Arhim.Ioil Konstantaros: Cuvant la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Arhim. Ioil Konstantaros,

Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis,

Pogoniani şi Koniţa:

Cuvânt la

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

(Marcu 8: 34 - 9:1)

După sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, pe care ca pe un steag luminos o ridică Biserica noastră, în pericopa evanghelică din această duminică, Îl auzim pe Însuşi Domnul nostru vorbindu-ne despre Cruce şi despre însemnătatea ei în viaţa noastră.

Sfântul Evanghelist Marcu, într-un mod foarte delicat, dar şi dinamic, ne prezintă punctul central al vieţii duhovniceşti, punct în jurul căruia ar trebui să se concentreze toată încercarea şi strădania noastră.

Este foarte caracteristic că Hristos nu forţează cu desăvârşire pe nimeni ca să-L urmeze. Omul este liber, însă conform legii va suporta şi consecinţele acestei alegeri libere a sa. De aceea se accentuează: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu, 8:34).

Drumul lui Hristos este Crucea. Dar în sfârşit, ce nu este cruce în viaţa omului? Chiar şi acest păcat costă atât de mult (şi în bani şi în devastarea sufletească), acest păcat care îl face pe om să îngenuncheze, să-şi distrugă moralitatea şi să se degradeze... Prin urmare, văzând lucrurile obiectiv din acest punct, „va folosi", pentru ca sufletul nostru să se mântuiască, „să-l pierdem pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa".

Adică se merită să mergem împotriva sinelui nostru rău, cu chemările sale rele şi cu poftele sale ruşinoase, numai pentru a câştiga acel Ceva după care însetează omul în realitate, pentru Care suntem creaţi. Să-L dobândim pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Împărăţia Sa cerească, veşnică şi nesfârşită.

Într-adevăr: „Căci ce ar folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă şi şi-ar pierde sufletul său ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8: 36-37).

Aici, însă, în acest punct, sunt unii care se încurcă pentru că vor să se încurce...

Ei cred că se poate să-şi ridice şi crucea lor, dar în acelaşi timp să rămână într-o „atmosferă" de tăcere, fără a-i cunoaşte lumea ca „purtători de cruce".

Şi ca să spunem lucrurilor pe nume, aceşti oameni sunt credincioşii (?) care au inventat următorul „mecanism incredibil" pentru a-şi acoperi laşitatea cu o manta a prudenţei, păstrând „tăcerea mieilor" şi promovând ca mod de viaţă „echilibrul" între viaţa lor lumească şi cea „duhovnicească"!

Desigur, faptul că în cele din urmă aceste lucruri sunt cu totul dezechilibrate, se vede şi din cuvântul ciudat al unui astfel de creştin cu numele, care spunea sărmanul: „Nu mă deranjează să-mi ridic crucea, însă am dificultăţi inimaginabile să-mi mărturisesc public credinţa mea"... Zici că este un lucru diferit crucea de mărturisirea curată.

În sfârşit, iubiţii mei, aceşti oameni sleiţi (morţi), mai degrabă aceste personalităţi divizate să le spunem mai bine, fac (omeneşte) cel mai mare rău în sânul Bisericii. Şi foarte multe bătălii se pierd pe planul luptei sau nevoinţei Bisericii noastre Luptătoare, tocmai pentru faptul că nu am conştientizat sau nu vrem să acceptăm că Crucea şi autentica Credinţă Ortodoxă se identifică printre altele şi cu curajul şi cu mărturisirea curată. Şi, din păcate, trebuie s-o recunoaştem: acest lucru e valabil şi pentru mulţi clerici. În principal, am spune că este valabil pentru cei cărora li se impune din partea lucrurilor să fie în frunte şi să dea tonul bătăliei.

Desigur, omul poate „judecând ca un avocat" să se neliniştească şi să încerce să găsească diferite justificări ca să corecteze Evanghelia.... Iisus este, însă, categoric pe tema aceasta şi îi demască şi pe cei care sunt chinuiţi de acest înfricoşat demon al laşităţii. Să luăm aminte direct la cuvintele Sale: „Căci cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri" (Marcu 8:38).

Aşadar, lucrurile sunt atât de evidente şi mai luminoase chiar decât soarele. Dacă acum cineva stăruie în concepţiile sale greşite, dacă cineva tremură de lumea cea îndepărtată de Dumnezeu, în pofida credinţei pe care poate o simte în interiorul său, să-şi deschidă urechile inimii şi să asculte clopotele cărţii Apocalipsei, care bat şi trezesc la priveghere duhovnicească şi, în consecinţă, la cuvânt şi la faptă (la împletirea dintre cuvânt şi faptă). Să deschidem aşadar ultima carte a Noului Testament, unde vedem pe „Mielul care ca înjunghiat" îl biruieşte pe diavol şi organele sale lumeşti. Ce spune? „Iar celor fricoşi şi necredincioşi (trădători ai luptei creştine) şi păcătoşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi spurcaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi tuturor celor mincinoşi, partea lor în iezerul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă; care este moartea cea a doua" (Apocalipsă 21:8).

Dimpotrivă, toţi cei care se luptă, care-şi poartă cu răbdare şi cu stăruinţă crucea lor şi nu se ruşinează să mărturisească cu curaj creştin această Credinţă Ortodoxă a noastră, atât în dogmă, cât şi în morală, aceştia gustă de pe acum Împărăţia lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine care se află în sânul Bisericii.

Fraţii mei, Biserica de pe pământ se numeşte Luptătoare şi are nevoie de luptători viteji. Biserica din cer se numeşte Biruitoare şi îi primeşte doar pe biruitori. Laşii nu au loc nici în Biserica de jos, nici în cea de sus, ci în iad. Şi ce poate fi mai groaznic decât a ne teme aici şi a nu ne teme de iadul cel veşnic?

(traducere din neogreacă: monahul Leontie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/4B99B0D6.ro.aspx