"Hristos a inviat, fratii mei !
Prin Invierea Lui, Hristos a biruit pacatul si moartea, a stricat imparatia intunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei inrobiti si a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu si ale omului. Slava si lauda sa Ii aducem Lui, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin." (Sfantul Nicolae Velimirovici)
Predica la Invierea Domnului - Sfintele Pasti
Cei inghetati se strang in jurul focului, ce flamanzi se strang in jurul mesei; cei care au rabdat suferinta mare in noaptea cea lunga se bucura la venirea zorilor; cei sleiti de lupte aprige se veselesc la venirea biruintei neasteptate. O, Doamne, prin Invierea ta, Tu Te-ai facut toate lucrurile pentru toti oamenii! O, Preabogatule Imparate, cu un dar, Tu ai umplut toate mainile noastre intinse catre cer! Bucurati-va, o, tu, cerule si, o, tu, pamantule, bucurati-va! Bucura-te, o, tu, cerule, precum se bucura mama care isi hraneste copiii cei flamanzi; bucura-te, o, tu, pamantule, precum se bucura copiii la primirea hranei din mainile mamei lor!
Biruinta lui Hristos este singura biruinta intru care se poate bucura intreaga lume, chiar de la inceputuri pana la sfarsit. Oricare alta biruinta de pe pamant a deosebit si inca ii deosebeste pe oameni, unii de altii. Atunci cand un imparat pamantesc castiga o victorie asupra altui imparat, unul dintre ei se bucura, iar celalalt se plange. Atunci cand omul iese biruitor asupra vecinului sau, sub un acoperis este cantare, iar sub celalalt este plangere. Nici o izbanda de bucurie de pe pamant nu este lipsita de otrava rautatii: biruitorul obisnuit, de pe pamint, se bucura atat prin rasul sau, cat si prin lacrimile dusmanului sau biruit. El nici nu vede cum loveste raul prin mijlocirea bucuriei.
Cand Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe biruit intr-o cusca de fier in fata careia a mancat un ospat al biruintei. Rautatea lui i-a fost intreaga sa bucurie; ticalosia lui a fost hrana veseliei lui. O, fratii mei, ce scurta bucurie este rautatea! O, raul este hrana prea otravitoare pentru veselie! Cind regele Stefan Dusan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat in pamantul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adanca, a plecat la o manastire ca sa posteasca si sa se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decat cel dintai. Dar aceasta biruinta, ca fiecare biruinta, nu era lipsita de taisul pregatit pentru cel care a biruit. Dar chiar si cea mai inflacarata istorie a lumii este ca un soare, ale carui raze sunt pe jumatate luminoase, pe jumatate intunecate.
Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti cei care se afla sub el. Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neinvins. Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma.
Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti cei care se afla sub el. Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neinvins. Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma.
Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de taine? Este; dar in acelasi timp este descoperita si intregii omeniri, celor vii si celor morti.
Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de dar? Este, si mai mult decat atat. Nu este mama mai plina de dar cand, nu o data sau de doua ori isi izbaveste copiii de serpi, dar pentru a-i izbavi pe ei pentru todeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul serpilor si ii arde in intregime?
Vei spune ca aceasta este o biruinta tamaduitoare? Este, tamaduitoare si mantuitoare pentru vecii vecilor. Aceasta biruinta aleasa mantuieste oamenii de rau si ii face fara de pacat si fara de moarte. Nemurirea fara lipsirea de pacat ar insemna doar largirea puterii raului, si a rautatii si a pizmei, dar nemuriea dimpreuna cu lipsa de pacat aduce bucuria fara de margini si ii face pe oameni fratii ingerilor minunati ai lui Dumnezeu.
Cine nu s-ar bucura intru biruinta Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinta Lui nu L-a facut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a facut astfel. Biruinta Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este insfacare, ci daruire. Cuceritorii pamantesti iau biruinta asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici macar un singur cuceritor pamantesc, imparat sau capetenie, nu doreste ca biruinta lui sa-i fie luata si data altcuiva; numai Domnul Cel Inviat daruieste biruinta Lui cu amandoua mainile, fiecaruia dintre noi si nu este suparat, ci mai mult Se bucura atunci cand noi, prin biruinta Lui, ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii si mai bogati decat am fost.
Biruintele pamintesti arata mai bine cand sunt privite de departe, dar sunt mai urate si mai respingatoare cand sunt privite de aproape; in vreme ce, in ceea ce priveste biruinta lui Hristos, nu se poate spune de unde arata mai bine, de departe sau de aproape. Privind aceasta biruinta de departe, ne minunam de aceasta, ca fiind fara de asemanare in stralucirea, curatia si harul ei mantuitor. Privind aceasta biruinta de aproape, ne minunam de aceasta, pentru ca sunt invinsi vrajmasii cumpliti si pentru ca au fost sloboziti robi fara de numar ai lor. Astazi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, inchinata sarbatoririi acestei biruinte a lui Hristos si de aceea se cade sa privim aceasta biruinta de aproape, atat pentru mai buna noastra cunoastere, cat si pentru mai marea noastra bucurie.
Atunci sa ne apropiem de Domnul nostru inviat si biruitor si sa ne intrebam:
Mai intai: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Invierea Sa ?
In al doilea rand: pe cine a slobozit Hristos prin biruinta Sa ?
I
Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul. Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cand primul om s-a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste nimic despre moarte si traind in ascultare desavarsita fata de Dumnezeu, el nu putut cunoaste nimic despre pacat. Acolo unde nu se cunoaste moartea nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut nici rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea, au venit impreuna cu pacatul: omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui. De aceea, atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat: "Adame, unde esti?", el a spus: "Am auzit glasul Tau in rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns" (Facerea 3:9-10). Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte. Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic. Asadar, fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu. Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului - ca o pisica de casa care, atunci cand se salbaticeste, o porneste pe dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutalea, al miilea, pana cand omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3:19), aratand nu numai judecata lui Dumnezeu ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata inceput, a crescut grabnic.
Urmasii lui Adam, neam dupa neam, s-au legat din ce in ce mai mult de pamant si s-au tot faramitat, si s-au imprastiat, pacatuind cu rusine si murind cu frica si groaza. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur si tarana; dar, cu cat se ascundeau mai mult, cu atat se lepadau mai mult de adevaratul Dumnezeu si cu atat L-au uitat mai mult. Natura, care se intindea odinioara la picioarele oamenilor, treptat a crescut pana deasupra capului lor, astfel ca in cele din urma, aceasta a ascuns cu totul fata lui Dumnezeu de la ei si a luat locul Lui. Si omul a inceput sa-si faca un dumnezeu din natura: ascultand de ea, purtandu-se potrivit cu ea, rugandu-se ei si aducandu-i jertfe. Dar inchinarea la natura nu a fost in stare sa o izbaveasca nici pe aceasta nici pe om de la moarte si stricaciune. Calea cumplita pe care o urma omenirea era calea pacatului; si aceasta cale pierzatoare ducea neinduplecat catre cetatea cea una intunecata si numai una: cetatea mortii. Imparatii pamantului au carmuit oamenii; pacatul si moartea au carmuit atat oamenii cat si imparatii. Cu cat calea ducea mai departe, cu atat sporea greutatea pacatului, precum bulgarul de zapada care se rostogoleste la vale. Omenirea ajunsese in adancurile deznadejdii cand a aparut Biruitorul cel ceresc ca sa-i mantuiasca.
Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Vesnic fara de pacat si vesnic fara de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presarand florile nemuririi odata cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea pacatului si mortii au inviat la cuvantul Lui. Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de pacate asupra Lui, in acelasi chip in care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a imbracat in vesmant de om, muritor. Dar pacatul omenesc era atat de greu si de cumplit ca, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorat in mormant. Insutit fie binecuvantat acel mormant din care a tasnit rau intreg de nemurire pentru intreaga omenire! Biruitorul a pogorat dincolo de morminte, pana in iad, unde a rasturnat tronul lui Satan si a stricat pamantul roditor al tuturor uneltirilor impotriva oamenilor. Din adancimea mormantului, Biruitorul S-a inaltat in cerurile cele mai inalte, deschizand o cale noua - catre cetatea vietii. El a stricat iadul intru toata taria Lui si, intru taria Lui, a slavit trupul Sau si S-a inaltat din mormant - intru puterea Lui, care este nedespartita de aceea a Tatalui si a Duhului Sfant. Bland ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferinta si la moarte, si puternic fiind ca Dumnezeu, El a rabdat suferinta si a biruit moartea. Invierea Sa este adevarata si este in acelasi timp proorocirea si chipul invierii noastre - caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi (I Corinteni 15:52).
Unii se vor intreba: cum se poate spune ca Domnul Cel inviat a biruit moartea, cand oamenii inca mor? Cei care vin in aceasta lume prin pantecele mamei lor o vor parasi prin moarte si mormant. Aceasta este regula. Numai ca, pentru noi, cei care murim intru Hristos, moartea nu mai este o prapastie adanca intunecata, ci nasterea la viata noua si intoarcere in patria noastra. Pentru noi mormantul nu mai este un intuneric vesnic, ci poarta la care ne asteapta ingerii minunati ai lui Dumnezeu. Pentru toti cei care sunt indestulati de dragoste pentru Preafrumosul si Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormantul s-a facut doar ultima impiedicare pana a ajunge inaintea fetei Lui - si aceasta impiedicare este neputincioasa, ca panza de paianjen. Si astfel slavitul Apostol Pavel striga: "Pentru mine viata este Hristos si moartea, un castig" (Filipeni 1:21). Cum sa nu fi biruit Domnul moartea, cand moartea nu se face vazuta inaintea Lui? Mormantul nu mai este o prapastie adanca, pentru ca El a umplut-o cu Sine; nici mormantul nu mai este intuneric pentru ca El l-a luminat; nici frica si groaza nu mai este pentru ca El arata inceputul, nu sfarsitul; nici nu este patria noastra vesnica, ci numai usa catre patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Invierea lui Hristos si de dupa, este ca si deosebirea dintre un incendiu foarte intins si flacara unei lumanari. Biruinta lui Hristos este esentiala, si de aceea, prin El, moartea a fost inghitita de biruinta (I Corinteni 15:54).
Altii se vor intreba: cum se poate spune ca Domnul Cel Inviat a biruit pacatul, cand oamenii inca pacatuiesc? Domnul a biruit pacatul cu adevarat. El a biruit pacatul prin zamislirea si nasterea Sa fara de pacat; apoi prin viata curata si fara de pacat de pe pamant; apoi prin suferinta Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; si in cele din urma El a incununat aceasta biruinta prin Invierea Sa cea slavita. El S-a facut leacul, leacul potrivit si de netagaduit, impotriva pacatului. Cel care este lovit de pacat numai de Hristos poate fi tamaduit. Cel care nu doreste sa cada in pacat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba aceasta dorire in realitate. Cand oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit aceasta boala! Ei au spus acelasi lucru cand au descoperit vindecarea pentru amigdalita, durere de dinti, guta si alte boli asemanatoare: le-am biruit! Atunci, descoperirea vindecarii unei boli inseamna biruirea ei. Hristos este pe departe Cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru ca El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se afla dincolo de toate bolile - pentru pacat, din care s-au nascut toate celelalte boli si toate celelalte suferinte ale omului, atat trupesti cat si sufletesti. Acest leac este El Insusi, Domnul Cel inviat si viu. El este singurul Leac bine lucrator impotriva pacatului. Daca oamenii, chiar si astazi, pacatuiesc, si pacatuind ajung la pieire, aceasta nu inseamna ca Hristos nu a biruit pacatul, ci numai faptul ca acei oameni nu au luat acel leac, unul si numai unul, impotriva bolii lor aducatoare de moarte; aceasta inseamna, fie ca nu Il cunosc destul pe Hristos ca leac, ori, daca Il cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricina sau alta. Dar istoria arata, prin mii si mii de glasuri, ca cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor si il iau in trupurile lor, se tamaduiesc si se fac intregi. Cunoscand slabiciunea fiintei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregatit leacul pentru cei credinciosi, ca acestia sa Il ia ca hrana si bautura sub chipul vazut al painii si al vinului. Aceasta a facut Iubitorul de Oameni din dragostea Lui nemasurata pentru oameni, pur si simplu pentru a le usura apropierea de leacul de viata datator impotriva pacatului si a stricaciunii aduse de pacat. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el ... si va trai prin Mine. (Ioan 6:56-57). Cei care pacatuiesc hranesc pacatul si viata care se afla in ei se pierde prin pacat. Totusi, cei care se hranesc cu Domnul Cel viu, se hranesc cu viata si viata din ei sporeste tot mai mult si moartea se imputineaza. Si cu cat viata sporeste, cu atat pacatul se micsoreaza. Dulceata neroada si intunecata a pacatului se inlocuieste in ei cu dulceata plina de bucurie si de viata datatoare a Biruitorului Hristos.
Binecuvantati sunt cei care au incercat si au simtit aceasta taina in viata lor. Ei se pot numi fii ai luminii si copii ai harului. Cand vor trece din viata aceasta, ei vor parasi spitalul fara sa mai fie bolnavi, ci oameni sanatosi.
II
Ne intrebam acum: pe cine a slobozit Domnul Cel inviat prin biruinta Lui asupra pacatului si a mortii ? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam? Oamenii unei clase sau pozitii sociale? Nu; in nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, in esenta, biruinta rautacioasa a cuceritorilor pamantesti. Domnul nu Se numeste "Iubitorul iudeilor" sau "Iubitorul grecilor" sau "Iubitorul saracilor" sau "Iubitorul aristocratilor" ci "Iubitorul oamenilor". El a pregatit biruinta Sa pentru toti oamenii, fara nici un fel de deosebire intre oameni, pe care numai ei singuri le nascocesc si le socotesc. El a dobandit biruinta pentru totdeauna si pentru ajutorul tuturor oamenilor ziditi si le-a daruit-o tuturor. Celor care primesc aceasta biruinta si aceasta se face si biruinta lor, El le-a fagaduit viata vesnica si salasluirea dimpreuna cu El in Imparatia cea cereasca. El nu sileste pe nimeni sa primeasca aceasta biruinta, cu toate ca are un pret atat de scump, ci lasa oamenilor libertatea de a alege daca o primesc sau nu. Asa cum omul in Rai a ales in chip liber caderea, moartea si pacatul din mainile lui Satan, tot la fel omul este liber si acum sa aleaga viata si mantuirea din mainile Domnului Celui Biruitor. Biruinta lui Hristos este un balsam, balsam de viata datator, pentru toti oamenii, toti cei care au capatat lepra din pacat si din moarte.
Acest balsam ii face pe bolnavi sanatosi si pe cei sanatosi si mai sanatosi.
Acest balsam inviaza mortii si da mai mare tarie vietii celor ce sunt in viata.
Acest balsam intelepteste omul, il innobileaza si il indumnezeieste; ii sporeste puterea insutit, inmiit si ii inalta cinstirea cu mult deasupra intregii celeilalte naturi, in starea ei de slabiciune, pana la stralucirea si frumusetea ingerilor si arhanghelilor lui Dumnezeu .
O, balsam preafrumos si datator de viata! Ce mana nu te-ar lua pe tine? Ce inima nu te-ar pune pe ranile ei? Care gura nu ti-ar canta cantari de lauda? Care pana nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecarile pe care tu le-ai facut celor bolnavi si invierile din morti savarsite de tine pana acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunostinta fata de tine?
Atunci, veniti toti fratii mei, care va temeti de moarte. Veniti mai aproape de Hristos Cel Inviat si Cel care Inviaza, si El va va slobozi pe voi din moarte si din frica de moarte.
Veniti, toti cei care traiti sub rusinea pacatelor voastre savarsite in chip deschis sau in ascuns. Apropiati-va de Izvorul de apa vie, care va spala si va curateste si care poate sa faca din vasul cel mai murdar vasul mai alb decat zapada.
Veniti, toti cei care cautati sanatatea, puterea, frumusetea si bucuria. Iata, Hristos Cel inviat este Izvorul tuturor acestora. El va asteapta cu mila si cu dragoste aprinsa, voind ca nici unul sa nu se piarda.
Inchinati-va inaintea Lui, in trup si in suflet. Uniti-va cu El cu toata mintea si cu gandurile voastre. Imbratisati-L din toata inima voastra. Nu aduceti slava inrobitorului, ci Eliberatorului; nu va uniti cu pierzatorul ci cu Mantuitorul; nu imbratisati pe cel strain ci pe Rudenia voastra cea mai apropiata si pe Prietenul vostru cel mai drag.
Domnul cel Inviat este Minunea minunilor, dar in timp ce este Minunea minunilor, El este de aceeasi fire ca si voi - de fire omeneasca adevarata, firea cea dintai, asa cum era a lui Adam in Rai. Firea omeneasca adevarata nu a fost zidita pentru a fi inrobita firii lipsite de judecata, care o inconjoara, ci ca sa stapaneasca firea prin puterea ei. Adevarata fire a omului nu sta nici in nevrednicie, nici in boala, nici in moarte si nici in pacatosenie, ci in slava si sanatate, nepacatosenie si viata vesnica.
Domnul Cel Inviat a sfasiat catapeteasma care despartea Dumnezeirea de omenirea cea adevarata si ne-a aratat in El maretia si frumusetea si a unuia si a celuilalt. Nici un om nu poate sa cunoasca pe Dumnezeu adevarat decat numai prin Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inviat; si nimeni nu poate sa cunoasca omul adevarat decat numai prin El.
Hristos a inviat, fratii mei !
Prin Invierea Lui, Hristos a biruit pacatul si moartea, a stricat imparatia intunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei inrobiti si a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu si ale omului. Slava si lauda sa Ii aducem Lui, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu