† SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC PANGRATIE, EPISCOPUL TAVROMENIEI : Eugene Rose despre MUTAREA LA CERURI A SFANTULUI

“Bucuria şi slava de negrăit ale împărăţiei Cerurilor, ţelul vieţii creştine, se întrevăd chiar de pe pământ de către cei care trăiesc o viaţă în duh în Biserica lui Hristos. Cerurile se văd cel mai limpede şi viaţa în duh se simte cel mai puternic la Praznicul Luminos al învierii lui Hristos, cu primirea plină de evlavie a Sfintei împărtăşanii, însă uneori Dumnezeu îi acordă poporului Său un har deosebit, ca cel legat de o icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sau de unul dintre sfinţii Săi aleşi.

După cum vor mărturisi oricând cei care au fost prezenţi şi au participat, un asemenea har deosebit s-a arătat în legătură cu recenta moarte şi îngropare a Arhiepiscopului Ioan (Maximovici) de San Francisco şi al Americii Apusene, din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei.

Toate lucrurile legate de aceste evenimente au fost extraordinare, întâi de toate, moartea însăşi. Aceasta a avut loc în Seattle, unde Prea Sfinţia sa se dusese pentru câteva zile, însoţind Icoana minunată din Kursk a Maicii Domnului, la 3,50 după-amiaza, Duminică, pe 2 iulie (19 iunie, s.v.). Moartea a venit brusc, însă în ziua aceea, după ce săvârşise Sfânta Liturghie, Arhiepiscopul petrecuse trei ore rugându-se în altar – fapt rar întâlnit chiar şi la un rugător ca el – şi de fapt părăsise biserica cu numai puţină vreme înainte, pentru a se odihni câteva minute în camera sa de alături, când a avut loc criza fatală. Cei care au alergat la el în cameră când au auzit că a căzut povestesc că a murit imediat după aceea, liniştit şi fără dureri.

Aceste împrejurări, precum şi anumite lucruri pe care le spusese înainte, unul în ziua dinaintea plecării la Seattle, ne lasă să înţelegem fără urmă de îndoială că ştia dinainte de moartea sa apropiată şi că se pregătise pentru aceasta, asemenea marilor sfinţi din istoria Bisericii lui Hristos.

După mai puţin de douăzeci şi patru de ore trupul său a ajuns în catedrala din San Francisco, pe care el o terminase de înălţat. A fost întâmpinat de preoţii catedralei, întocmai ca atunci când trăia, şi apoi a început o priveghere, care avea să dureze ceva mai mult de patru zile. în fiecare zi, după slujbele de dimineaţă şi de seară, se săvârşea un parastas solemn, iar în tot restul zilei, până la miezul nopţii, clerul eparhiei citea neîntrerupt din Sfânta Evanghelie.

După miezul nopţii avea loc o scenă mişcătoare: slujitorii şi citeţii catedralei citeau Psaltirea toată noaptea şi astfel Arhiepiscopul a fost înconjurat, în moarte, de tinerii pe care îi iubea atât de mult, care privegheau cu el pentru ultima oară. În tot acest timp oamenii veneau fără încetare la catedrală ca să îşi ia rămas-bun de la iubitul lor Arhipăstor.

La fiecare slujbă, în faţa raclei deschise, unul dintre ierarhii care au participat a ţinut o predică, dând îndrumare duhovnicească mulţimilor care veniseră la slujbă. Duminică, pe 3 iulie, Episcopul Nectarie de Seattle, Vicar al Arhieparhiei, i-a chemat pe toţi să sărute moaştele Arhiepiscopului.

Pe 4 iulie Episcopul Sava de Edmonton l-a numit pe Arhiepiscop „fericit” şi, încă şi mai îndrăzneţ, „un făcător de minuni din vremea vieţii sale” şi a dezvăluit că el deja i se ruga ca unui sfânt.

Pe 6 iulie Arhiepiscopul Averchie de la mănăstirea Sfânta Treime a vorbit despre viaţa ascetică a Arhiepiscopului şi îndeosebi de nemaipomenita sa „luptă cu somnul”, care îl făcuse să nu se întindă niciodată în cursul celor patruzeci de ani de monahism, ci să se odihnească numai o oră-două pe noapte într-o poziţie incomodă, stând în capul oaselor sau aplecat pe podea, rugându-se înaintea icoanelor – un lucru de minune în aceste vremuri de decădere duhovnicească generală. Arhiepiscopul a şi murit tot în poziţie şezândă şi chiar îşi exprimase dorinţa de a fi îngropat în această poziţie, ca ierarhii bizantini, însă din păcate acest lucru nu a fost posibil. Pe 7 iulie Mitropolitul Filaret, de-abia sosit de la New York, a vorbit despre „asceza de adevărat creştin” a Arhiepiscopului şi l-a dat „pildă de asceză stăruitoare şi aspră”, nemaiauzită în vremurile acestea rele.

Încă din prima zi a privegherii a fost limpede că aceasta nu avea să fie un obişnuit rămas-bun de la un răposat, nici măcar pentru un ierarh. Simţeai că participi la desfăşurarea unei taine: taina sfinţeniei. Cei prezenţi acolo erau sincer convinşi că veniseră să înmormânteze un sfânt.

În toate aceste zile a fost o revărsare nemaiîntâlnită de iubire. Toată lumea s-a văzut dintr-o dată orfană, căci Arhiepiscopul fusese pentru fiecare persoana cea mai apropiată, cea mai înţelegătoare, cea mai iubitoare. Vrăjmaşii îndârjiţi, şi erau şi din aceştia, au venit să se roage fierbinte să fie iertaţi de un om care nu le purtase pică în vremea vieţii sale.

Privegherea a culminat cu slujba de înmormântare, care s-a ţinut la ora 5,30 după amiaza, joi, pe 7 iulie (24 iunie, s.v.). Au fost prezenţi cinci ierarhi (pe lângă cei pomeniţi mai sus a mai fost şi Arhiepiscopul Leontie de Santiago, Chile), douăzeci şi patru de preoţi, slujitori nenumăraţi şi peste o mie cinci sute de credincioşi, care au umplut până la refuz marea catedrală şi al căror număr nu a scăzut vreme de şase ore.

Râvna celor care au luat parte la lunga slujbă rânduită de Biserica lui Hristos la moartea ierarhilor săi nu a mai fost, probabil, decât rareori egalată în acest veac; ar putea fi asemuită cel mai bine cu cea arătată uneori la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Paşti şi într-adevăr sentimentul era acelaşi, întristarea pricinuită de trecerea la cele veşnice a acestui om al lui Dumnezeu care fusese părintele iubitor al unei turme de nenumărate mii de păstoriţi din China, Europa şi din întreaga lume, se îmbina cu anticiparea bucuriei de a fi câştigat ceva încă şi mai măreţ: un mijlocitor în Ceruri. Cei care se rugau pentru odihna acestui suflet începuseră, poate chiar toţi, să i se roage în mod direct, ca să continue, din lăcaşul său ceresc, ocrotirea sa părintească. Cei care îi fuseseră mai apropiaţi au pus icoane, cruci, flori, chiar şi copilaşi – iar câţiva ierarhi panaghiile lor – în raclă, pentru a le primi înapoi după ce se atinseseră de trupul sfânt, care, nici chiar în a şasea zi de când era expus, fără a fi îmbălsămat, nu arăta semne de stricăciune.

Ce lucru potrivit, să îşi sfârşească slujirea de toată viaţa a Bisericii lui Hristos şi să îşi găsească ultimul loc de odihnă tocmai în catedrala închinată Bucuriei întristaţilor.

Slujba de înmormântare a fost urmată de ultima sărutare a moaştelor de către toţi cei prezenţi şi de înconjurarea de trei ori a catedralei, racla fiind purtată de către orfanii salvaţi şi crescuţi de Arhiepiscop în Shanghai.

Acesta a fost punctul culminant al acelor zile solemne şi a fost un adevărat alai triumfal. Era ca şi cum participai nu la înmormântarea unui ierarh răposat, ci la descoperirea sfintelor moaşte ale unui sfânt de curând canonizat. Unul dintre ierarhii de acolo a observat asemănarea cu purtarea Epitafului Domnului în ajunul Sâmbetei Patimilor.

Trupul a fost aşezat într-o capelă mică de la subsolul catedralei, sub altar, ultima „veşnică pomenire” cântându-se la ora 1 dimineaţa. În patru zile, autorităţile din San Francisco au schimbat legile oraşului, pentru a îngădui îngroparea ierarhilor în catedralele lor, o acţiune fără precedent, şi astfel locul de odihnă al Arhiepiscopului a rămas stabilit pe vecie.

Episcopul Ignatie Briancianinov, în Gânduri despre moarte, scrie: „Aţi văzut vreodată trupul unui drept al cărui suflet a plecat ? Nu se simte nici un miros urât; nu îţi este teamă să te apropii. La îngroparea sa întristarea se topeşte într-un fel de bucurie de neînţeles”. Şi aceste lucruri, spune Episcopul Ignatie, sunt semne că „răposatul a câştigat îndurare şi har la Domnul.” Toate acestea le-au simţit cei care cu evlavie l-au însoţit pe Arhiepiscopul Ioan la ultimul său loc de odihnă.

Însă acum, după ce am descris acest eveniment, o experienţă pe care o trăieşti o dată în viaţă, povestea Arhiepiscopului Ioan de-abia începe. El a fost deja proslăvit în inimile şi rugăciunile celor care l-au cunoscut şi zilnic vin oameni în pelerinaj la mormântul său.

Credincioşii şi-au amintit în repetate rânduri de făgăduinţa pe care a făcut-o Sfântul Serafim din Sarov înaintea morţii sale, de a asculta rugăciunile celor care vor veni la mormântul său şi îi vor vorbi, ca unui om viu, despre nevoile şi durerile lor, şi au prins curaj să facă şi ei acest lucru în cripta Arhiepiscopului Ioan. De la slujba de înmormântare nu a trecut nici o zi în care fiii duhovniceşti ai Arhiepiscopului să nu vină să „vorbească cu Vlădica“, să citească Psaltirea care este mereu deschisă înaintea raclei şi să-i ceară mijlocirea.

Iar dacă viaţa acestui drept a fost într-adevăr bineplăcută lui Dumnezeu – cum nu putem decât să credem că a fost -, pomenirea sa nu va rămâne doar un fapt local. El a fost, aşa după cum l-a numit unul dintre preoţii săi foarte apropiaţi, „un sfânt-ascet de însemnătate universală”. Căci cu adevărat viaţa sa a fost nemaiîntâlnită în vremurile noastre: viaţa unui om care a fost un sfânt-stâlpnic, care a trăit totuşi în mijlocul lumii şi la care toţi puteau ajunge şi prin rugăciunea căruia se săvârşeau minuni.

Tuturor celor care au trăit aceste zile, faptul că au fost aproape de un sfânt le-a adus înţelegerea sfinţilor lui Dumnezeu şi le-a reinsuflat evlavie pentru ei, cei pe care îi cinstea atât de mult şi iubitul nostru Vlădica. Ei sunt cei care ne dau dovada şi pilda unei vieţi închinate în întregime Domnului, în vremuri când răceala şi nepăsarea îi fac chiar pe creştinii ortodocşi să nu mai ştie ce este adevăratul creştinism, moartea unui sfânt a fost un semn şi o descoperire de Sus, reînnoind în noi acea legătură cu împărăţia Cerească fără de care nu este viaţă duhovnicească”.

Eugene Rose, 1966