17 august
Sfantul Alipie - Icoana pictata de Viktor Vasnetsov -
Tretyakov Gallery - Moscova
Imitator în viaţa îngerească şi virtute al primului iconograf, al sfântului evanghelist Luca, s-a dovedit a fi cuviosul părintele nostru Alipie de la Peşteri. Acest fericit monah picta în chip minunat chipurile sfinţilor, în timp ce avea grijă să-şi împodobească şi sufletul cu toate virtuţile. De aceea şi Dumnezeu l-a învrednicit să devină un doctor tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor.
Fericitul Alipie, mai înainte încă de a intra în monahism, a fost martorul acelei impresionante minuni ce s-a petrecut în biserica Lavrei, pe vremea când avea loc pictarea acesteia. Îi ajuta pe atunci pe pictorii greci care împodobeau biserica Născătoarei de Dumnezeu şi a văzut cu ochii săi acel porumbel care s-a arătat în chip minunat, după cum am istorisit în textul de mai sus.
După acest fapt minunat Alipie a rămas la mănăstire şi a primit intrarea în viaţa cea îngerească din mâinile cuviosului stareţ Nikon. El a continuat apoi să înveţe şi să se desăvârşească în sfânta artă a iconografiei. Şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu a căpătat îndemânarea de a imprima în chipurile icoanelor celor neînsufleţite expresia tuturor virtuţilor şi harismelor, cu care aceşti sfinţi se împodobiseră în timpul vieţii lor pământeşti. Această îndemânare i-o dăruise Domnul, deoarece se ocupa de iconografie nu pentru a avea foloase materiale sau slavă deşartă, ci spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi. Multe dintre icoane le-a pictat pentru mănăstire şi multe pentru părintele stareţ şi pentru chiliile fraţilor. A învăţat de asemenea şi arta restaurării vechilor icoane şi se îngrijea mult pentru refacerea acelora care fuseseră aduse de demult la mănăstire de către primii monahi ai Peşterilor.
Cuviosul Alipie nu stătea niciodată degeaba. Prin vrednicia sa se asemăna cu părinţii din vechime, care-şi petreceau timpul prin muncă şi rugăciune.
Tot ceea ce câştiga de pe urma acestei îndeletniciri, era împărţit în trei părţi. O parte o folosea pentru a-şi cumpăra cele necesare atelierului său. A doua parte era împărţită săracilor iar a treia parte era dată pentru nevoile mănăstirii. Aşa făcea întotdeauna, cu binecuvântarea stareţului, fără să dea odihnă trupului său ziua şi noaptea. Noaptea priveghea în rugăciune şi metanii iar ziua, după terminarea sfintelor slujbe zilnice, îşi începea lucrul cu smerenie, cu răbdare şi cu migală. Nimeni nu l-a văzut vreodată stând degeaba. Nimeni nu l-a auzit să vorbească mai mult decât trebuie. Şi niciodată nu a acordat mai multă importanţă lucrului mâinilor, în dauna rugăciunii şi a adorării lui Dumnezeu.
Văzând stareţul hărnicia sa, virtuţile şi grija pentru împlinirea datoriilor monahale, a fost luminat de Dumnezeu să-l propună pentru a fi hirotonit preot.
După hirotonia sa, fericitul Alipie a strălucit şi mai mult prin cultivarea virtuţilor monahale şi prin perseverenţa în îndeplinirea datoriilor sale sfinte. S-a învrednicit chiar să devină duhovnic şi să dăruiască astfel, prin harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, celor care veneau să se spovedească la dânsul. Această activitate sfinţitoare a fost îmbogăţită de nenumărate minuni. Vom relata în continuare câteva dintre acestea, care au rămas vii în memoria obştii de la Lavra.
Odată, unul dintre creştinii foarte bogaţi de la Kiev s-a îmbolnăvit de lepră. Disperat, a cerut ajutorul celor mai buni medici. Din păcate însă aceştia nu au putut să-l ajute cu nimic.
Neştiind ce să mai facă a apelat şi la vrăjitorii idolatri, sperând că se va face bine prin mijloacele lor demonice de vindecare. Nu doar că nu s-a făcut bine, ci situaţia bolii sale s-a înrăutăţit şi mai mult.
Atunci unul dintre prietenii săi l-a sfătuit să se ducă şi la mănăstirea Peşterilor şi să-i roage şi pe părinţii de acolo ca să-l ajute. Însă acel nefericit, în vreme ce crezuse că l-ar fi putut face bine magii idolatri, nu accepta să creadă că iubitorii de Hristos, monahii, ar fi putut să-l ajute cu ceva. De aceea nu vroia să se ducă la Lavra. După mai multe insistenţe însă ale prietenului său, se hotărî să încerce şi acest lucru. Plecă spre mănăstire cu inima îndoită, însoţit de apropiaţii săi.
Stareţul îi dădu să bea apă de la izvorul cuviosului Teodosie. Îl spălă de asemenea pe faţă şi pe cap cu aceeaşi apă şi-l lăsă să plece. Când însă sărmanul om ajunse acasă, observă că boala sa se înrăutăţise şi mai tare. Rănile sale se deschiseseră şi curgea din ele puroi, în timp ce trupul său împrăştia un miros îngrozitor, care-i ţinea la depărtare pe ceilalţi oameni. Motivele acestei evoluţii nu erau altele decât necredinţa sa şi lipsa de pocăinţă.
Leprosul a început să se jeluiască şi să plângă pentru starea în care se găsea. Rămase pentru multă vreme închis şi izolat în camera sa. Plin de ruşine şi dezamăgire pentru starea pe care o avea şi pentru mirosul pe care-l răspândea, îşi aştepta moartea, care se părea că nu era departe.
Însă iată, iubitorul de oameni, Dumnezeu l-a luminat şi a înţeles astfel motivul îmbolnăvirii sale. Şi ca un al doilea David, a strigat de departe rudelor sale:
– «Faţa mea s-a acoperit de ruşine! Bicisnic m-am născut între fraţii mei şi străin între fiii maicii mele», deoarece fără credinţă şi cu inima pătată de păcate am îndrăznit să mă duc la mănăstire şi să cer vindecarea!
S-a ridicat şi a plecat îndată din nou la mănăstire. A cerut de la stareţ să se spovedească. Acesta l-a trimis la cuviosul Alipie. Cu lacrimi şi cu zdrobire de sine leprosul şi-a mărturisit toate păcatele sale şi cu sinceră pocăinţă a cerut de la Dumnezeu iertarea. Cuviosul i-a spus:
– Copilul meu, lucru mare şi mântuitor ai săvârşit acum prin mărturisirea păcatelor tale. Îţi aduci aminte ce zice regele şi profetul David? «Şi am zis: îmi voi răscumpăra păcatele mele Doamne. Iar Tu vei trece cu vederea neruşinarea inimii mele». Acelaşi lucru s-a întâmplat acum şi cu tine. Te-ai mărturisit cu pocăinţă înaintea Domnului şi Acesta te-a iertat, ca unul ce este bun şi de oameni iubitor.
După ce luminatul de Dumnezeu Alipie i-a dat şi multe alte sfaturi folositoare şi mântuitoare, a luat un pic de culoare, din cele pe care le folosea la atelierul său, şi a uns rănile bolnavului. Apoi l-a condus în biserică şi l-a împărtăşit. La sfârşit l-a dus într-un colţ unde se găsea un vas cu apă, în care se spălau preoţii după Sfânta Liturghie.
– Spală-te cu această apă, i-a spus cuviosul celui bolnav.
Acesta s-a spălat de culorile cu care fusese uns şi în acea clipă – o minune! – rănile au dispărut şi faţa sa s-a curăţat!
A căzut îndată la picioarele cuviosului, spălându-le cu lacrimi de recunoştinţă, pentru că-l scăpase atât de lepra trupească cât şi de cea sufletească.
Foarte uimiţi au rămas şi rudele leprosului când au văzut această minune. Şi au întrebat:
– Cum de s-a întâmplat aceasta? Cum de prima dată când a venit la mănăstire boala sa s-a agravat, în vreme ce acum s-a vindecat?
– Fraţilor, le-a spus duhovnicul Alipie, Domnul ne spune: «Nimeni nu poate să slujească la doi domni»! Acest om a lucrat mai întâi prin păcatele sale pentru duşmanul nostru diavolul. Şi când s-a îmbolnăvit, tot la acesta s-a dus să caute vindecarea: la magi şi la vrăjitoare. Şi nu a crezut în Domnul, ca în singurul Mântuitor şi Vindecător al sufletelor şi al trupurilor. Prima dată a venit aici cu inima plină de necredinţă şi necurăţie. De aceea şi boala sa s-a agravat. Deoarece Domnul a spus: «Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea19 (Marcu XI, 24)». Iar acum când a venit cu credinţă, însă şi cu pocăinţă, Dumnezeu l-a vindecat.
După ce au ascultat această explicaţie a cuviosului Alipie, oamenii aceia au făcut o adâncă metanie în faţa sa şi au plecat spre casele lor «slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte văzuseră şi auziseră…».
Tot în oraşul Kiev trăia pe atunci un om iubitor de Hristos, care construise pe cheltuiala sa o mică biserică şi dorea acum să o împodobească cu şapte icoane mari. Pentru aceasta a dat la doi monahi de la Lavra, cunoscuţi de-ai săi, mai multe monede de argint, precum şi lemnul care era necesar, şi le-a spus:
– Vă rog foarte mult, părinţilor, spuneţi-i cuviosului Alipie să accepte argintul acesta, pentru iubirea de Hristos, şi să picteze aceste şapte icoane pentru bisericuţa mea.
Vai însă! Acei doi erau numai cu numele şi cu portul monahi! Sufletul lor însă era predat celui viclean, plin de răutate, stricăciune şi iubire de arginţi. Ce au făcut deci? S-au înţeles să păstreze pentru ei argintul şi să nu-i spună nimic lui Alipie, pe care-l urau mult pentru viaţa sa virtuoasă şi pentru talentul său. Erau şi ei pictori, ajutoare ale cuviosului, dar pentru neglijenţa şi lenevia lor duhovnicească nu le dăruise Dumnezeu harisma de neîntrecut, cu care-l împodobise pe bunul Alipie. Au dus deci plăcile de lemn într-un paraclis mic al mănăstirii, care era aproape permanent încuiat şi au ascuns banii într-un loc secret, fără să aibă nici o remuşcare pentru marele păcat pe care-l săvârşeau.
A trecut multă vreme, cel care comandase picturile a trimis un mesaj celor doi monahi, întrebându-i în ce stadiu se află lucrarea comandată de dânsul. Aceştia însă i-au răspuns că Alipie cere încă pe atâtea monede de argint, faţă de câte dăduse la început.
Fără să se supere creştinul trimise şi aceşti bani, cu rugămintea să fie grăbită execuţia lucrărilor. Şi aceşti bani au fost reţinuţi de cei doi lacomi monahi.
Înrobiţi de răutate şi de lăcomie, au ajuns la neruşinarea de a cere şi pentru a treia oară aceeaşi sumă de bani, motivând că Alipie este cel care-i cere. Creştinul nu a refuzat nici de această dată să-i trimită. Cunoscând viaţa curată a sfântului, a crezut că banii pe care i-a trimis în primele două dăţi nu au fost de ajuns. Fără să bănuiască nimic a trimis şi de această dată, cerând cu bunătate să-l aibă în rugăciunile şi în binecuvântările acestuia.
Când însă iarăşi după mai mult timp creştinul a trimis la mănăstire pe cineva, ca să se intereseze de stadiul la care a înaintat lucrarea comandată de el, acei doi monahi, întunecaţi de răutate, au răspuns că Alipie, cu toate că primise răsplată întreită, refuză să picteze icoanele.
Surprins şi scandalizat totodată de cele auzite, creştinul s-a pornit îndată cu suita sa spre mănăstire. Odată ajuns aici i-a povestit păţania sa părintelui stareţ Nikon şi a cerut să fie despăgubit de această înşelătorie a cuviosului Alipie.
Marele Nikon l-a chemat la sine pe Alipie şi i-a spus cu asprime:
– De ce, părinte Alipie, l-ai nedreptăţit pe acest creştin? De atâtea ori te-a rugat şi atâţia bani ţi-a trimis pentru icoanele sale! Ce înseamnă frate toate acestea pe care le-am auzit? Eu până acum am crezut că nu eşti iubitor de arginţi şi că pictezi icoanele pentru slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi.
– Cinstite părinte, a răspuns cu mirare Alipie, sfinţia voastră ştiţi că nu mi-am neglijat niciodată lucrul şi nici nu am făcut aceasta pentru bani. Iar ceea ce îmi spuneţi acum mie îmi este total necunoscut.
– Nu te-a plătit acest creştin de trei ori, şi nu ţi-a trimis şi lemnul necesar pentru şapte icoane? De ce nu ai îndeplinit comanda sa? Şi unde este lemnul destinat icoanelor?
Alipie însă nu ştia ce să mai spună şi nu înţelegea nimic din toate acestea. Atunci stareţul a trimis doi, trei monahi să caute lemnele destinate icoanelor. Unul dintre aceştia le văzuse din întâmplare în paraclisul acela al mănăstirii cu câteva zile mai înainte. Cuviosul Nikon a chemat la sine apoi şi pe cei doi monahi cărora le fusese dat personal argintul.
Altele însă sunt dorinţele oamenilor şi alta este voia făcătorului de minuni Dumnezeu. Ce s-a întâmplat deci? Îndată ce fraţii au intrat în micul paraclis, ce să vadă? Acolo unde ieri văzuseră atârnate doar nişte simple scânduri destinate icoanelor, acum se aflau şapte icoane pictate în mod excepţional de frumos! Icoane ce-l reprezentau pe Domnul, pe Maica Domnului şi pe alţi sfinţi! Impresionaţi şi zguduiţi de minunata întâmplare, le-au adus în faţa stareţului. Când peste puţin timp au înţeles cu toţii ce se întâmplase, au căzut la pământ şi s-au închinat cu mare evlavie la icoanele cele nefăcute de mână omenească, ale Împăratului ceresc, ale Preasfintei Maicii Sale şi ale sfinţilor Săi aleşi.
Între timp au venit şi cei doi monahi vinovaţi. Fără să cunoască minunea ce se săvârşise, au început să-l acuze cu fraze urâte şi pline de răutate pe cuviosul Alipie, că este hoţ şi înşelător.
Scandalizaţi de cele auzite, cei prezenţi le-au arătat icoanele zicându-le:
– Încetaţi, oameni neruşinaţi! Iată, aceste icoane, care s-au pictat prin mâna lui Dumnezeu, mărturisesc despre nevinovăţia lui Alipie şi despre minciunile voastre!
Aceia nu au putut să-şi creadă ochilor atunci când au văzut icoanele. Plini de frică şi ruşine s-au aşezat într-un colţ şi au tăcut. Au refuzat însă să-şi recunoască vinovăţia, care era însă atât de evidentă pentru toţi cei prezenţi.
Atunci stareţul, văzând nesimţirea şi răutatea lor, le-a poruncit să plece din cadrul mănăstirii, asemenea unor mădulare stricate, ca nu cumva să molipsească şi celelalte membre sănătoase. I-a alungat din obşte din cauza lipsei lor de pocăinţă până în ultimul ceas, ca să nu se smintească şi alţii de o astfel de grea boală sufletească. Iar aceia, chiar şi când au plecat, au continuat să insiste în răutate şi în stricăciune. Au început să răspândească zvonul că ei ar fi pictat acele icoane şi că şeful atelierului lor Alipie, vrând să păstreze banii numai pentru el, a lăsat să se creadă că icoanele au fost pictate în chip minunat şi nu de mână omenească.
Însă aceste bârfe nu au reuşit să fie crezute. Din nou, însuşi Dumnezeu a intervenit cu noi semne minunate şi a confirmat minunea Sa, slăvindu-l şi pe robul Său, Alipie.
S-a întâmplat deci, ca prin îngăduinţa Domnului, câţiva ani mai târziu, să izbucnească un incendiu puternic în tot oraşul Kiev, care a ars o mare parte dintre clădirile acestuia. Printre acestea a ars şi bisericuţa cu cele şapte icoane nefăcute de mână omenească. Când a fost stins incendiul, în vreme ce bisericuţa arsese întreagă şi nu mai rămăsese nimic în picioare, icoanele au fost găsite întregi, neatinse, ca şi cum ar fi fost nou pictate! Nu erau nici măcar afumate.
Domnitorul Kievului de atunci, Vladimir al II-lea Monomahul, a aflat despre această minune. Ca să creadă însă a vrut să vadă cu proprii săi ochi. Şi într-adevăr, se duse la locul catastrofei, unde le găsi pe toate arse şi dărâmate în cutremurătoare ruine. Numai cele şapte icoane străluceau în soare, fără să fie atinse nici de flăcări nici de fum. Acolo Vladimir a aflat de la mulţimea adunată istoricul acestor icoane, cum că nu sunt făcute de mână omenească. Apăruseră pictate pe lemn în chip minunat prin puterea lui Dumnezeu şi pentru harul nedreptăţitului monah Alipie.
Impresionat, domnitorul a cerut una dintre icoane, cea a Maicii Domnului, şi a trimis-o la Rostov, în biserica de piatră pe care el însuşi o ridicase acolo. Mai târziu şi aici această icoană a rămas nevătămată în chip minunat, în urma unui puternic cutremur ce a dărâmat întreaga biserică. Apoi a fost dusă într-o biserică de lemn. Şi aceasta a ars după câţiva ani, în urma unui puternic incendiu şi din nou această icoană a fost salvată, pentru a treia oară, în chip miraculos, fără nici o stricăciune, după ce stătuse pentru multe ore în focul devastator.
Icoana Maicii Domnului "Sven"
O altă minune impresionantă a avut loc către sfârşitul vieţii cuviosului Alipie.
Unul dintre creştinii evlavioşi a comandat sfântului Alipie o icoană reprezentând Adormirea Maicii Domnului. O promisese Preasfintei pentru hramul de la 15 August, şi de aceea l-a rugat să fie gata la timp.
Peste câteva zile însă bunul părinte Alipie se îmbolnăvi grav. Adormirea sa se apropia. Astfel îi era aproape imposibil să-şi îndeplinească şi această ultimă comandă.
Creştinul cu pricina se întristă foarte tare. A venit la cuvios, care se găsea în patul său în stare gravă şi l-a rugat să găsească o soluţie astfel încât să fie gata icoana sa în ziua de hram.
– Nu fi trist, copilul meu, a răspuns cu voce stinsă sfântul. Ai încredere în Dumnezeu şi în sfântă voia Sa. Icoana Născătoarei de Dumnezeu se va găsi la locul ei în acea zi.
Mângâiat de aceste cuvinte ale cuviosului creştinul se întoarse bucuros la casa sa.
Cu toate acestea, în ziua ajunului sărbătorii, când se duse să ia icoana, îşi dădu seama că aceasta nu era gata, în vreme ce cuviosul era într-o stare şi mai gravă. Supărat atunci îi spuse:
– De ce, părinte Alipie, nu m-aţi anunţat despre starea sănătăţii sfinţiei voastre? Aş fi găsit un alt pictor ca să-mi facă icoana. Am promis că mâine o voi duce la biserică. Ce voi face acum? M-aţi făcut de ruşine! Nu mă aşteptam de la dumneavoastră la aşa ceva!
– Fiul meu, a răspuns cu blândeţe cuviosul, cumva din lenevie nu am îndeplinit promisiunea mea…? Să ştii însă că Domnul poate numai cu un singur cuvânt să picteze icoana Maicii Sale. Eu desigur că acum plec din această lume, după cum mi-a arătat Domnul. Pe tine însă nu te voi lăsa întristat.
În ciuda acestei asigurări primite de la cuvios, creştinul plecă supărat la casa sa.
Însă iată! Peste puţin timp intră în chilie un tânăr strălucitor şi frumos. Se aşeză în faţa şevaletului şi începu să picteze icoana Adormirii în tăcere. Cuviosul se uita la el cu atenţie. Mai întâi întinse pe lemn aurul. Apoi pregăti toate culorile cu o mare iuţime şi în trei ore termină deja de pictat întreaga icoană!
Se întoarse atunci către cuvios şi-l întrebă:
– Părinte! Îi lipseşte ceva? Am greşit cu ceva?
– Ai făcut-o foarte frumoasă, îngere al lui Dumnezeu, a răspuns acesta. Dumnezeu te-a ajutat să o faci minunată.
Îndată după aceasta, «pictorul», cel trimis de Dumnezeu, luă în mâinile sale icoana şi se făcu nevăzut.
Între timp creştinul acela care comandase icoana nu a putut toată noaptea să închidă un ochi, din cauza supărării sale. Când s-a făcut dimineaţă, în ziua Adormirii Maicii Domnului, se gândea că vai, hramul se va face fără icoana pe care o promisese!
Se sculă din pat cu inima grea şi după ce se pregăti se duse la biserică. Încă nu se luminase bine de ziuă. Era primul care ajunsese la biserică. Ar fi putut foarte bine să plângă acolo pentru greşeala sa. Nu l-ar fi văzut nimeni.
Îndată însă ce a intrat înăuntru, ce să vadă? Frumoasa icoană strălucitoare era aşezată la locul ei de închinare!
– Doamne miluieşte! A strigat şi a căzut la pământ, crezând că are o vedenie. Cu cât trecea timpul însă, îşi dădea seama că icoana era adevărată. Cu frică şi cu cutremur îşi aminti de asigurarea pe care i-o dăduse cuviosul Alipie, cum că icoana avea să fie gata în ziua hramului.
Plin de teamă se ridică şi se întoarse la casa sa, pentru a-i anunţa pe ai săi despre cele petrecute. Apoi au alergat cu toţii cu mare bucurie la biserică, purtând cu ei lumânări şi tămâie.
Când au ajuns, au văzut că icoana strălucea asemenea soarelui, atât de tare încât, nu o puteau privi în faţă. Au căzut la pământ şi i s-au închinat tremurând de emoţie şi tulburare.
După slujba ce a urmat, acel creştin cuvios a venit la mănăstire, la părintele stareţ şi i-a povestit cele petrecute. Au mers apoi împreună la fericitul Alipie.
Stareţul l-a întrebat:
– Părinte Alipie, cum şi de către cine a fost pictată icoana acestui om?
Atunci cuviosul le-a istorisit toate cele întâmplate.
– Îngerul lui Dumnezeu a pictat-o, a spus. Acela a dus-o apoi şi în biserică. Şi iată! Acelaşi înger stă acum aici, lângă mine, aşteptând porunca Domnului ca să ia sufletul meu. Îl vedeţi? Binecuvântat să fie Dumnezeu!
Şi cu aceste cuvinte cuviosul îşi predă sufletul Domnului. Era 17 August.
Fraţii din obşte au îngropat cu cinste sfinţitul său trup în peştera cuviosului Antonie, lângă ceilalţi părinţi adormiţi.
Astfel sfântul şi taumaturgul iconograf Alipie, care împodobise multe biserici cu icoanele sale, împodobea acum atât pământul cât şi cerurile. Pământul prin sfintele sale moaşte iar cerurile prin cuviosul său suflet.
Sursa: Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu