Τοιχογραφία από την Μονή της Παναγίας Σουμελά στον Πόντο
Evanghelia despre Rugaciunea Domnului si Mântuitorului nostru pentru noi (Ioan 17:1-13)
Inchipuiti-va ca ii vedeti pe ucenicii unui invatator despre care nu ati auzit nimic. Ii vedeti smeriti, cumpatati, intelepti, ravnitori, ascultatori si indestulati cu toate faptele cele bune care se afla sub soare. Ce vei crede despre invatatorul lor? Fara indoiala ca vei avea despre el cea mai buna parere cu putinta.
Inchipuiti-va ca ii vedeti pe soldatii unei capetenii de osti, despre care nu ati prea auzit. Ii vedeti ca sunt harnici, curajosi, disciplinati, indestulati de iubire frateasca si bucuria de a se jertfi. Cum il veti socoti pe mai marele lor? Cu siguranta il veti socoti vrednic de toata lauda.
Inchipuiti-va ca se afla inaintea voastra un fruct oarecare, pe care nu l-ati vazut niciodata nici nu l-ati gustat in viata voastra; un fruct aratos ochilor, cu gust minunat si miros placut. Va veti intreba ce fel de pom rodeste astfel de fructe si, daca voi nu ati cunoscut inainte pomul acela, il veti socoti cel mai bun pom din lume, si il veti lauda pana la cer.
Atunci, iata, vazand ucenici buni, veti socoti ca invatatorul este bun. Vazand soldati buni veti socoti ca, mai marele lor este bun. Si vazand fructe bune, veti socoti ca pomul este bun.
"Fiecare pom se cunoaste dupa roadele lui" (Luca 6:44). Pomul bun nu face fructe rele, si nici pomul cel rau nu face fructe bune. "Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini?" (Matei 7:16). Nu: spinii nu se culeg din vita de vie, nici scaietii din smochini. Pomul bun da roada buna, iar pomul rau da roada rea. Acest lucru este atat de lamurit pentru fiecare, incat nu este nevoie de nici un fel de dovada. Domnul Iisus a folosit exemple atat de lamurite din natura, pentru a-i invata pe oameni adevaruri duhovnicesti si morale limpezi, fiindca natura slujeste in general ca cel mai desavarsit chip al vietii omului duhovnicesc.
Inchipuiti-va doar o clipa ca nu stiti nimic despre Domnul Iisus Hristos; ca nu ati auzit de El niciodata; ca nu ai citit niciodata Evanghelia Lui. Si inchipuiti-va in acelasi timp ca va aflati intr-o tara ai carei singuri locuitori sunt Apostolii Lui, sfintii si mucenicii, barbati si femei bine placuti lui Dumnezeu; toti cei care L-au urmat pe Hristos si au vietuit dupa Legea si exemplul Lui. Atunci, v-ati afla printre ucenicii unui invatator necunoscut voua; printre soldatii unei capetenii necunoscute voua; si veti vedea roadele unui pom necunoscut voua.
Nestiind nimic despre Hristos, ati ajunge sa-L cunoasteti prin oamenii Sai. Prin ucenicii Sai, ati ajunge sa-L cunoasteti pe cel mai bun Invatator care se afla sub soare; prin soldatii si urmatorii Sai, ati ajunge sa-L cunoasteti pe cel mai puternic si mai biruitor Carmuitor care a pasit vreodata pe pamant; prin roadele Lui, ati ajunge sa cunoasteti pomul cal mai dulce si mai roditor, Pomul Vietii, a carui dulceata intrece dulceata tuturor celorlalti pomi din lumea zidita.
Astazi Biserica sarbatoreste pomenirea unei cete mici de ucenici si urmatori ai Sai. Astazi Biserica aduce inaintea voastra numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, inmiresmate si nestricacioase. O ceata mica dar aleasa. Acestia sunt cei treisute si optsprezece Sfinti Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a tinut la Niceea in anul 325, in timpul imparatului Constantin cel Mare, pentru apararea, lamurirea si intarirea Credintei Ortodoxe. La vremea aceea, se aratasera lupi ingrozitori (Fapte 20:29) sub chipul inselator al pastorilor Bisericii, care din pricina vietilor lor desfranate, nu au putut afla un loc pentru adevarul lui Hristos in launtrul lor, ci au lasat credinta deoparte, invatandu-i pe oameni desfranarea pe care o traiau ei.
