MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI - Pr. Protopop Theodoros Zissis

MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

ANTONIE CEL MARE „PĂRINTELE MONAHILOR”

(17 ianuarie)

CANTARI LA UTRENIE

Publicam mai jos un articol foarte important de data recenta al reputatului Pr. Protopop Theodoros Zissis, profesor al Şcolii de Theologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Thessalonic

1. Întovărăşirea ecumenistă nu este ceva specific zilelor noastre. Contextul istoric asemănător inter-religios şi inter-creştin.

În ultimul nostru articol intitulat „Întâlnirea dintre [Patriarhul] Vartholomeu şi Papă este departe de calea Sfinţilor Părinţi", am anunţat că vom continua prezentarea declaraţiilor noastre întemeiate pe cugetul nevremelnic al Bisericii, înfăţişat în vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli. Îndeosebi când Sfântul Spiridon, făcătorul-de-minuni şi ocrotitorul Kerkirei (Corfului), l-a izgonit pe Papă din biserica sa printr'o cutremurătoare minune, iar arhiereii de astăzi îl cheamă [pe Papă] în bisericile lor dreptslăvitoare, îl îmbrăţişează, îl cădesc şi îi doresc viaţă întru mulţi ani, aveam de gând să înfăţişăm această minune păstrată şi tâlcuită de Sfântul Athanasie din Paros, un mare cărturar şi dascăl al neamului Ellinesc, unul dintre cei trei Sfinţi Părinţi Colivazi din veacul al 18-lea[1]. Vom înfăptui totuşi cele gândite, însă cu o mică schimbare, din pricina suprapunerii unui praznic.

Pomenirea Marelui Antonie, în a cărui biserică slujim de 13 ani încoace, la Thessalonic, cu harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sfântului, ne-a dat prilejul să ne bucurăm iarăşi de citirea minunatei sale „Vieţi", o pildă de scriere dintre toate Vieţile Sfinţilor, aşternută pe hârtie de ucenicul său, Arhiepiscopul Alexandriei, stâlpul Dreptei-slăviri, cu adevărat Marele Athanasie.

O mare parte din „Viaţă" se ocupă de roadele nevoinţei Sfântului Antonie, de luptele sale cu dracii şi de aspecte aparte din învăţătura sa, cum ar fi lucrarea sa cea mai mare, de întemeietor al aşezămintelor pustniceşti, prin umplerea pustiei cu mănăstiri, ajungând astfel întemeietorul şi căpetenia vieţii de nevoinţă. „A înduplecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s'au făcut mănăstiri prin munţi, iar pustia s'a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s'au scris la petrecerea cea din cer"[2]. De două ori şi-a întrerupt îndelungata sa ieşire din lume, ca să lupte pentru Dreapta-slăvire şi să ajute la întărirea acesteia - care acum, ca şi atunci, era primejduită de vrăjmaşii cei din afară şi mai ales de cei din lăuntru. Creştinismul n'a luat niciodată parte la discuţii şi negocieri „de pe aceeaşi poziţie" cu celelalte credinţe, o hulă proferată de aşa-zişii conducători creştini de astăzi la antihristicele întâlniri inter-religioase, ci ca singurul adevăr, singura cale de mântuire, adevărata lumină care a înlocuit nu nişte lumini mai slabe, ci întunericul greşelii şi necunoaşterii lui Dumnezeu. „Norodul cel ce şedea întru întunerec a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor" (Mat. 4:16). Hristos n'a zis că este o cale, un adevăr, o lumină între alte căi, alte adevăruri, alte lumini, ci că e singura cale, singurul adevăr, singura lumină. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimenea vine la Tatăl fără numai prin mine" (Io. 14:6). „Eu sunt lumina lumii; cela ce urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii" (Io. 8:12).

Acest exclusivism al Scripturii este caracterizat astăzi de unii drept marginal şi fundamentalist, în timp ce defaimă şi resping pe toţi cei ce îl proclamă neîncetat şi cu credinţă ca fiind vestea cea bună şi viaţa pentru care Sfinţii Apostoli şi Mucenici au plătit din greu, alegând ca mai degrabă să fie chinuiţi şi să-şi verse sângele decât să facă compromisuri cu aşa-zisele „adevăruri", pentru a co-exista în modelul multicultural al legăturilor şi întâlnirilor inter-religioase, dintr'o ipotetică iubire de aproape.

2. Dascălii nelucrării şi făţărniciei. Cel atotştiutor şi cel smerit.

Înainte de Constantin cel Mare, în vremea prigonirii creştinilor din Alexandria de către Maximian, în 311, Marele Antonie, în vârstă de 61 de ani, a părăsit pentru o vreme pustia, nevoinţa şi rugăciunea, şi a venit în Alexandria, neînfricat şi netemător, râvnind să mărturisească şi să-i îmbărbăteze pe cei duşi la mucenicie. A nesocotit cu îndrăzneală poruncile judecătorului ca toţi monahii să iasă din cetate şi să nu stea la divanele de judecată. S'a înfăţişat înaintea mai-marelui ce şedea acolo la loc de cinste, arătând dorinţa creştinilor de a se lupta pentru credinţa lor şi de a o mărturisi. „A stat fără teamă, arătând nouă creştineasca râvnă; că şi el voia mucenicia, după cum s'a zis mai înainte"[3]. Bineînţeles, Dumnezeu l-a păzit şi Sfântul Antonie n'a mucenicit, pentru că era mai de folos în viaţă; însă el nu s'a închis într'o chilie din pustie, ci „slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dânşii să se ostenească în slujbele lor"[4]. Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei.

Bineînţeles, nu vom arăta aici cum i-a înfruntat Marele Antonie pe marii şi învăţaţii scriitori şi filosofi păgâni cu argumente imbatabile, deşi era neştiutor de carte, lăsându-i fără grai şi uluiţi. O vom face poate altă dată, căci idolatria şi păgânismul au apărut din nou, având susţinere puternică. Sfântul nu le ştia pe toate aşa cum le învăţaseră ei, el n'avea cunoaştere lumească, ci ştia Scriptura şi învăţăturile Sfinţilor şi, mai presus de toate, era de Dumnezeu învăţat şi de Dumnezeu însuflat. Credinţa nu înseamnă o mare învăţătură şi ştiinţă, ci o smerită supunere - nu faţă de cunoaşterea predominantă a unei epoci, ci faţă de adevărul Bisericii, nevremelnic şi veşnic. Dacă omul nu se leapădă de înţelepciunea sa şi de afişarea acesteia, cu smerenie făcându-se una duhului lui Hristos, al Bisericii, al Sfinţilor şi Părinţilor Bisericii, care deschide zările duhovniceşti, atunci el se va întreba mereu şi va avea îndoieli chiar şi în privinţa adevărului credinţei şi cunoaşterii simplilor credincioşi, învinuindu-i a fi atotştiutori şi iubitori de sine, fără de smerenie. Smerenia, însă, nu înseamnă acceptarea părerii predominante, ci cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, căci adesea mulţi se alătură minciunii şi o întăresc cu numărul lor, făcându-o majoritară. Dacă primirea părerii majorităţii, chiar dacă este în dezacord cu adevărul, constituie criteriul de acceptare, atunci nu doar Scriptura ar fi fost de neprimit, susţinută fiind de o mână de Apostoli, ci nici Biserica n'ar mai fi dăinuit în faţa valului de necredincioşi şi eretici.

3. Poziţia Sfântului Antonie împotriva ereticilor - o pildă de urmat astăzi pentru noi toţi

Dorim să înfăţişăm acum felul în care a înfruntat Sfântul Antonie erezia ariană, care ameninţa Biserica din lăuntrul ei, susţinută fiind de Împărat, conducători, patriarhi şi episcopi, la fel cum se întâmplă în zilele noastre cu pan-ereziile papismului şi ecumenismului, ce sunt însă mult mai primejdioase, deoarece subminează aproape toate dogmele de credinţă şi preschimbă dumnezeiasca învăţătură a Scripturii într'o învăţătură omenească obişnuită; ele înlătură pe Dumnezeu-Omul Hristos, pe Sfinţi şi pe Părinţi, şi pun în loc pe „infailibilul" papă al Romei şi noianul de erezii din Consiliul Mondial al aşa-ziselor Biserici. Prezentarea noastră va fi foarte folositoare chiar şi pentru cei ce pretind că nu văd vreo primejdie, pentru acei duhovnici „serioşi" care îi duc în rătăcire sau îi pun într'o situaţie foarte anevoioasă pe fiii lor duhovniceşti, care văd însă mai bine decât ei cu ochii Sfinţilor şi ajung să pună sub semnul întrebării dreptatea călăuzirii lor duhovniceşti. De bună seamă că Sfinţii sunt mai de încredere decât orice gherondă sau îndrumător duhovnicesc care nu se mânie de erezie şi nu se luptă s'o vădească sau s'o înlăture.

Aşadar, Marele Antonie a lăsat pustia pentru a doua oară şi a coborât în Alexandria. Episcop orthodox şi patriarh era Marele Athanasie, prigonit neîncetat şi surghiunit de mai multe ori, iar turma dreptslăvitoare se găsea sub ereticii arieni, ca şi acum sub încredinţarea patriarhilor şi episcopilor ecumenişti şi pro-ecumenişti. Marele Antonie, după cum ne învaţă „Viaţa" sa, în cele ale credinţei „statornic era, şi dreptcredincios"[5]. S'a împotrivit schismaticilor meletieni fiindcă îşi dăduse seama de la început de viclenia şi apostazia lor. Dar nici cu maniheii şi cu ceilalţi eretici n'a fost mai prietenos, ci i-a povăţuit şi i-a îndreptat spre a fi iarăşi credincioşi dreptslăvitori. Credea şi propovăduia că prietenia şi tovărăşia cu ei era dăunătoare şi putea duce la pierderea sufletului. Ura erezia ariană şi îi îndemna pe toţi să nu se apropie de aceştia, nici să primească credinţa lor mincinoasă. Odată l-au cercetat nişte arieni fanatici. Vorbind cu ei şi văzând reaua lor credinţă, i-a alungat din muntele în care se nevoia, zicându-le că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şerpilor. Astfel, am putea spune, s'a stabilit o rânduială care ne arată în chip limpede, adevărat şi nerătăcit cum să purtăm dialoguri cu eretici şi cum să interacţionăm cu ei pe plan omenesc şi obştesc. Ni se mai arată prin aceasta că în ziua de astăzi toate hotarele aşezate de Sfinţii Părinţi sunt năruite de către ecumenişti, care se îmbrăţişează şi se sărută cu ereticii ca şi cum aceştia ar fi binecinstitori şi de aceeaşi credinţă, şi niciodată nu se gândesc să le spună să plece şi să se ţină la depărtare, nici să-i mustre spre a se întoarce la Dreapta-slăvire. Dialogurile se poartă „de pe poziţii egale" - punerea pe picior de egalitate cu adevărul a minciunilor, a ereziilor şi a înşelărilor. Atunci când vorbeşti „de pe poziţii egale", înseamnă că dai prilej minciunilor să predomine în faţa adevărului, că te îndoieşti de adevăr şi că încă cauţi să îl afli. Dialogul Sfinţilor şi al Părinţilor, însă, este un dialog al lui Hristos cu femeia samariteancă, al Apostolilor cu iudeii şi neamurile, al Părinţilor cu ereticii, o chemare şi o mustrare pentru întoarcerea lor la adevăr, pentru a fi din nou cuprinşi în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; aceasta este adevărata unire şi pace. Toate celelalte sunt uniri mincinoase, păci mincinoase şi dialoguri mincinoase.

De atunci încoace, această scriere ne arată calea către adevărata unire, prin gura marelui Sfânt, şi cum se poate atinge ţelul ca „toţi să fie una", pentru care se străduie ecumeniştii, cuvânt cu cuvânt: Marele Antonie „încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s'a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinuieşte sufletului. Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s'o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui."[6].

4. Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sfântul Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, Diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor"[7].

Sfântul Antonie s'a cutremurat şi s'a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit[8]. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sfântului Antonie - bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor - vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie.

Potrivit „Vieţii" istorisite de Marele Athanasie, „pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s'a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s'a sculat Stareţul plângând. Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: «O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s'ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu». Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s'a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut", zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s'a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor»."[9]

Încheiere

Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Sântem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii" (iraţionalii) eretici; asistăm la această întinare şi o lăudăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor. Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a Şaptea Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie. Singura nădejde a Bisericii noastre de a-şi redobândi frumuseţea se află în sfatul şi povaţa Marelui Antonie: „Să nu vă întinaţi (adică molipsiţi) unindu-vă cu arienii". Să avem grijă să nu ne molipsim prin împărtăşirea cu papismul şi ecumenismul, şi cu ortodocşii pro-papişti şi pro-ecumenişti. Deoarece până acum n'am făcut aşa cu hotărâre şi tărie, Dumnezeu, de ani buni, prelungeşte mânia Sa şi robia dreptslăvitorilor în pan-erezia ecumenismului. Cât timp vor mai îngădui episcopii, monahii şi mirenii ca fiarele neînţelegătoare, ereticii, să lovească şi să întineze Sfânta Sfintelor Ortodoxiei? Atât timp cât noi nu vom face nimic şi vom veni cu felurite îndreptăţiri pseudo-duhovniceşti, urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt.

Traducere de Radu Hagiu

______________________________________________________

[1] Ceilalţi doi fiind Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Macarie al Corinthului. (n.tr.)

[2] „Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie" (Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995) - „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare (17 ianuarie)" (n.tr.)

[3] Cf. op. cit. (n.tr.)

[4] Cf. op. cit. (n.tr.)

[5] Cf. op. cit.

[6] Cf. op. cit.

[7] Cf. op. cit.

[8] În 1969, cultul Sfântului Gheorghe a fost abolit în mod oficial de către biserica romano-catolică, numele acestuia fiind scos din calendarul ecleziastic. (n.tr.)

[9] Cf. „Vieţile Sfinţilor...", op. cit.

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/