri, în chip liber, sub luminarea şi insuflarea Sfântului Duh.
Dimpotrivă, papismul a lucrat dur şi sistematic pentru organizarea strictă a celor trei niveluri administrative ale Bisericii - local, eparhial şi universal - pentru a justifica la vârf concentrarea autorităţii în persoana Papei. Deci vreme de secole s-a urzit acest sistem administrativ concentraţionar.
 6. Parohiile şi mănăstirile ortodoxe nu au fost niciodată conduse şi nu au trăit niciodată sub o strictă autoritate administrativă episcopală, arhiepiscopală sau patriarhală. La fel şi Sfintele noastre Mitropolii. Îi respectăm şi îi ascultăm pe Înalt Prea Sfinţiţii noştri Arhipăstori fără să simţim asfixierea din instituţiile administrative obligatorii din lume.
 7. Puritatea şi justeţea dogmei treimice în Sfânta noastră Ortodoxie a creat adevărata sinodalitate care nu are nici o legătură cu aşa-zisă Sinodalitate papală, care este consecinţa dogmei catolice despre „filioque”. Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, şi ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit, nu Şi-a impus voia Sa nicăieri şi nicodată. S-a răstignit, dar nu a răstignit pe nimeni. Doar Sfânta noastră Ortodoxie s-a condus după sfântă voia Sa.
 8. Îngăduiţi-mi să închei săraca mea omilie, întorcându-mă iarăşi la textul bogat şi prealuminos al domnului profesor mărturisitor I. Kornarakis. Citez paragraful cel mai cuprinzător al criticii „documentului”: „Împărtăşirea dumnezeiescului har în orice situaţie în Noul Testament nu este înţeleasă ca autoritate, adică dinamică şi constrângere asupra libertăţii credinciosului. De altfel, autoritatea, ca şi comportament de superioritate sau de siluire a fost condamnată de Domnul! Când cineva absolutizează autoritatea de putere, când pretinde să fie cel mai mare, primul, unicul sau atotţiitorul lumii, se află în afara harului Sfântului Duh, pentru că harul Sfântului Duh nu trebuie înţeles ca o autoritate ce se manifestă cu puterea ei superioară! Cine este într-adevăr cel mai mare? „Cel ce voieşte să fie cel mai mare între voi să fie ca cel mai mic şi cel ce stăpâneşte ca cel ce slujeşte... iar Eu în mijlocul vostru sunt ca unul ce slujeşte” (Luca 22, 24, 27). Şi cu siguranţă Petru, la această lecţie a Domnului despre slujirea autorităţii, şi-a însuşit acest cuvânt al Domnului şi şi-a întregit această slujire prin martiriul său!... Şi nu printr-o pretenţie veşnică asupra vreunui primat”.
   Slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Preasfântul Duh, pentru că a aşezat la cârma Bisericii Eladei un bărbat cu o viaţă martirică şi mărturie ortodoxă, dar mai ales cu o sensibilitate sinodală şi în teorie şi în practică.

   Prea Fericitul Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada se distinge – Slavă Domnului – prin cunoscuta şi naturala mentalitate sinodală, ca şi Înalt Prea Sfinţiţii Arhierei Sinodali. Aşteptăm filial împotrivirea sinodală ortodoxă la „documentul” de la Ravenna, pe care Întâlnirea de la Elounta nu l-a comentat negativ. Comisia   Mixtă se pregăteşte foarte asiduu ca în anul 2009, în Cipru, să recunoască implicit primatul papal ca primat diaconal sau ceva asemănător. (Primat însă asupra întregii Biserici).
   Să ne rugăm cu trezvie şi căldură ca Domnul să ne dăruiască tuturor luminarea potrivită, însă în principal Sfinţiţilor noştri Păstori, aşa încât „documentul” catolic să fie retras fără pierderi în unitatea noastră ortodoxă interioară şi exterioară, ca poate - odată - va da Dumnezeu să se clintească din loc şi imuabilitatea papei.

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1766 din 9 ianuarie 2009, pp. 1 şi 5)

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (III)

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA

(III)
 Conferinţă ţinută în Sala Societăţii Arheologice (Universităţii 22) pe 24 noiembrie 2008 la împlinirea a 50 de ani de la întemeierea Uniunii Panelenice Ortodoxe.

Arhim. Sarantis Sarantou,

preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Amarousios

Vedeti si: PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (I)

                 PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (II)

    4. De asemenea, se depun eforturi în încercarea de a lega Sinodalitatea cu Euharistia. Cum este însă posibil să legăm paragrafele de la Ravenna de Dumnezeiasca Euharistie, din moment ce nu cădem de acord teologic? Nu avem nici aceeaşi teologie dogmatică, nici aceeaşi teologie euharistică. Ca dovadă, aducem din nou Conciliu II Vatican. Reforma liturgică extrem de extinsă pe care a întreprins-o Conciliul în cauză constituie o altă dovadă a diferenţei radicale de gândire, de mentalitate şi de teologie a papismului faţă de Ortodoxie, nu doar scheletică, a tipicului cultului divin, ci a capacităţii lui duhovniceşti şi harismatice. Astăzi, cardinalii mărturisesc eşecul reformei liturgice a Conciliului II Vatican, nereuşită care clatină credibilitatea şi confirmă secularizarea generală pe care a adus-o.

    5. Pretutindeni este difuzat duhul teoriei „Bisericilor surori”, cu succesiune apostolică canonică, Preoţie, Botez, Mirungere, Euharistie. Nicăieri nu apare vreo diferenţă. Nu avem nimic altceva de discutat, fără numai primatul papei? Doar ce se va discuta şi acesta în cele din urmă în Cipru în 2009, nu ne va mai rămâne nimic, decât mult-dorita unire, adică uniatizarea (greco-catolicizarea) noastră.

    6. Întreg „documentul” este scris de o mână romano-catolică (lit. papală – n.tr.) care cunoaşte foarte bine polilingvismul Noii Ere (New-Age). Spre exemplu: Fiecare din cele două Biserici proclamă că ea constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în baza Simbolului de Credinţă. Când „documentul” se referă la ortodocşi, foloseşte termenul „self-understanding”, adică „subînţelegere” („auto-sesizare”, „auto-percepţie”) şi evidenţiază subiectivitatea. Când se referă la romano-catolici (lit. papistaşi – n.tr.) foloseşte termenul „self-awareness”, adică „conştiinţă de sine”, care în limba engleză desemnează obiectivitatea.

    Textul este scris în limba engleză. Aşadar, redactorul „documentului” îi caracterizează subiectivi pe ortodocşi în ceea ce priveşte concepţia lor despre unicitatea bisericii lor şi obiectivi pe romano-catolici în ceea priveşte cunoştinţa (conştiinţa) lor despre „Biserica” lor.

    7. Întreg textul respiră de formulări aparent ortodoxe, vagi, exprimări diplomatice, generalizări inexacte, supra-accentuarea sau supra-simplificarea, în antiteză cu ereticii care folosesc artificiile de mai sus ca să potrivească textele cu mentalitatea lor, în ereziile lor (lit. kakodoxiile – n.tr.).

    Textul „teologic” comun de la Ravenna, în 10 pagini cu 46 de paragrafe, a fost comentat pozitiv pe de o parte, dar desigur părtinitor de către partea romano-catolică, de către membrul papal al Comisiei Mixte de Dialog, arhiepiscopul greco-catolicilor în Grecia, d-l Dimitrie Salahas, recent hirotonit de papă, nemulţumit pe faţă nu doar faţă de poporul ortodox elen, ci şi faţă de alţi ortodocşi.

    D-l D. Salahas invocă părerea Sfântului Ignatie al Antiohiei, care numeşte Roma „întâi-stătătoare în iubire” şi întâiul (protos) pe Episcopul Romei între conducătorii Pentarhiei.

    Expunem textul original al Sfântului Ignatie Teoforul către Romani, pentru a arăta cu toată acrivia, că sfântul foloseşte nu doar acest termen, ci şi multe alte caracterizări pentru Biserica Episcopală a Romei, dar nu pentru episcopul ei. Prin simpla citire a textului de mai jos înţelegem că precizările caracteristice nu sunt atribuite Episcopului Romei, ci alesei plinătăţi - numită cu numele lui Hristos - a Bisericii Romei.

    „Ignatie, numit şi Teoforul, Bisericii celei miluite prin măreţia Tatălui celui Preaînalt şi a lui Iisus Hristos, singurul Lui Fiu, Bisericii celei iubite şi luminate prin voinţa Celui ce voieşte pe toate câte sunt, potrivit credinţei şi dragostei lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Bisericii care este şi stă în frunte în ţara romanilor, vrednică de Dumnezeu, vrednică de cinste, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de a dobândi ce doreşte, vrednică de curăţie; Bisericii care stă în fruntea dragostei, care ţine legea lui Hristos, care poartă numele Tatălui, pe care o şi salut în numele lui Iisus Hristos, Fiul Tatălui; celor uniţi, după trup şi duh, cu toată porunca Lui, celor plini, fără deosebire de harul lui Dumnezeu şi celor curăţiţi de orice culoare străină, multă bucurie fără prihană în Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.

    D-l D. Salahas susţine primatul papal şi pe cuvântul Domnului: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16: 18).

 Mai mult decât suficient însă a fost cercetat ştiinţific de marele Sfânt al secolului nostru, de episcopul de Dumnezeu insuflat al Pentapolei, de Sfântul Nectarie şi nu numai, că Apostolul Petru niciodată nu vizitase Roma (înainte de Pavel – n.tr.) şi că Apostolul Pavel întru nimic inferior lui Petru, este întemeietorul Bisericii Romei. Şaptesprezece ani de viaţă a închinat Sfântul Nectarie pentru a alcătui cea mai bună operă demonstrativă a sa, de aproape o mie de pagini, cu titlul „Cauzele schismei”.

    În această excepţională lucrare antieretică a Sfântului Nectarie, se analizează alunecarea treptată a papilor, încă din secolele Imperiului Roman, în pretenţia autorităţii, şi de aici în legalizarea eretică a dogmei „filioque” iniţial şi a altor erezii dogmatice ulterioare, şi, în principal, în revendicarea „arteriosclerotică” primatului jurisdicţional (de autoritate).

Erezia dogmatică (filioque) şi primatul papal, constituie cele două feţe ale aceleiaşi patimi – trufia.

Teoria şi fapta sunt interioare una alteia (perihoretice) în declinul istoric al papismului în infinitul câmp plan şi secularizat al umanismului occidental.

    Să ne spună „arhiepiscopul” uniţilor din Elada, d-l D. Salahas, la care din cele şapte prime Sinoade apostolice a prezidat Episcopul Romei? La nici unul. La care din Sinoadele Ecumenice a prezidat Episcopul Romei sau vreun renumit papă? La nici unul. Aşadar, la ce fel de diaconie, în esenţă instituţionalizată, concluzionează prea frumoasa denumire a Sfântului Ignatie al Antiohiei „întâi-stătătoare în iubire”?

D-l D. Salahas, fără să fie deranjat prea mult, justifică retragerea reprezentanţei Bisericii Ruse de la cea de a 10-a Comisie Mixtă a Dialogului la Ravenna. Retragerea nu a împiedicat – scrie pe pagina sa de internet – „în nici un fel pe ceilalţi 50 de membrii prezenţi (27 catolici, 23 ortodocşi) să-şi desfăşoare normal şi fratern lucrările lor”.

    Ce înseamnă „în nici un fel”? Ce înseamnă „normal şi fratern”? E ca şi cum s-ar spune: Ortodocşilor, reprezentanţilor ruşi, vă trecem la pantofii noştri vechi.

     Este posibil să fie ignorată o Biserică atât de vie şi de numeroasă, atât de provocator (ostentativ)? Şi de către fraţii catolici şi de către mai fraţii (sic!) ortodocşi de la Ravenna?

    Episcopul rus Ilarion Alfeiev a declarat periodicului S.O.P.: „Încă o dată ni se propune posibilitatea de a accepta o considerare uniată (greco-catolică) a primatului Episcopului Romei. Dacă acesta este pasul de progres, mult mă tem că un astfel de progres nu va putea să-i insufle pe ortodocşii care consideră uniaţia ca pe o incoerenţă a explicaţiei lor vis-a-vis de eclesiologie şi ca pe o trădare a Ortodoxiei. Nu avem nevoie de o nouă uniaţie. Avem nevoie să continuăm dialogul teologic nu pentru a-i transforma pe ortodocşi în uniţi (greco-catolici), ci pentru a elucida punctele eclesiologice de divergenţă între catolici şi ortodocşi.

Dacă până în acea clipă în mod sigur Comisia Mixtă nu a reprezentat Biserica lui Hristos, cu atât mai mult de când s-a retras reprezentanţa Bisericii Ruse.

    Desigur că noi - ca creştini ortodocşi şi clerici - ne întristăm inimaginabil pentru lucrările şi hotărârile sau declaraţiile comune ale acestor Dialoguri, pentru că Biserica lui Hristos cunoaşte alte organisme administrative precis instituţionalizate, ale căror hotărâri le respectă, le recunoaşte şi le acceptă ca inspirate de Dumnezeu. Dar în teme atât de importante şi de serioase, precum temele ce ţin credinţă, acceptă şi consfinţeşte doar hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

(VA URMA)

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1762 din 19 decembrie 2008, pp. 1 şi 5)

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (II)

PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (II)

Conferinţă ţinută în Sala Societăţii Arheologice (Universităţii 22) pe 24 noiembrie 2008 la împlinirea a 50 de ani de la întemeierea Uniunii Panelenice Ortodoxe.

Arhim. Sarantis Sarantou,

preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Amarousios

Vedeti si: PAŞI ECUMENIŞTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA (I)

    La Ravenna a fost cercetată tema Sinodalităţii şi a Autorităţii în Biserică în plan universal, adică al Bisericii Ecumenice (a-toată-lumea), al Bisericii întregi (universale), cu referire deosebită la Biserica Romei şi la episcopul ei, considerându-l ca primul în „taxis” (în Diptice, cuvântul „taxis” însemnând ordine, rânduială, şi este vorba despre ordinea patriarhilor când sunt pomeniţi la Liturghie – n.tr.) în cadrele vechii „Pentarhii” a Patriarhilor.

Să cercetăm puţin textul de la Ravenna:

    1. În primele doisprezece paragrafe se accentuează Sinodalitatea Bisericii, care constituie reflexul şi consecinţa Trinităţii ei.

    Aici însă apare o inconsecvenţă la membrii catolici ai Comisiei Mixte. Deoarece papismul nu crede nici în Sinodalitatea Bisericii, pentru că forma lui de guvernare nu este sinodală, ci papalo-absolutistă, nici în Treime, aşa cum crede Biserica Ortodoxă a lui Hristos, cum pot membrii catolici ai Comisiei Mixte să conglăsuiască în adevăr şi nu în falsitate (aparenţă) cu membrii ortodocşi ai Comisiei?

   Desigur că „documentul” a fost semnat şi de membrii catolici ai Comisiei şi de cei ortodocşi. Membrii catolici au semnat Sinodalitatea fără să creadă în ea şi Trinitatea fără să o cunoască, deoarece doar în Biserica adevărată se dobândeşte experienţa treimică şi deci şi Sinodalitatea ca experiere. Iar membrii ortodocşi au semnat „documentul” ştiind că membrii catolici nu cred în Sinodalitate, de vreme ce părintele lor spiritual, papa, nu crede în Sinodalitate. Au semnat de asemenea conştient, de vreme ce ştiau că nu au aceeaşi Triadologie cu membrii catolici, din cauza relei lor credinţe legalizate în filioque.

    Dar de vreme ce în Biserica Ortodoxă, se încorporează cei din afara ei, doar prin adevăratul Botez Ortodox şi Mirungere, (taine pe care catolicii nu le au), cum vor accepta membrii Bisericii Papale Sinodalitatea şi Trinitatea, experienţe care se trăiesc doar în Biserica Ortodoxă?

    De asemenea, este cunoscut faptul că al II-lea Conciliu Vatican, doar cu numele este Sinod, pentru că, după cum reiese din actele sale, susţine Panaghiotis Trempelas, nu numai că nu a limitat primatul jurisdicţional al papei în „Biserica” papală, ci l-a dezvoltat. A fost legalizată – desigur - relaţia sa cu ceilalţi episcopi în date noi: Episcopii sunt episcopi în măsura în care acceptă autoritatea primatului papal şi a infailibilităţii şi în măsura în care cred în şi vor să depindă spiritual de papa. Este total contrară această „eclesiologie” celei a Bisericii Ortodoxe.

    Sfântul Nectarie în lucrarea sa „Cauzele schismei” menţionează: „Sfântul Duh în ziua Cincizecimii s-a vărsat peste toţi Apostolii şi toţi au primit plinătatea darurilor Sale. Egalitatea este conformă cu adevăratul duh al Evangheliei.

    Egalitatea este mărturisită de hotărârile Apostolilor luate întotdeauna în comun şi în consfătuire. Nu apare nicăieri Petru ipso jure fără părerea celorlaţi co-episcopi cu el să legifereze vreun decret referitor la lucrurile Bisericii. Şi la alegerea lui Matia de către cei doisprezece Apostoli şi la desemnarea celor şapte diaconi şi la ivirea chestiunii despre circumciziunea creştinilor proveniţi dintre păgâni şi la cea despre cea a predicării Evangheliei la păgâni, chiar dacă toţi Apostolii au primit poruncă de la Domnul, Petru apare acceptând poruncile Sinodului, adică ale Bisericii întregi. În Antiohia, desigur, a fost mustrat de Pavel (Galateni 2: 11). Învederând egalitatea în acestea, Petru se numeşte pe sine împreună-preot cu preoţii: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru căştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (I Petru 5: 1-4).

    Egalitatea este mărturisită şi de exemplul Bisericii Vechi, întrunirea Sinoadelor Ecumenice şi canoanele acestora.

    În scrierile Apostolice şi a Părinţilor Răsăriteni şi Apuseni ulteriori egalitatea este mărturisită, dar nu se găseşte nici o referinţă la vreun primat.

    Respectând egalitatea şi papii din Biserica veche, când veneau în contact cu alţi episcopi, li se adresau acestora cu Frate şi niciodată cu Fiule. Papii Leon I şi Grigorie I l-au propovăduit pe Hristos ca şi Cap şi Centru al unităţii Bisericii, iar nu pe ei înşişi. De aceea, nici nu urmăreau vreo stăpânire (autoritate) asupra Bisericii Universale.

    Egalitatea o îmbrăţişează şi catolicii, în special teologii francezi.

   Credincioşii nu sunt oi nici ale lui Petru, nici ale celorlalţi Apostoli, ci ale lui Iisus Hristos, precum mărturiseşte Petru: „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre” (I Petru 2: 25). Doar Hristos este adevăratul Păstor de sine stătător, care a spus despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel Bun, Păstorul cel Bun îşi pune sufletul pentru oile Sale” (Ioan 10: 11). Pentru aceasta nu i-a spus lui Petru păstoreşte oile tale, ci „Păstoreşte oile Mele” (Ioan 21: 16). Petru şi ceilalţi Apostoli sunt păstori slujitori şi în acelaşi timp oi cuvântătoare ale turmei lui Hristos. O astfel de conştiinţă aveau despre ei Apostolii, succesorii lor şi Părinţii Bisericii.

Iisus Hristos, Piatra de Temelie şi Capul Bisericii, este Centrul de unitate al Bisericii” (pp. 16, 17).

    Este dispus actualul papă să accepte această eclesiologie, care concepe Sinodalitatea ca icoană a Trinităţii, sau va trebui ca membrii ortodocşi ai Comisiei Mixte să fie reeducaţi şi să înveţe să ne reeduce şi pe noi în curioasa „Sinodalitate Papală”? Adică folosim aceleaşi cuvinte, aceeaşi termeni (definiţii), cu conţinut diferit, lucru pe care îl face Noua Ordine a Lucrurilor, New Age, nu numai în plan teologic, ci şi în toate planurile de expresie şi viaţă, creând o mare confuzie.

    2. Dar şi în ceea ce priveşte Trinitatea, există iarăşi o problemă în înţelegerea termenului. Un alt sens şi un alt conţinut îl dau catolicii Trinităţii, pentru că de foarte timpuriu, din secolul al VI-lea, au introdus filioque-le, pe când noi ortodocşii continuăm tradiţia Evanghelistului Ioan, care a fost de-a dreptul primită de Trupul Bisericii, fără încurcături de tipul filioque-lui, care falsifică Treimea, o relativizează, într-un sistem rigid ca cel al papismului umanist. Răspunsurile pe care din vreme în vreme le dau unii partizani ai papismului, răspunsuri de tipul că papa are „dreptul” (grecescul evelixia s-ar traduce etimologic prin „mod de a rezolva uşor o problemă” – n.tr.) să rostească Simbolul Credinţei şi fără „filioque”, adică ortodox, complică şi mai mult dialogurile şi le fac nevrednice de crezare şi pentru credincioşii catolici şi pentru credincioşii ortodocşi.

    Şi se pune întrebarea: Este cu putinţă ca bilingvismul sau polilingvismul să pătrundă în credinţa, în logica, în mentalitatea, în exprimarea creştinilor, trecând peste temele capitale despre credinţa şi viaţa în Sfânta Treime?

    Iată de ce este indispensabil, imperios, ca membrii Comisiei Mixte, chiar şi după semnarea celor 46 articole de la Ravenna şi după comuna lor acceptare prin semnătură, să recitească textul atent şi cu mai multă luciditate. Acelaşi lucru să-l facă şi forurile sinodal-episcopale corespunzătoare, dar şi cealaltă parte a Trupului Bisericii (se înţelege laicatul ortodox – n.tr.), ca să se vadă dacă aceste articole sunt înţelese, dacă pot fi însuşite de Biserică, dacă pot să funcţioneze pozitiv sau negativ la unirea sau îndepărtarea „Bisericilor”.

    3. În ceea ce priveşte Canonul 34 Apostolic, se dă o mare importanţă prezenţei şi autorităţii primului dintre Episcopi. Smerit cugetăm însă, că cel care a redactat cele 46 de articole ale declaraţiei comune de la Ravenna, când a ajuns la articolul 10, a accentuat jumătate de canon, iar cealaltă jumătate a ciuntit-o.

    Citim Canonul:

    „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi)să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (Canonul 34 al Sfinţilor Apostoli).

    Mentalitatea ortodoxă este redată de Sfântul Nectarie în lucrarea amintită mai sus. Sfântul întreabă: „Şi dacă Petru este primul între Apostoli, şi dacă este corifeu, şi dacă este piatra de temelie a Bisericii, şi dacă ţine cheile Împărăţiei cerurilor, şi dacă este păstor al oilor şi al mieilor din turma cea duhovnicească a Mântuitorului, ce este comun între aceste vrednicii şi episcopii succesori care au fost hirotoniţi de el? Şi cum a odrăslit din aceste harisme dumnezeieşti sistemul ierokratiei (statului sacru) şi al kosmodespotiei (stăpânirii lumii)? Şi cum cheile Împărăţiei cerurilor au deschis uşile împărăţiei pământeşti? Cum cele duhovniceşti s-au prefăcut în cele materialnice? Cum a devenit păstorul ighemon? Cum s-au transformat cheile în sabie? Cum piatra credinţei s-a făcut piatră de scandal?Dar de ce un singur urmaş privilegiat şi nu toţi care au aceeaşi identitate succesorială? Oare numai unul singur a născut Petru prin Evanghelia sa? Oare doar o singură Biserică (locală – n. trad.) a întemeiat? Oare doar un singur episcop a hirotonit? De ce unul singur uzurpă succesoratul lui Petru?”.

(VA URMA)

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1762 din 12 decembrie 2008, pp. 1 şi 5)