De aceea, Duhul Sfant i-a adus pe acesti sfinti ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel incat, adevaratii invatatori ai lui Hristos sa fie vazuti, ca impotrivitori ai minciunii; si pentru ca sa se vada taria celor care lupta pentru Hristos asupra celor care lupta impotriva Lui; pentru ca sa se vada roada adevarata, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, in imotrivindu-se roadelor putregaite si amare ale pomului celui rau. Precum stelele care licaresc pe cer isi primesc lumina de la soare, tot asa Sfintii Parinti au stralucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos si Duhul Sfant. Acestia erau barbati purtatori de Hristos, caci Hristos traia si stralucea in fiecare dintre ei. Acestia erau mai mult salasluitori ai cerului decat ai pamantului, mai mult ca ingerii decat oameni. Acestia erau, intru adevar, Biserica a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: "Voi locui in ei si voi umbla in ei" (II Corinteni 6:16).
Nu este destul sa pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care ii cunoasteti cel mai bine, ca sa va faceti o idee despre felul cum erau ceilalti trei sute cincisprezece: Sfantul nostru Parinte Nicolae, Sfantul Spiridon si Sfantul Atanasie cel Mare? Multi dintre ei au venit inaintea Sinodului, purtand pe trupurile lor ranile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfantul Pafnutie isi pierduse un ochi la locurile de suferinta. Toti straluceau cu o lumina launtrica, care venea de la Dumnezeu, si in care adevarul era vazut si stiut. Ca urmatori ai lui Hristos care a fost rastignit, ei priveau suferintele lor ca pe nimic, care le-au adus o neinfricare nemarginita si de negrait prin cuvant, in apararea adevarului. Prin cunoasterea adevarului cea data lor de la Dumnezeu si prin neinfricarea lor in apararea adevarului, acesti Sfinti Parinti au dovedit netemeinicia si au dat o lovitura ereziei lui Arie celui rau, si au alcatuit Crezul pe care il tinem si il marturisim astazi ca pe adevarul mantuirii lui Dumnezeu.
Evanghelia de astazi nu vorbeste despre acest Sinod, ci despre ultima rugaciune a Domnului nostru Iisus Hristos catre Tatal Sau cel Ceresc. De ce citim aceasta rugaciune in Evanghelia de astazi? Pentru ca aceasta rugaciune si-a aratat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugaciuni, Dumnezeu a facut pe Sfintii Parinti de la acest Sinod aparatori credinciosi si neinfricati ai adevarului, si biruitori asupra iscodirii si rautatii oamenilor si dracilor. Aceasta este rugaciunea cea mare:
Atunci, Iisus, ridicand ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca. Tot ceea ce i-a invatat Domnul pe oameni sa faca, a facut El Insusi. El i-a invatat pe oameni sa se roage asa: "Tatal nostru, Care esti in ceruri" (Matei 6:9). Si El a ridicat ochii Sai la cer, unde se salasluieste Tatal si a zis: "Tata!" El nu spune "Tatal nostru", cum spunem noi, ci pur si simplu "Tata!" Numai El singur putea spune "Tatal Meu"; El si nimeni altcineva, nici in cer nici pe pamant, fiindca El este Fiul Cel Unul Nascut al Tatalui ceresc, cel Unul deopotriva cu Tatal in fiinta si in esenta - Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tata - pe cand noi suntem numai fii adoptati prin mila si harul lui Dumnezeu. Ridicand ochii Sai - nu numai ochii Sai cei trupesti ci si ochii Sai cei duhovnicesti - si mai intai acestia din urma. Vamesul nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer (Luca 18:13), fiindca acesta isi simtea starea de pacatosenie.
Cu toate astea, Domnul de bunavoie Si-a ridicat ochii Sai la cer, caci El era fara de pacat. A venit ceasul Lui - ceasul celei mai mari suferinte. Numai El singur a vazut lamurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la inceputuri pana la sfarsitul veacurilor. Numai El singur a vazut aceasta deslusit chiar dintru inceputuri, si dintru inceput El a spus aceasta mai dinainte, si a vorbit despre aceasta ucenicilor Sai. Dar ucenicii Sai nu intelegeau, nici inimile lor nu au simtit durerea cat mai era inca vreme de zile, ci numai cand vremea era aproape.
"Proslaveste pe Fiul Tau!" Proslaveste-L in ceasul acesta cumplit asa cum Tu L-ai proslavit pana acum. Proslaveste-L in moarte asa cum L-au proslavit in viata. Proslaveste-L in umilire si chinuire, asa cum L-ai proslavit intru taria cuvintelor si a faptelor. Proslaveste-L intre oameni, tot asa cum Tu L-ai proslavit intru ingeri dintru inceputuri. Proslaveste-L pe Fiul Tau, "ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca". Daca din prima parte a propozitiei pare ca Fiul este mai mic decat Tatal, din cea de a doua parte vedem deslusit ca Ei sunt deopotriva si lucrarea Lor este dimpreuna intru taria puterii Lor, care este asemenea. Tatal Il proslaveste pe Fiul, si Fiul Il proslaveste pe Tatal, cu tarie nedespartita si cu iubire nedespartita. Asa cum a vazut si a grait Preavazatorul:
"Oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal; cine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal" (I Ioan 2:23). Tatal L-a trimis pe Fiul in lume; Fiul L-a descoperit pe Tatal lumii. Nimic nu va fi cunoscut de catre Fiul fara de Tatal, nici de catre Tatal fara de Fiul, asa cum nu s-ar cunoaste lumina daca nu ar veni de la soare; nici soarele fara lumina care sa-l descopere. Si Apostolul foloseste aceasta asemanare, numindu-L pe Hristos stralucirea slavei Lui (Tatalui) (Evrei 1:3). Dar Domnul nu cauta aceasta proslavire a Lui, de la Tatal, pentru El, ci pentru oameni, asa cum vedem din urmatoarele cuvinte:
"Precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui." Vedeti in ce chip priveste Domnul slava Sa, din iubirea Sa de oameni! El spune aici lamurit, ca prin aceasta sa dea oamenilor viata vesnica. Aceasta cere El de la Tatal Sau. Aceasta este proslavirea pe care o cauta El de la Tatal Sau. In vreme ce oamenii Ii pregatesc paharul amar al suferintei, sudorii si sangelui, El Se roaga ca Tatal Sau sa le dea oamenilor viata vesnica. Raspunsul Lui la piatra cea mai grea este painea cea mai dulce. El a spus de multe ori ca Tatal I-a dat Lui putere asupra trupului; El a zis: "Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu" (Matei 11:27) si "toate cate are Tatal ale Mele sunt" (Ioan 16:15). Iar dupa Invierea Sa, El S-a descoperit ucenicilor Sai: "
Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant" (Matei 28:18). Iata deci ca Lui I s-a dat puterea asupra intregii zidiri vii, si Domnul doreste de la Tatal putere asupra vietii vesnice, tot cu privire la acele suflete care I-au fost date Lui: adica, sa le dea viata vesnica. Fiindca un lucru este, sa existe putere asupra lumii celei muritoare, si alt lucru sa aiba viata vesnica in dar. La inceputuri, cand Dumnezeu a dorit sa zideasca omul cel viu si fara de moarte, Sfanta Treime, in intregul Ei, a luat parte la aceasta zidiire, caci se spune: "Sa facem om dupa chipul nostru" (Facerea 1:26). Si acum, cand Innoitorul si Mantuitorul lumii doreste sa dea viata vesnica oamenilor celor muritori, El se sfatuieste in rugaciune cu Tatal Sau, intelegandu-se, desigur, aflarea de fata a Duhului Sfant. In cazul acesta, ca si la facere, viata vesnica este privita numai ca dar al Duhului Sfant. Intr-un caz si in altul, se spune ca viata vesnica este cel mai mare bun pe care il are Dumnezeu in darurile Sale. Aceasta clipa a restaurarii omului la viata vesnica, este la fel de maret si de fara de asemanare ca si acela al facerii omului din tatana, vavi pentru a face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de mareata si Dumnezeiasca ca si facerea lui din tarana.
"Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis." Cunoasterea lui Dumnezeu in viata aceasta pamanteasca aduce inceputul si pregustarea vietii celei vesnice. Cunoasterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificatia vietii vesnice cat mai suntem inca pe pamant. Dar viata vesnica ce va sa vina este asa cum, cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2:9). Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Sau in aceasta lume numai celor care sunt cei mai placuti lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vietii vesnice, in Imparatia cea cereasca, va sta in cunoasterea cea mai mare a lui Dumnezeu - in vederea fetei lui Dumnezeu - caci, vorbind despre copii, Domnul Insusi spune:
"Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 18:10). Vederea vesnica a lui Dumnezeu, si vietuind neincetat inaintea fetei lui Dumnezeu, intru uimire si bucurie de negrait prin cuvand, intru lauda si bunatate neincetata - nu este aceasta viata ingerilor si a dreptilor din lumea cealalta? Nu este viata aceasta intru cunoasterea lui Dumnezeu? Cata vreme ne aflam aici, pe acest pamant, asa cum spune Apostolul, "caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata" (I Corinteni 13:12). Acum Il cunoastem pe Dumnezeu numai in parte, dar apoi Il vom cunoaste intru totul. Iata ca nu ar trebui sa socotim ca omul ajunge la credinta ca Dumnezeu exista undeva si intr-un anumit fel, judecand toate dupa mintea sa. Omul acela Il cunoaste pe Dumnezeu, care simte respiratia vie a lui Dumnezeu in sine si in tot ceea ce se afla imprejurul sau; acela care, cu inima si cu mintea si cu sufletul, simte prezenta mareata si infricosatoare a singurului Dumnezeu adevarat, in firea si in viata sa personala.
De ce intareste Domnul cuvintele: "singurul Dumnezeu adevarat?" Pentru ca El vrea sa tina pe ucenicii Sai la adapost de panteism si de inchinarea la idoli, si sa adevereasca inca odata cuvintele pe care le-a rostit El prin Moise: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, ... sa nu ai alti dumnezei afara de Mine" (Iesire 20:2,3). Si de ce intareste El faptul ca viata vesnica este cunoasterea Lui Insusi - Iisus Hristos? Pentru ca Dumnezeu este descoperit prin El in chip atat de intreg, cat poate fi El descoperit oamenilor celor muritori, si pentru ca numai prin El oamenii pot ajunge la cunoasterea cea mai deplina a lui Dumnezeu, la care se poate ajunge in lumea aceasta. Asa cum a spus Domnul Insusi iudeilor: "Daca M-ati sti pe Mine, ati sti si pe Tatal Meu" (Ioan 8:19), de unde este clar ca Tatal poate fi cunoscut numai prin Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos.
"Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit." Ce inseamna cuvintele "pe pamant"? Acestea inseamna: in trup, printre oameni. Lucrarea pe care a savarsit-o Domnul pe cand Se afla in trup printre oameni este lucrarea de mantuire a oamenilor. Pana la moartea Sa pe Cruce, lucrarea a stat in cuvinte datatoare de viata, din cele care nu mai fusesera auzite niciodata mai inainte pe pamant, si in minuni fara de numar, din cele care nu se mai vazusera niciodata. Dar Domnul a dat asigurare atat pentru cuvintele Sale cat si pentru minunile Sale, Tatalui ceresc, invatand pe oameni smerenia dimpreuna cu ascultarea.
"Si acum, proslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi lumea." Cum pot intelege aceste cuvinte cei care spun ca Hristos era un om obisnuit si o zidire a lui Dumnezeu ca si celelalte zidiri ale lui Dumnezeu? Iata, Domnul vorbeste de slava pe care a avut-o El la Tatal mai inainte de facerea lumii! Domnul a spus despre Sine: "Eu sunt mai inainte de a fi fost Avraam" (Ioan 8:58). El este mai inainte de Avraam: atat a socotit El sa spuna iudeilor stramtorati la minte, dar faptul ca El exista si Se afla intru slava mai inainte de facerea lumii, El nu a avut de gand sa le descopere lor. Prin aceasta rugaciune, Domnul descopere acum aceasta lumii intregi.
De ce doar acum? Pentru ca El stie de mai inainte ca aceasta rugaciune va ajunge la urechile oamenilor numai dupa Invierea Sa intru slava mare, dupa care va fi mai usor pentru oameni sa creada intru slava Sa de dinaintea vesniciei. Slava Lui este deopotriva cu aceea a Tatalui, intrucat este slava Unuia-Nascut din Tatal (Ioan 1:14). Nu a marturisit chiar Domnul: "Toate cate are Tatal ale Mele sunt" (Ioan 16:15)? Asadar slava Tatalui este slava Fiului. Atat intru slava, cat si intru tarie, Fiul este deopotriva cu Tatal. Atunci, de ce Se roaga El ca Tatal sa-L proslaveasca pe El? Fiul nu Se roaga pentru proslavirea firii Sale Dumnezeiesti, ci a umanitatii Sale. Firea Sa omeneasca este lucrul cel nou pentru lumea zidita, iar nu Dumnezeirea Sa. Firea Sa omeneasca trebuie proslavitata si adusa intru slava Dumnezeiasca, pentru ca si noi oamenii sa-I aducem aceasta slava. Aceasta este incununarea a toate cate a facut Mantuitorul lumii. Aceasta este marea taina a pacii oamenilor cu Dumnezeu si a primirii binecuvantate a lor ca fii, prin slava Omului-Dumnezeu.
Mai socotiti si imprejurarea de foarte mare insemnatate, in care Domnul Se roaga Tatalui sa-L proslaveasca pe El pentru ca, spune El, El a savarsit lucrarea care I-a fost incredintata Lui sa o faca. Aceasta invatatura ne arata noua deslusit ca numai atunci cand implinim Voia lui Dumnezeu putem astepta rasplata de la Dumnezeu. Amintiti-va proorocia lui Hristos ca, la sfarsitul veacurilor, cand Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, atunci El va rasplati fiecaruia dupa faptele sale (Matei 16:27). Fericiti vor fi dreptii in ziua aceea, caci vor fi rasplatiti insutit pentru faptele lor cele bune, si vor straluci ca soarele cu lumina slavei lui Hristos inaintea tronului Celui Preainalt.
"Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvantul Tau l-au pazit." Care este acest nume al lui Dumnezeu pe care Domnul Iisus l-a aratat oamenilor? Numele "Tata". Acest nume este deopotriva de necunoscut atat paganilor cat si iudeilor. Aceasta este o descoperire cu totul noua pentru oameni. Proorocii si dreptii Vechiului Testament Il cunosteau pe Dumnezeu sub numele de "Dumnezeu", "Ziditor", "Domnul", "Imparatul" si "Judecatorul", dar niciodata de "Tatal". De-a lungul vremii, acest nume al lui Dumnezeu a fost necunoscut oamenilor. Nici un om muritor n-ar fi putut descoperi acest nume tainic al lui Dumnezeu caci, sub jugul intunericului plin de pacate si infricosare, nici un om muritor nu putea simti paternitatea Ziditorului sau. Si ceea ce nu se poate simti chiar daca se intampla sa se rosteasca cu buzele, nu are un inteles mare. Numai Cel Unul Nascut din Dumnezeu Il poate numi pe Dumnezeu "Tata"; numai Fiul cel Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut (Ioan 1:18).
Cui a descoperit Domnul acest nume preadulce al "Tatalui"? "Oamenilor", spune El, "pe care Mi i-ai dat Mie din lume". Unii socotesc ca El a spus precis: "oamenilor ... din lume" asa incat nu pot fi ingerii, "barbatii cei ceresti", la care Se gandeste El, ci oameni obisnuiti, de pe pamant. Dar, fara indoiala ca este mai cu dreptate sa socotim ca Domnul Se gandea aici la ucenicii Sai, atat in sens restrans cat si in sens mai larg. Aceasta se face lamurit din cuvintele care urmeaza in aceasta rugaciune, cand Domnul spune: "Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor" (Ioan 17:20). Cei care sustin predestinarea, care vad in aceste cuvinte predeterminarea lui Dumnezeu pentru mantuirea unora si osandirea altora, este cu totul neintemeiata.
"Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat." Aceasta inseamna: ei erau ai Tai ca zidiri si robi, cunoscandu-Te numai ca Ziditor si Judecator, dar acum ei au invatat de la Mine numele Tau mai dulce si mai drag, si sunt adoptati prin Mine ca fii. Tu Mi i-ai dat pe ei ca robi, ca Eu sa Ti-i aduc Tie ca fii. Acestia s-au aratat vrednici de cinstea aceasta, caci ei "cuvantul Tau l-au pazit". Din iubirea Sa de oameni, Domnul ii lauda aici foarte pe ucenicii Sai Tatalui Sau Celui ceresc. Si El continua laudarea lor:
"Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine." Iudeii cei rai nu voiau sa inteleaga aceasta, ci Il cleveteau pe Domnul, spunand ca El avea o putere minunata de la Belzebul, imparatul diavolilor. Trebuie sa amintim ca era tulburare si impotriviri despre Hristos printre batranii iudei: era de la Dumnezeu sau nu? De aceea putem intelege de ce Domnul ii lauda aici pe ucenicii Sai pentru a intelege ca El este Dumnezeu. "Toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine;" adica: toate cuvintele si toate faptele.
"Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis." Prin "cuvinte" trebuie sa intelegem toata intelepciunea si puterea pe care le-a dat Domnul ucenicilor Sai, si nu numai cuvintele. Lucrarea acestei intelepciuni si puteri a fost deja incercata de ucenici in timpul vietii pe pamant a Mantuitorului, si acestia s-au lamurit ca este cu adevarat intelepciune Dumnezeiasca si putere Dumnezeiasca.
"Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi-ai dat, ca ai Tai sunt." Inseamna aceasta ca Domnul nu Se roaga pentru toata lumea, ci numai pentru ucenici? Ucenicii sunt pamantul cel bun in care Samanatorul Cel ceresc a semanat samanta Lui mantuitoare. Atunci, pentru acest camp, in care a lucrat si semanat Semanatorul Insusi, El Se roaga in primul rand. Domnul face aceasta pentru a ne invata sa ne rugam Lui cu modestie, si sa cerem numai ceea ce este cel mai de pret. In mijlocul pamanturilor pustii, necultivate, ale lumii acesteia, El a imprejmuit un camp mic, in care El a semanat samanta de mare pret. De cum samanta aceasta creste si aduce roada, campul se va largi si se va semana samanta mai bogata. Atunci, nu este firesc pentru Lucratorul, ca sa Se roage numai pentru campul imprejmuit, lucrat si semanat, iar nu pentru toate pamanturile pustii, necultivate?
Laudandu-se cu propria lor maretie - multi reformatori din intreaga istorie au incercat prin teoriile lor, sa aduca fericire omenirii dintr-odata, chemand de indata intreaga omenire. Dar incercarile lor au fost grabnic nimicite intru totul, lasand lumea inselata, intr-o nefericire si mai mare. Lucrarile Domnului Iisus au un inceput nevazut si adanc, ca o samanta de mustar care se afla in pamant, care creste incet dar, atunci cand s-a dezvoltat si a ajuns pom, nici un vant nu-l poate zdruncina. Cand vine cutremurul, acesta distruge turnurile inalte care au fost zidite de mainile oamenilor, dar nu distruge pomul. In orice caz, Domnul nu S-a rugat Tatalui Sau numai pentru ucenici, ci - asa cum vom vedea mai tarziu - "si pentru cei care cred in Mine prin cuvantul lor". Totusi, nu pentru toate pamanturile pustii si necultivate ale lumii, ci numai pentru campul acela largit pe care ucenicii vor semana semintele de mare pret ale Evangheliei.
"Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei." In afara de insusirile Sale personale, Fiul este cu totul deopotriva cu Tatal si cu Duhul Sfant; deopotriva intru vesnicie si nemurire; deopotriva intru putere si tarie; deopotriva intru intelepciune si dreptate. Cu toate acestea, privitor la insusirile lor personale, Tatal este nenascut, Fiul este nascut iar Duhul purcede de la Tatal. Legatura Tatalui cu Fiul este aceea de Parinte, si cu Duhul Sfant este aceea de Izvor. Stapanirea si taria asupra tuturor zidirilor, lumii celei vazute si a celei nevazute, apartin deopotriva si nedespartit Tatalui, Fiului si Duhului Sfant. Esenta si fiinta acestor Trei este o unitate nedespartita, si prin ipostaze formeaza Treimea cea neamestecata.
De aici toate cele ce sunt ale Tatalui, sunt si ale Fiului si ale Duhului Sfant - "si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele." Acestea sunt adevarate si pentru urmatorii lui Hristos. Ei sunt ai Tatalui tot asa cum sunt si ai Fiului si ai Duhului Sfant. De ce spune Domnul putin mai devreme: "Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat," iar acum: "si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele"? Pentru ca, fiind Trimisul Tatalui, El le-a primit pe ele de la Tatal ca materie prima, si le-a innobilat si le-a rascumparat din pacat, si acum, din iubire, El le da din nou, innobilate si rascumparate, ca sa fie ale Tatalui. Iata deci ca ceea ce este a Tatalui, este si a Lui; si ceea ce este a Lui este si a Tatalui. Caci este greu sa imparti iubirea a doi oameni care se iubesc unul pe celalalt, asa cum este la fel de greu sa imparti ceea ce este a unuia si ceea ce este a celuilalt. Domnul mai spune: "si M-am preaslavit intru ei". Ca Dumnezeu, El este preaslavit inaintea oamenilor; si ca om El este preaslavit inaintea Sfintei Treimi si a ingerilor. Prin ce este preaslavit pomul daca nu prin roadele lui? Domnul nu cauta slava desarta, ci cauta slava intru roadele Sale - in ucenicii Sai - cei care L-au urmat cu credinta si cu fapte bune, cu iubire si cu ravna. Cauta parintii slava mai mare decat aceea pe care le-o dau copiii lor? Si cea mai mare bucurie a Domnului este aceea de a fi slavit intru copiii Sai, urmatorii Sai credinciosi.
"Si Eu nu mai sunt in lume, iar ei in lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi." De ce spune Domnul ca El nu mai este in lume? Pentru ca lucrarea Lui este savarsita si El mai asteapta numai sa treaca prin ultimele si cele mai mari suferinte, si sa pecetluiasca lucrarea savarsita cu sangele Sau nevinovat. Vedeti cu cata gingasie Se roaga El pentru ucenicii Sai! Nici macar mama nu s-ar ruga astfel pentru copiii ei. "Parinte Sfinte, pazeste-i!" Domnul ii lasa pe ei ca pe miei in mijlocul lupilor. Daca nu ar veghea asupra lor ochiul parintesc cel din cer, ar fi cu totii sfartecati de lupi. "Pazeste-i in numele Tau" - ca Parinte, ca Tata. Fii tata lor, asa cum esti Tu pentru Mine si, in iubirea Ta parinteasca, pazeste-i si apara-i de lupii cei rai, si indruma-i sa "fie unul, asa cum Noi suntem Unul". In aceasta unitate desavarsita se va vedea nu numai puterea atotbiruitoare a credinciosilor, ci si slava lui Dumnezeu; da, si chiar fiinta lui Dumnezeu. Asa cum Tatal este in esenta asemenea cu Fiul, fiind deofiinta, fiind deosebiti numai in Persoana, tot la fel sa fie si intre credinciosi: multi si deosebiti in persoana, dar in esenta sa fie unul in iubire, vointa si minte.
Domnul continua: "Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau;" Eu ii pazeam pe ei ca pe copii in numele Tatalui; "pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura." Nici unul dintre alesii Domnului nu va pieri decat numai Iuda, vanzatorul, dupa cum este scris in Sfanta Scriptura. Cu toate astea, Iuda nu este pierdut pentru ca asa este scris, ci pentru ca el este necredincios lui Dumnezeu si inchinator argintilor. Se prooroceste in Scripturi despre Iuda: "Chiar omul care a mancat painea mea, a ridicat impotriva mea calcaiul" (Psalm 40:9; Ioan 13:18). Si se mai scrie: "Si dregatoria lui sa o ia altul" (Psalm 108:7; cf. Fapte 1:20). Amandoua proorocirile s-au implinit in Iuda. El a mancat paine impreuna cu Domnul Iisus, si a ridicat calcaiul asupra Lui. Dupa vinderea Domnului, Iuda s-a spanzurat, si in locul lui, Matia se numara impreuna cu Apostolii, primind putere Apostolica.
"Si acum, vin la Tine," incheie Domnul, "si aceasta le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei." Inainte de a se desparti de ucenicii Sai si de lumea aceasta, Domnul face aceasta rugaciune catre Tatal Sau Cel ceresc. Domnul stie ca Il asteapta moartea si mormantul, dar nu vorbeste despre aceasta Tatalui fara de moarte, caci moartea si mormantul sunt de nimic in ochii lui Dumnezeu. El vorbeste despre intoarcerea la Tatal Sau - "si acum vin la Tine", la slava cea vesnica "pe care am avut-o la Tine mai inainte de intemeierea lumii". Apoi El Se roaga pentru ca ucenicii Sai sa aiba bucuria Lui in ei. Ce fel de bucurie este aceasta? Aceasta este bucuria pe care o are fiul cel ascultator atunci cand implineste voia tatalui sau.
Aceasta este bucuria facatorului de pace, a carui pace launtrica, Dumnezeiasca, nu poate fi tulburata de nebuniile acestei lumi. Este bucuria gospodarului care a curatit campul, l-a arat si l-a semanat, si care se uita cum creste recolta si se coace si se bucura. Este bucuria biruitorului care si-a doborat toti vrajmasii si a dat putere biruitoare prietenilor sai, ca sa fie biruitori pana la sfarsitul veacurilor. In cele din urma, este bucuria inimii curate si cu frica de Dumnezeu - bucuria aceasta este viata, iubire si tarie. In plinatatea ei, asemenea bucurie a dorit Domnul pentru ucenicii Sai inainte de a pleca din lumea.
Aceasta rugaciune pe care a rostit-o Domnul Iisus inaintea mortii Sale, a fost ascultata de Tatal cu toata purtarea de grija, si roadele s-au vazut indata. La vremea muceniciei Sale, intaiul mucenic pentru credinta Crestina, Sfantul Arhidiacon Stefan, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:55). Si inteleptul Apostol Pavel scrie ca Dumnezeu L-a asezat pe El (pe Hristos) de-a dreapta Sa, in ceruri, mai presus decat toata incepatoria si stapania si puterea si domnia si decat tot numele ce se numeste, nu numai in veacul acesta, ci si in cel viitor. Si toate le-a supus sub picioarele Lui (Efeseni 1:20-22). Aceasta este despre slavirea Domnului Iisus. Cu privire la unitatea duhovniceasca a urmatorilor Sai, aceasta s-a intamplat chiar atunci cand El se rugase Tatalui Sau. In Fapte se spune despre Apostoli ca toti acestia, intr-un cuget, staruiau (1:14), iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una (4:32).
Dupa cum am mai spus, rugaciunea lui Iisus nu este numai pentru Apostoli - desi in primul rand pentru ei este - ci este si pentru toti cei care au venit si vor veni la credinta in Hristos prin cuvantul lor. Deci, aceasta rugaciune mai era si pentru Sfintii Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, pe care il sarbatorim astazi. "Pazeste-i!" - S-a rugat Domnul Tatalui Sau. Si Tatal i-a pazit pe ei de ereziile lui Arie, si i-a insuflat, luminat si intarit prin Duhul Sfant ca sa apere si sa intareasca credinta Ortodoxa.
Aceasta rugaciune este pentru noi toti care suntem botezati in Biserica apostoleasca si care, de la Apostoli si urmasii lor, am ajuns sa cunoastem numele mantuitor al Mantuitorului Hristos.
O, fratii mei, ganditi-va cum Domnul Iisus, chiar inainte de moartea Sa, cu doua mii de ani in urma, S-a gandit la voi, si S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi!
O, aceasta rugaciune atotputernica sa va pazeasca si sa va curateasca de toate pacatele, sa va umple de bucurie si sa va uneasca inimile si sufletele!
Sa fim cu totii una in slavirea Tatalui, si Fiului si Duhului Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea, si-n vecii vecilor. Amin.
Sursa: "Predici" Sfantul Nicolae Velimirovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu