DOMNUL CEL RĂSTIGNIT ŞI ÎNVIAT
UMPLE DE SENS VIAŢA NOASTRĂ
de Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Gheorghe Kapsanis,
stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie
din Sfântul Munte Athos
din Sfântul Munte Athos
Sfintele Paşti 2003
Ce importanţă poate să aibă Crucea şi Învierea lui Hristos pentru lumea noastră astăzi? Pentru lumea care trăieşte drama războiului din Irak. Pentru lumea nedreptăţii, a terorismului celor mari şi puternici şi a terorismului celor mici şi neputincioşi care se împotrivesc celor puternici prin acte sinucigaşe. Pentru lumea care omoară sufletele tinerilor cu depravarea, ateismul şi şomajul, iar trupurile cu drogurile. Pentru întreaga lume care este ameninţată din ce în ce mai mult de catastrofa ecologică şi de „age”.
Această lume L-a răstignit pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar şi pentru această lume S-a răstignit Hristos. Această lume a venit să mântuiască Hristos. Hristos S-a răstignit şi pentru răstignitorii Săi. Aceasta o arată şi rugăciunea Sa în momentul în care Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”.
Situaţia lumii de atunci şi de astăzi arată cât de necesar era să intervină Dumnezeu ca să dea celor care vor prilej de eliberare de sub stăpânirea celui rău.
Există o mulţime de oameni care de-a lungul veacurilor L-au urmat pe Hristos. Ei nu au vrut să-i răstignească pe semenii lor pentru a limita răul, nici nu au primit (sloganul) că „scopul sfinţeşte mijloacele”, dar au vrut să răstignească răul care exista înlăuntrul lor.
Această luptă au dus-o Apostolii, Mucenicii, Sfinţii Ierarhi, Mărturisitorii, Pustnicii şi smeriţii creştini care trăind în mijlocul lumii aduceau dragostea lui Hristos semenilor lor sacrificându-se pe ei înşişi.
Societatea noastră este bolnavă. Ar fi fost însă şi mai bolnavă, dacă n-ar fi existat creştini care împreună-să-se-răstignească cu Hristos.
Nimeni nu poate să învingă răul social, dacă nu învinge răul înlăuntrul său. Şi toţi cunoaştem că este uşor să te lupţi împotriva egoismului altora, dar dificil să te lupţi împotriva propriului tău egoism. Pe de o parte este bine, ba chiar uşor să participăm la demonstaţii antirăzboinice, dar e dificil să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru egocentrismul, ţinerea de minte a răului şi vrăjmăşia faţă de anumiţi semeni ai noştri.
Fără lupta pocăinţei continue omul nu poate să biruiască răul, păcatul care se cuibăreşte înlăuntrul său.
De asemenea, fără Harul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, lupta nu este socotită vrednică de curăţirea de patimi şi de iubirea dezinteresată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
Dacă răul nu ar fi putut fi biruit, atunci toţi am fi deznădăjduit.
În timpul răstignirii Domnului adânc „întuneric a acoperit tot pământul”. Acest întuneric fără ieşire, al nonsensului, al temporarei împuterniciri a răului şi biruinţe a diavolului acoperă până astăzi pe cei care nu L-au văzut pe Hristos Cel răstignit să învie din morţi biruitor.
Răstignirea lui Hristos este un fapt istoric şi pentru aceasta crezut de toţi. Învierea Lui însă, în timp ce şi ea este un fapt istoric, a avut loc în taină şi de aceea pretinde credinţa noastră. Apostolii au văzut, au pipăit, au crezut în Hristos Cel înviat şi în cele din urmă L-au mărturisit şi au murit pentru El.
Iuda, cum cântă Biserica, L-a trădat pe Domnul, nu s-a căit şi astfel nu a văzut Învierea Sa.
Petru L-a negat de trei ori, dar s-a căit, a plâns cu amar şi s-a învrednicit printre cei dintâi să-L vadă înviat şi să-L propovăduiască lumii.
Suntem chemaţi să credem în Hristos Cel răstignit, dar şi înviat.
Aparţinem Bisericii în care se continuă veşnic Cina cea de Taină a lui Hristos. Cădem, dar ne şi căim şi ne ridicăm. Aşa putem să-L vedem pe Hristos înviat. După cum L-au văzut şi L-au recunoscut întru frângerea pâinii cei doi ucenici înfricoşaţi care mergeau spre Emaus. Desigur, I-au spus: „Rămâi cu noi, căci către seară este şi s-a plecat ziua” (Luca 24: 29).
Şi noi, rămânând în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, în Biserica adevărată care Îl are pe Hristos ca unic Cap al ei, Îl rugăm să rămână cu noi, pentru că toate din jurul nostru ne apar întunecate şi numai Lumina Învierii Sale împrăştie întunecimile, biruind moartea, păcatul, diavolul.
Astfel, „avându-L pe Hristos mântuire” (antifoanele Vinerii Mari), putem să trăim, să nădăjduim, să iubim, să ne căim, să avem bucurie şi pace în sufletele noastre, să ne jertfim, să participăm activ la orice încercare bună care are în vedere binele omenirii.
Nu uităm că Hristos prin Crucea Sa a arătat că lumea noastră bolnavă nu poate să devină nici scop în sine, nici scop final al vieţii noastre. Prin Învierea Sa a arătat că în această lume poate să strălucească lumina lui Hristos, iar lumea să-şi afle sensul ei, tămăduirea ei şi menirea ei în dragostea veşnicului Dumnezeu Treimic.
Ne-a mai arătat şi că putem „să aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
Slujba Învierii începe cu slavoslovia Sfintei Treimi: „Slavă Sfintei şi Celei deofiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”.
Într-adevăr. Toată slava şi închinarea şi mulţumirea se cuvin Tatălui, Care Îl trimite pe Fiul Său ca Mântuitor al lumii, Fiului Care S-a deşertat pe Sine şi S-a jertfit pentru noi şi Preasfântului Duh Care a colaborat şi colaborează la lucrarea izbăvitoare a Domnului şi-L face prezent pe Hristos şi în generaţia noastră.
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie
Sfântul Munte,
Sfântul Munte,
Arhim. Gheorghe, Sfintele Paşti 2003
(traducere şi adaptare din elina: Leontie monahul din revista bilunară „Parakatathiki”, Tesalonic, martie-aprilie 2003, nr. 29, pp. 3-4)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu