24 iulie - Cuviosul Policarp arhimandritul de la Peşteri (Lavra Pecerska)

FILE DE PATERIC

PATERICUL LAVREI PESTERILOR DE LA KIEV

Cuviosul Policarp arhimandritul de la Peşteri

24 iulie

După cum îi era şi numele (Policarp înseamnă în limba greacă multe roade), aşa îi era şi viaţa duhovnicească – plină de roadele virtuţilor.

Cuviosul, după ce se lepădă de toate cele materiale şi de ispitele vieţii lumeşti, veni la mănăstirea Peşterilor şi intră în cinul monahal. Aici se luptă cu râvnă pentru dobândirea virtuţilor şi pentru înaintarea în viaţa duhovnicească.

Sămânţa virtuţilor fusese semănată în inima sa de către cuviosul Simon, viitorul episcop de Vladimir şi Suzdal, care-i era rudă de sânge. Aceste seminţe căzuseră pe pământul cel bun şi rodiră însutit.

Când cuviosul Simon deveni episcop, îl hirotoni şi-l luă cu sine la Vladimir pe fericitul Policarp. Aici cuviosul lucră cu râvnă pentru luminarea poporului lui Dumnezeu şi ca să le arate oamenilor cărările Domnului cele drepte. Se apucă şi scrise şi el despre vieţile cuvioşilor părinţi de la Lavra, aşa cum le auzise povestite de către episcopul său, pentru sporul duhovnicesc al credincioşilor. O copie a acestora o trimise şi stareţului de atunci Achindin. Astfel vieţile acestea au putut fi cuprinse în partea a doua a acestui Pateric.

Mai târziu, spre bătrâneţe, cu binecuvântarea episcopului său Simon, cuviosul Policarp părăsi oraşul cu viaţa sa zgomotoasă şi se întoarse la Pecerska, pentru a petrece aici în linişte şi asceză ultimii ani ai vieţii sale. Legătura duhovnicească dintre cei doi cuvioşi nu se întrerupse însă. Au avut între dânşii o susţinută corespondenţă pe teme duhovniceşti.

Când stareţul Achindin trecu la cele veşnice, întreaga obşte fu de acord să fie ales în locul său cuviosul Policarp, ca unul ce era printre cei mai experimentaţi duhovniceşte şi capabili să-i conducă în continuare pe drumul mântuirii. Alegerea sa ca stareţ se petrecu pe vremea în care mitropolit de Kiev era Ioan al IV-lea, iar domnitor Rostislav Motislavici58 (A fost domnitor al Kievului începând cu anul 1154 şi până la moartea sa petrecută la anul 1167, dar cu multe întreruperi din cauza luptelor cu ceilalţi pretendenţi la tron.).

Ca stareţ, iubitorul de Hristos Policarp a fost foarte riguros în ceea ce priveşte respectarea canoanelor monahale şi păstrarea tipicului impus de cuvioşii Antonie şi Teodosie. În persoana sa fraţii din obşte nu găseau numai un părinte iubitor, ci şi un înţelept îndrumător duhovnicesc.

Încă şi mulţi dintre oamenii oraşului şi dintre conducători veneau la mănăstire ca să se bucure de frumuseţea predicilor sale, cât şi de sfaturile înţelepte la vreme de restrişte. Mulţi dintre ei în urma acestor bogate experienţe duhovniceşti părăseau bogăţiile trecătoare şi lumea, intrând cu smerenie în obştea de la Lavra.

Chiar şi domnitorul Rostislav a fost atât de marcat de întâlnirile cu stareţul încât, s-a spovedit şi s-a pocăit de toate păcatele sale anterioare. Deveni îngăduitor şi milostiv cu cei sărmani, făcându-le multe binefaceri şi iertându-i de multe datorii. De asemenea se îngrijea de nevoile mănăstirii şi ale monahilor ei. Cândva ceru de la stareţul Policarp să-l primească şi pe dânsul în obştea sa. Acesta însă-i spuse:

– Binecuvântate stăpâne, pe tine te-a ales Domnul ca să săvârşeşti toată judecata şi să împarţi dreptatea poporului tău. Această slujbă să o săvârşeşti cu frică de Dumnezeu până la sfârşit şi nu-ţi vei pierde răsplata ta.

– Cinstite părinte, insistă Rostislav, slujirea domnească în lume este în mod inevitabil legată şi de multe păcate. Deja mă simt slăbit şi epuizat de grijile tronului. Aş dori să-mi petrec ultimii ani de viaţă, câţi mi-au mai rămas, dăruit exclusiv Domnului. Aş vrea să-i imit şi eu pe acei împăraţi şi domni care au ales calea cea strâmtă şi cu chinuri, schimbând împărăţia cea lumească cu cea cerească. Am auzit că Marele Constantin, împăratul Bizanţului, s-a arătat unui călugăr bătrân şi sfânt şi i-a spus: «Dacă aş fi ştiut de ce mare cinste se bucură în ceruri cei care intră în viaţa monahală, aş fi aruncat de pe mine hainele împărăteşti de porfiră şi m-aş fi făcut monah!»

– Dacă-ţi doreşti acest lucru din toată inima, atunci să se împlinească voia Domnului, îi răspunse stareţul.

Cu toate acestea evlaviosul domn nu apucă să-şi împlinească dorinţa sa, deşi era sincer în inima sa.

Câteva zile mai târziu fu nevoit să plece într-o călătorie şi se îmbolnăvi foarte grav în timp ce trecea prin oraşul Smolensk. Înţelese că i se apropia sfârşitul şi dădu ordin să fie transportat de urgenţă la Kiev.

Sora sa, Rogneda, văzând starea sa gravă, îl rugă să nu se încumete la o călătorie atât de lungă, ca să nu se înrăutăţească şi mai mult boala sa.

– Nu, nu! insistă Rostislav. Duceţi-mă la Kiev. Şi dacă va fi să mă ia Domnul pe drum, să duceţi trupul meu în biserica de la Lavra Peşterilor. Iar, dacă Dumnezeu mă va mai lăsa să trăiesc, voi rămâne pentru totdeauna la Lavra şi mă voi călugări.

Cu toate acestea peste puţină vreme starea sa deveni şi mai gravă. În câteva ore îşi predă sufletul în mâinile Domnului. Nu apucă astfel să-şi îndeplinească dorinţa sa sfântă. Îşi termină totuşi viaţa în pocăinţă, ca un credincios rob al lui Dumnezeu.

Fericitul Policarp a continuat să-i întărească şi să-i îndrume duhovniceşte pe monahii obştii sale pentru încă mulţi ani. Ajunse astfel la adânci bătrâneţi şi adormi în pace la 24 Iulie 1182.

După sfârşitul său sfânta mănăstire a Peşterilor rămase fără conducător şi trecu printr-o grea încercare, deoarece nici unul dintre cuvioşi nu accepta să-şi asume responsabilitatea stăreţiei. Pe de o parte din smerenie, iar pe de altă parte din dorinţa puternică pe care fiecare o avea pentru linişte şi lipsa oricărei activităţi ce ar fi putut să le tulbure programul personal de rugăciune.

O mare tristeţe domnea cu toate acestea în întreaga obşte. Pentru multe zile fiecare dintre ei nu ştiau ce să facă. S-au hotărât în cele din urmă să se adune cu toţii în biserică şi să se roage Domnului şi Maicii Sale, precum şi sfinţilor Antonie şi Teodosie spre a-i lumina. Aveau speranţa că le va veni din cer un semn, care le va arăta pe acela ce era cel mai potrivit pentru a prelua stăreţia.

Şi într-adevăr. În ceasul în care se rugau cu lacrimi, se întâmplă ceva minunat.

Ca şi cum toţi ar fi primit deodată acelaşi gând tainic în inimile lor strigară în cor:

– Preotul Vasile din Stekoviţa! Acela să fie stareţul nostru!

Fără să mai întârzie s-au dus la Stekoviţa şi au făcut metanie în faţa binecuvântatului preot al lui Dumnezeu, Vasile.

– Domnul ne-a vestit, i-au spus, să te alegem stareţ şi părinte duhovnicesc al întregii noastre obşti.

Fericitul Vasile căzu la pământ, făcu şi el metanie în faţa cuvioşilor şi începu să-i implore:

– Părinţilor sfinţi, nu insistaţi, vă rog. Nu sunt eu vrednic de o asemenea cinste. Cum, cu adevărat, m-aţi descoperit aici, unde nu vine mai nimeni…? Cum de m-aţi găsit pe mine, care nu am nici o virtute…?

– Ţi-am spus, cinstite părinte, că Dumnezeu ne-a înştiinţat în chip minunat. Şi nu te opune să asculţi de voia Sa. Nu vom pleca de aici, până când nu vei veni cu noi.

Insistenţa şi hotărârea cuvioşilor îl făcură pe fericitul Vasile să-i urmeze la mănăstirea Peşterilor.

Tunderea sa în schima cea mare şi întronarea sa oficială avu loc câteva zile mai târziu, fiind oficiată de mitropolitul Kievului Nichifor, împreună cu episcopii Lavrentie de Turov şi Nicolae de Poloţk.

Iubitorul de Hristos Vasile se dovedi vrednic urmaş al înaintaşilor săi, înţelept, statornic şi bun cârmaci al corăbiei Lavrei, rob credincios şi drept al Domnului nostru Iisus Hristos.