Sfântul Grigorie Palama şi noua teologie occidentală

Sfântul  Grigorie Palama şi

 noua teologie occidentală

Sfântul Grigorie Palama a fost o piatră de poticnire atât în timpul său, în înfruntarea dintre ortodoxie şi tradiţia şi teologia occidentală, cât şi în vremea noastră, când reprezintă încă un motiv de dezacord între teologii ortodocşi, pe de o parte, care îl consideră “luminător ortodoxiei, întăritor evlaviei şi învăţător”[1] şi teologii occidentali, pe de altă parte, pentru care acesta e vrednic a fi socotit de-a dreptul eretic.

Această valorizare diferită a lui Palama din partea ortodocşilor şi a teologiei vestice nu e greu de înţeles, căci prin teologia lui devine evidentă pentru toţi dimensiunea legăturii organice ce caracterizează teologia ortodoxă şi spiritualitatea specific ortodoxă, dar şi prăpastia adâncă ce o desparte de tradiţia şi modul de a face teologie occidentale.

Premisele teologiei Sfântului Grigorie Palama

În contrast cu teologia catolică a epocii sale care era fondată în ceea ce avea mai profund ca experiere pe aristotelismul scolasticilor, Palama nu-şi dezvoltă învăţătura plecând de la premise filosofice, ieşite din speculaţie, ci din realitatea experienţei personale a îndumnezeirii, trăite harismatic în Biserică.

De aceea, în persoana lui Varlaam Calabrezul, Palama respinge întreaga metodologie scolastică a epocii, în acord cu care cunoaştem pe Dumnezeu prin filozofie şi prin propriile posibilităţi de cugetare, de înţelegere.

Acestui raţionalism al scolasticilor, Palama îi opune experienţa tainică a îndumnezeirii, aşa cum este ea trăită continuu în tradiţia ortodoxă. Pentru Palama îndumnezeirea omului nu e, simplu, o stare morală la care poate ajunge omul cu ajutorul filosofiei despre Dumnezeu, ci o realitate plină de har care presupune curăţia inimii şi este împlinită prin împărtăşirea de energiile increate ale dumnezeirii[2].

De aceea “cei curaţi cu inima” văd în mod real pe Dumnezeu, după cuvântul Domnului din Fericiri (“Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”[3]). Cu toate acestea ei nu pot vedea fiinţa lui Dumnezeu, care e neapropiată, neîmpărtăşibilă şi necuprinsă, ci numai energiile, lucrările sale necreate, prin care Dumnezeu Treime vine în legătură personală, reală, cu lumea.

Aşa, de exemplu, când proorocii Vechiului Testament,ucenicii lui Hristos pe muntele Tabor şi sfinţii Bisericii vedeau în răpirile lor o lumină dumnezeiască, aceasta nu era nici firea dumnezeirii cea nefăcută şi neapropiată, dar nici vreun simbol dumnezeiesc creat, ci slava necreată, energia, harul lui Dumnezeu[4].

Dumnezeu nu este numai fire necreată şi ipostasuri necreate, ci şi lucrări necreate prin intermediul cărora persoanele Sfintei Treimi intră în legătură nemijlocită cu Creaţia. După fire, pe care Palama o numeşte “dumnezeire superioară”, Dumnezeu e necuprins, transcendent, nevăzut şi incognoscibil; potrivit energiilor Lui, însă, pe care Palama le defineşte “dumnezeire inferioară”, Dumnezeu e înlăuntrul Creaţiei, imanent, văzut şi cunoscut, experiat aievea[5]. Aşa, de pildă, în toiul disputelor teologice isihaste, în încercarea de a întemeia teologic realitatea experienţei dumnezeieşti nemijlocite a credincioşilor în Biserică, Palama foloseşte amplu distincţia dintre fire şi lucrări în Dumnezeu, distincţie care a existat tot timpul în tradiţia patristică ortodoxă[6].

Această deosebire reprezintă singura soluţie viabilă care poate asigura realitatea îndumnezeirii fiinţei umane fără pericolul de a cădea în panteism grosier. “Acelora (monahii isihaşti pe care sfântul îi apără aici, împotriva acuzelor aduse de Akindin, n.tr.), observă astfel Palama, cărora harul îndumnezeitor precum şi sfinţilor le dăruieşte îndumnezeirea; strălucirea în care sunt primiţi, lumina care îi face să strălucească precum soarele sunt firea şi ipostasele dumnezeieşti, fiind toţi precum Hristos este, şi deopotrivă dumnezei, după spusa aceea a Domnului”[7].

Omul, accentuează Palama, împărtăşindu-se de tainele Bisericii prin energiile Lui necreate şi îndumnezeitoare, devine în chip real dumnezeu, nu după fire, însă, ci după har. În dialogul Teofanii, recapitulând un loc comun din Sf. Maxim Mărturisitorul, subliniază: “toţi pe de-a-ntregul devenind dumnezei fără numai identitatea cea după fiinţă”[8]. Astfel, distincţia fire-energii în Dumnezeu devine pentru Palama fundamentul teologic pe care îşi va întemeia învăţătura sa şi exact din acest motiv, atunci, în epocă, la fel ca şi astăzi, această distincţie teologică se găseşte în centrul disputei dintre Otodoxie şi teologia occidentală contemporană.

Cauzele acestor diferende teologice pot fi găsite nu numai în raţionalismul teologiei vestice, evidenţiat începând cu scolasticismul medieval, ci ele se găsesc, de asemenea şi în premisele sale teologice ortodoxe de dinainte de schismă, mergând până la triadologia Fericitului Augustin[9] şi mai pe urmă în principal în aristotelismul teologiei lui Toma d’Aquino. Distincţia de la început neclară înlăuntrul existenţei veşnice a lui Dumnezeu şi pogorârii iconomice a persoanelor Sf. Treimi pe care o găsim în învăţătura lui Augustin, precum şi aserţiunea lui Toma d’Aquino că Dumnezeu este simplitate absolută, actus purus, adică lucrare simplă[10], potenţă dusă din eternitate până la act, nu permit în teologia occidentală nici admiterea şi cu atât mai puţin valorizarea concretă a unei asemenea distincţii în Dumnezeu pe care o face Palama, în duhul şi urmând Părinţilor.

Sfântul Grigorie Palama şi teologia romano-catolică

Împotrivirea agresivă a teologiei occidentale moderne contra învăţăturii Sf. Grigorie Palama durează încă de la începutul sec. XX, când teologii ortodocşi care s-au ocupat cu Palama, precum Temistocle Hagistavrou, mai târziu arhiepiscop al Atenei[11], Grigorie Papamihail[12] şi Hristou Papadopoulos[13], au adus din nou în atenţia opiniei teologice a vremii distincţia fire-energii în Dumnezeu, în care consistă una din principalele diferenţe care despart Ortodoxia de teologia catolică.

Imediat după aceea anumiţi teologi romano-catolici, între care un rol aparte l-a jucat Martin Jugie, au susţinut părerea că învăţătura lui Palama despre energiile necreate ale lui Dumnezeu constituie o inovaţie neobişnuită în cuprinsul teologiei creştine, fiind complet necunoscută nu doar tradiţiei patristice occidentale, dar şi celei răsăritene[14]. Scopul lor era să demonstreze că nu există nici o unitate de duh şi nici legătură între teologia palamită şi teologia Părinţilor patristici precedenţi. În consecinţă, cu toate că Palama consideră distincţia pe care el o face între firea şi lucrările lui Dumnezeu ca fiind patristică, proprie Părinţilor Bisericii, şi trimite mai departe, spre a întări această învăţătură a sa, la Capadocieni, la Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul şi alţii, totuşi, spun teologii catolici de început de secol, îi răstălmăceşte substanţial[15].

În aceste condiţii, fireşte că teologul catolic anti-palamit mai nou E.von Ivanka s-a simţit împuternicit să demonstreze că învăţătura lui Palama privitoare la distincţia fire-energii în Dumnezeu nu-şi are temelie nici din punct de vedere biblic, nici patristic, având o provenienţă filosofică şi anume filosofia neo-platonică[16]. Chiar din acest motiv Ivanka a încercat să interpreteze distincţia pe care Sf. Părinţi o fac între firea şi lucrările lui Dumnezeu în acelaşi mod, astfel încât să-l prezinte pe Palama ca unul care ori nu-i înţelege ori îi scoate din context.

În acord cu Ivanka, Sf. Părinţi nu au primit niciodată învăţătura că deosebirea între firea şi energiile dumnezeirii este reală şi are caracter ontologic, ci are numai o semnificaţie subiectivă şi gnoseologică[17].

Cu alte cuvinte distincţia acceptată şi înţeleasă de Sf. Părinţi nu-şi are cauza în Dumnezeu Însuşi, ci numai în puterile limitate ale minţii omeneşti. Dacă Părinţii ar primi această distincţie ca reală şi fiinţială, precum o face Palama, atunci s-ar pune în pericol simplitatea absolută a lui Dumnezeu, concept tomist.

Pentru Ivanka, obişnuit să se mişte strict între cadrele premiselor scolastice ale teologiei catolice, nu există altă posibilitate de interpretare a distincţiilor făcute de Sfinţii Părinţi între firea şi lucrările lui Dumnezeu decât aceea care a fost admisă de scolastică. Altfel spus, dacă pentru Ivanka ar putea exista vreo deosebire între acestea două, ea nu ar putea fi admisă în mod real, ontologic, ci numai subiectiv, în cugetare, la nivelul simplei cunoaşteri intelectuale filosofice, cu mintea. Altminteri se distruge simplitatea absolută a fiinţei dumnezeieşti[18]. Şi exact aici se găseşte principalul subiect de dispută dintre teologii catolici şi învăţătura Sf. Grigorie Palama.

Aşa cum observă B. Schultze, unul din romano-catolicii anti-palamiţi contemporani, acuza fundamentală formulată împotriva teologiei palamite o constituie imposibilitatea acceptării unei distincţii reale în Dumnezeu, Simplitate absolută şi desăvârşirea Însăşi. O asemenea deosebire, susţin teologii catolici, ar fi absolută, deoarece ar fi întemeiată obiectiv în Dumnezeu - în antiteză cu distincţia persoanelor dumnezeieşti, care este, evident, reală, însă numai ca relaţie, deoarece această distincţie ipostatică există exclusiv la nivelul relaţiilor interne dintre cele trei Persoane treimice, conform învăţăturii romano-catolice[19].

Problemele devin, cu siguranţă, şi mai dificile, spune Schultze, când Palama denumeşte firea primă dumnezeiască, neapropiată, “dumnezeire supra subiectivă”, iar energiile necreate, lucrările fără de început şi fără sfârşit ale Treimii drept “dumnezeire inferioară”, lucru care-i conduce pe adversarii săi la a-l acuza de politeism. Evident această acuză nu-şi are ecou în intenţia lui Palama, dar constituie totuşi o dovadă pentru patosul oponenţilor săi contemporani, în dorinţa lor de a păzi pură şi neamestecată înţelegerea simplităţii lui Dumnezeu, pusă în “pericol” de teologia palamită[20].

De asemenea, un alt teolog catolic mai nou, Juan Miguel Garrigues, susţine într-un stil mai elevat cam aceeaşi teză. Teologia lui Palama, spune el, a păstrat în linii mari, învăţătura creştină despre îndumnezeirea omului, dar a putut face acest lucru doar cu preţul nenumăratelor inconsecvenţe metafizice şi prin aceasta supunând unui mare pericol misterul simplităţii fiinţei dumnezeieşti[21].

În sfârşit, excepţie pare să constituie teologul catolic Jurgen Kuhlmann. În singurul său studiu despre Palama, cu toate că şi el se mişcă în aceleaşi cadre ale gândirii scolastice occidentale, accentuează valoarea duhovnicească a teologiei Sf. Grigorie Palama pentru epoca noastră secularizată[22].

Sfântul Grigorie Palama şi teologia protestantă

Teologia protestantă nu s-a ocupat prea mult, până acum câteva decenii, cu învăţătura arhiepiscopului Tesalonicului trăitor în sec. XIV. Totuşi, în 1980, un nou teolog, Dorothea Wendebourg, profesor la Facultatea de Teologie protestantă din München, a stârnit interesul cu punctul său de vedere precum şi diferite reacţii, nu doar din partea ortodocşilor, ci şi a teologilor catolici şi protestanţi. În studiul ei de notorietate “Duh sau energie? Problema fundamentului intra-trinitar al vieţii creştine în teologia bizantină”, susţine concepţia potrivit căreia Palama, prin importantul rol soteriologic pe care îl atribuie energiilor dumnezeieşti, a lăsat persoanele Treimii fără semnificaţie soteriologică specifică în teologia Bisericii răsăritene. Rolul mântuitor jucat de persoanele dumnezeieşti ar fi fost luat în teologia palamită de către energiile necreate.

Astfel, precum se susţine, cu Palama se împlineşte în teologia ortodoxă disfuncţionalizarea soteriologică a ipostasurilor Sf. Treimi. (Entfunktionalisierung, απολειτουργικοποιηση)[23]. Desigur, potrivit D. Wendebourg, Palama nu e singurul reprezentant al acestei “extensii” teologice în teologia bizantină: el ar fi avut deja predecesori încă din sec. IV pe Sf. Athanasie cel Mare, Didim cel Orb şi în special pe Părinţii Capadocieni, Sf. Vasilie cel Mare, Sf. Grigorie Teologul şi Sf. Grigorie de Nysa. Iar responsabilitatea acestor înainte-mergători ai lui Palama este, după Wendebourg, mare pentru destinul teologiei ortodoxe ce a urmat, deoarece şi aceştia teologhisesc, la fel ca şi Palama, că fiinţa de neapropiat a lui Dumnezeu se împărtăşeşte Creaţiei în energiile Sale[24].

În antiteză cu teologia catolică modernă, Wendebourg vede clar ca adevărată unitatea şi legătura strânsă dintre teologia palamită şi teologia Sf. Părinţi de dinainte, referitor la distincţia fire-energii în Dumnezeu. Teologul german are grijă, totuşi, să menţioneze că Palama diferă de Părinţii predecesori: aceia înţeleg împărtăşirea, revărsarea energiilor necreate în lume în mod treimic, aşa încât să accentueze iconomia specifică, personală, a fiecăruia din ipostasurile dumnezeieşti, pe când Palama diferă complet atunci când tratează despre specificitatea iconomică a ipostasurilor în pogorârea Lor spre lume, atâta timp cât rolul lor soteriologic în perimetrul iconomiei a fost substituit de cel al energiilor necreate. Cu toate acestea, deoarece şi aceştia învaţă o distincţie ontologică, reală în Dumnezeu, între existenţa Lui veşnică şi arătarea, pogorârea Lui iconomică în Creaţie şi, în acelaşi timp, consideră energiile necreate ca singurul mijloc de legătură a lui Dumnezeu cu lumea, Wendebourg trage concluzia că ei sunt – în contrast cu teologia occidentală mai veche – punctul de plecare în teologia răsăriteană ortodoxă a acestei “disfuncţionalizări” a ipostasurilor treimice, teologie pe care o duce la desăvârşire învăţătura lui Palama, un mileniu mai târziu[25].

Aceste concepţii îndrăzneţe şi surprinzătoare ale Dorotheei Wendebourg au împărţit opinia teologică occidentală contemporană, în special pe cea de factură germană. Christoph von Schönborn, în recenzia sa la cartea lui Wendebourg, se exprimă în cuvinte elogioase la adresa celor expuse de profesoara de teologie protestantă din Munchen şi îi prevede un succes încă şi mai mare în rândul teologilor de sorginte catolică[26]. Pe de altă parte Fairy von Lilienfeld, în recenzia sa la opera Dorotheei Wendebourg, enumeră, la rândul ei, o serie întreagă de greşeli metodologice în studiul acesteia şi îl caracterizează drept o interpretare neinspirată a teologiei lui Palama, care nu contribuie la dialogul ecumenic cu Biserica Ortodoxă[27].

De asemenea, romano-catolicul J. Kuhlman consideră nedreaptă acuza susţinută de Wendebourg la adresa lui Palama. Pentru Kuhlman, cu teologia palamită nu s-a întâmplat nici o disfuncţionalizare, ci o “refuncţionalizare dinamică” accentuată (eine kraftvolle Refunktionalisierung, μια δυναμικη επαναλειτουργικοποιηση) a ipostasurilor Sf. Treimi, de care era neapărată nevoie în teologia secolului XIV[28]

Critica ortodoxă a teologilor occidentali împotriva Sfântului Grigorie Palama

Să analizăm una câte una din problemele puse cu foarte multă concizie: sunt valide acuzele de mai sus aduse de teologii vestici mai noi împotriva lui Palama sau e vorba de răstălmăciri nefericite ale teologiei sale ?

Întâi de toate, în ceea ce priveşte acuzele teologilor catolici observăm că distincţia făcută de Palama între firea şi lucrările lui Dumnezeu nu provin din aria filosofiei greceşti, în special din neoplatonism, cum presupune Ivanka, ci din tradiţia biblică şi patristică. În neoplatonism distincţia fire-lucrări are o cu totul altă semnificaţie decât la Palama şi în întreaga tradiţie ortodoxă. La neoplatonici lucrarea/energia nu constituie o expresie a libertăţii voinţei lui Dumnezeu, aşa cum se întâmplă în Revelaţie şi la Sfinţii Părinţi, ci mai degrabă este iradierea, manifestarea fiinţială şi compulsivă a fiinţei lui Unul, monada primordială, sau a Minţii, care serveşte simplu procesului acestei iradieri[29]. Şi din acest punct de vedere putem mai repede să vorbim de o identificare cu Fiinţa, decât să se deosebească de aceasta.

Din acest motiv Iulian Paravatul, care aparţine şcolii filosofice neoplatonice, susţine cu tărie că nu poate exista distincţie între firea şi lucrarea lui Dumnezeu: “...căci nu e altceva firea lui Dumnezeu şi altceva puterea (lucrarea, n. tr.), fiind prin această lucrare trei dumnezei. Ci totdeauna câte voieşte, acestea le şi poate şi le şi lucrează. Căci ce nu voieşte nu există, nici nu vrea ce nu e puternic să lucreze”[30]. Ivanka a fost evident înşelat de către apropierea formală, exterioară ce există între distincţia palamită şi cea neoplatonică şi care poate fi stabilită numai şi numai la nivelul superficial al limbajului vremii. Prin conţinutul ei, totuşi, deosebirea făcută de Palama provine în întregime din tradiţia Scripturii şi a Părinţilor patristici predecesori.

Cât despre semnificaţia pe care această distincţie teologică a avut-o în tradiţia patristică pre-palamită se cuvine să menţionăm că şi pentru Palama, ca şi pentru Sf. Părinţi dinaintea lui, la care face referire cel mai des acesta, deosebirea dintre fire şi lucrări nu e subiectivă, intelectuală, deoarece îşi are cauza în Însuşi Dumnezeu şi nu în finitudinea gândirii omeneşti[31]. Fiinţa constituie pentru Sf. Părinţi fundamentul vieţii intra treimice în Dumnezeu, în timp ce energiile Lui reprezintă mijlocul ontologic al relaţiilor Sale extra-treimice cu lumea. Nu poate fi vorba pur şi simplu de o distincţie de natură gnoseologică, menită să dea un răspuns la problema ardentă a cunoaşterii lui Dumnezeu. Gnoseologia teologică a Sf. Părinţi nu e niciodată subiectivă şi arbitrară, ci e întărită mereu pe premise obiective, ontologice[32].

Astfel, învăţătura Sf. Vasilie cel Mare potrivit căreia Dumnezeu nu poate fi cunoscut după firea Sa, ci numai după lucrările Lui, se bazează, cum desluşit subliniază chiar el, pe faptul că Dumnezeu nu se împărtăşeşte lumii create în fiinţa Sa, ci numai prin energiile Lui: “Căci noi numai din lucrări/energii spunem că îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru, iar de firea aceea a ne apropia să nu ne însuşim. Căci lucrările Lui coboară până la noi, însă fiinţa Acestuia rămâne neapropiată”[33]. Deoarece energiile lui Dumnezeu sunt cele care vin în împărtăşire cu noi şi nu fiinţa Sa necuprinsă, putem să cunoaştem pe Dumnezeu numai după lucrările Sale şi nu în ceea ce este prin fire, în esenţa Sa. Ontologia şi gnoseologia se împletesc organic în teologia Sfinţilor Părinţi.

În consecinţă, Sf. Grigorie Palama a surprins foarte corect semnificaţia acestei distincţii fundamentale fire/energii necreate în Dumnezeu, făcută deja mult înainte de el de către Părinţii Bisericii. Nu există motiv pentru o distincţie subiectiv-gnoseologică între firea şi lucrarea lui Dumnezeu dacă aceasta nu corespunde ontologic, în mod real, în Sf. Treime.

Totuşi, oare caracterul real-ontologic al distincţiei mai sus amintite ameninţă – aşa cum pretind teologii catolici – simplitatea lui Dumnezeu? Se poate, totuşi, ca atunci când Palama – în special la începutul disputei isihaste – caracterizează firea lui Dumnezeu drept “dumnezeire supra-subiectivă”, superioară şi lucrările Lui “dumnezeire inferioară”[34], să fi alunecat în rătăcirea diteistă, după cum l-au acuzat adversarii săi? Hotărât nu. Când Palama accentuează caracterul realist existenţial, ontologic, al distincţiei dintre fire şi lucrări în Dumnezeu, nu o concepe ca pe o împărţire a lui Dumnezeu în două categorii ontologice independente. Una e distincţia şi alta e împărţirea lui Dumnezeu. Deosebirea poate foarte bine să existe fără a avea ca rezultat împărţirea şi, ca urmare, fără să atingă simplitatea dumnezeiască.

Aşa după cum foarte bine observă Palama, distincţia fire – ipostasuri, cu toate că e reală, nu are drept consecinţă împărţirea lui Dumnezeu în trei ipostasuri independente între ele şi prin fiinţă. Tot aşa distincţia fire – energii în Dumnezeu nu poate avea ca rezultat împărţirea lui Dumnezeu în două realităţi ontologice independente între ele. Precum Persoanele împărtăşesc modul intra-treimic de existenţă al lui Dumnezeu, tot astfel energiile, împărtăşesc modul relaţiilor Lui extra-treimic, înspre lume, şi nu pot fi gândite şi înţelese independent de fiinţa dumnezeiască[35] (în sensul tăierii simplităţii fiinţei, violării tainei aseităţii existenţei divine – n. tr.).

Cât despre opiniile îndrăzneţe aduse în discuţie dinspre teologia protestantă de către D. Wendebourg împotriva sfântului isihast avem de observat următoarele: concepţia potrivit căreia Palama se deosebeşte de predecesorii săi prin aceea că a făcut ca persoanele Sf. Treimi să devină în soteriologie pe de-a-ntregul disfuncţionale nu stă în picioare. Şi aceasta deoarece atât Palama, cât şi Sf. Părinţi dinaintea lui, în special Părinţii Capadocieni, la care acesta se referă cu largheţe, primesc (“primesc”, aici, în sensul ortodox al “predaniei”, a ceea ce e moştenit de la apostoli, dat odată pentru totdeauna, în plin sens paulin – n. tr.) în mod clar lucrarea soteriologică şi, mai larg, “iconomică” a ipostasurilor Sf. Treimi. Pentru Palama şi Capadocieni persoanele Treimii împărtăşesc împreună, dar în mod specific, unic, manifestarea comună a energiilor Lor în Creaţie şi, propriu-zis, în aceasta constă rolul Lor operativ, lucrarea Lor în cadrul iconomiei dumnezeieşti.

Atât pentru Capadocieni cât şi pentru Palama comunul şi particularul nu caracterizeată doar existenţa veşnică a Sf. Treimi în distincţia Ei într-o fire şi trei Ipostasuri, ci determină şi arătarea iconomică în lume a Sf. Treimi, deoarece fiecare din cele trei ipostasuri săvârşeşte lucrarea Sa particulară în manifestarea comună, fiinţială, a energiilor. Astfel, precum primesc şi învaţă cei trei Capadocieni, că Tatăl – ca izvor al lucrărilor Treimii este Cauza începătoare ( προκαταρκτικη αιτια) a tuturor celor zidite, Fiul – Cauza operativă, lucrătoare (δημιουργικη αιτια), deoarece Acesta săvârşeşte lucrarea ziditoare, opera Creaţiei şi Sf. Duh – Cauza desăvârşitoare, îndumnezeitoare, (τελειωτικη αιτια ), deoarece El operează lucrarea desăvârşirii şi a sfinţirii Creaţiei[36], la fel învaţă şi Palama în Mărturisirea de credinţă, aproape cu aceleaşi cuvinte : “Tatăl... singura Cauză începătoare a celor făcute, Fiul – Cauza şi Principiul tuturor celor zidite, prin care toate s-au făcut... Duhul Sfânt... Cauza şi Acesta a tuturor celor făcute, ca Cel în care toate sunt duse la desăvârşire”[37]. Dar în afară de asta, particularitatea iconomic-lucrătoare a ipostasurilor Sf. Treimi este mărturisită – potrivit Sf. Grigorie Palama şi Sf. Grigorie Teologul – şi din faptul succesiunii revelării Lor în istoria iconomiei dumnezeieşti mântuitoare.

“Aceasta este şi taina iconomiei: pe Dumezeu Unul şi Trei crezând; pe Unul cauzator Singur şi comun al Celorlalţi Doi. Pentru aceea împreună Acestora sunt tot darul şi puterea, împărţindu-şi timpul între Ei în care trebuiau să se arate fiecare, dar cu fiecare în Sine Se arată şi Ceilalţi.

Dintâi S-a arătat Tatăl, cele de laudă ale dumnezeieştii firi – însuşirile dumnezeieşti, lucrările fireşti şi fiinţiale – dând proorocilor prin har. Cu Acesta şi Fiul s-a arătat – pe aceleaşi de laudă ale fiinţei dumnezeieşti – însuşirile dumnezeirii, lucrările fiinţiale şi naturale – prin care harismele vindecărilor, lucrările puterilor şi cele apropiate acestora – ucenicilor Lui casnici după har dându-le. Dimpreună cu Acesta Duhul Sfânt S-a arătat – acestea dintru aceleaşi de laudă ale dumnezeieştii fiinţe, însuşirile dumnezeirii, lucrările naturale şi fiinţiale - apostolilor dăruindu-le...”[38].

În concluzie, la Capadocieni ca şi la Palama, rolul operativ, funcţional, al ipostasurilor Sf. Treimi în iconomia dumnezeiască a mântuirii este mai mult decât evident şi de aceea nu se poate vorbi de o “disfuncţionalitate” a lor ce ar exista, după cum găseşte Wendebourg, în teologia ortodoxă, prin teologia palamită şi cea a sf. Părinţi din sec. IV.

Concluzie

La o primă privire generală critică a polemicii dintre noua teologie vestică şi teologia Sf. Grigorie Palama se naşte o întrebare fundamentală. Care sunt consecinţele acestei dispute pentru teologia occidentală, care rămâne în esenţa ei pe aceleaşi poziţii?...

Răspunsul la această întrebare din punct de vedre ortodox este unul singur. Respingerea din parte teologiei catolice şi protestante a învăţăturii lui Palama despre energiile necreate şi îndumnezeitoare ale Sf. Treimi desemnează în spaţiul eclesiastic vest-european imposibilitatea îndumnezeirii omului şi a împărtăşirii lui reale de viaţa divină. Astfel, în realitate, se neagă în continuare învăţătura creştină primară privitoare la urcuşul omului în Dumnezeu, îndumnezeirea lui, care constituie nucleul teologiei şi spiritualităţii Revelaţiei şi Sfinţilor Părinţi.

Creştinismul occidental sărăceşte spiritual în acest fel, fiind în pericol de a se transforma într-un simplu sistem umanist şi moralist. După cum mărturiseşte cu sinceritate teologul catolic contemporan Jürgen Kuhlmann, din nefericire teologii ortodocşi au avut dreptate. Nu există în cuprinsul teologiei vestice înţelesul îndumnezeirii în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum poate fi găsit el la Sf. Părinţi şi la Sf. Grigorie Palama[39].

De aceea, adresează teologiei occidentale următoarea afirmaţie, cu care şi închei: “De acum încolo teologia noastră va trebui să nu mai respingă evidenţa pe care o dă Sf. Grigorie Palama Treimii iconomice cu energiile ei dumnezeieşti. Pentru aceea, teologia (vestică - n. tr.) are datoria să păstreze vie credinţa Bisericii în îndumnezeirea reală a omului. Într-o lume secularizată, ideea unei Treimi absolut transcendente, cu totul în afara lumii, care nu vine în reală şi nemijlocită legătură cu omul, nu provoacă nici neplăcere, dar nici nu conduce la mântuire”[40].

Prof. Univ. Dr. Gheorghios Martzelos

Prof. de Teologie Dogmatică , Facultatea de Teologie Ortodoxă - Universitatea Aristotelis din Tesalonic

Traducere de Pr. Catalin Ciobanu

-----------------------------------------------------------------------------


[1] Troparul Sf. Grigorie Palama din Duminica a doua a postului Paştilor, Triod, ed. a VII-a, EIBMBOR, 1970, pag. 255

[2] Gh. Mantzaridis, Învăţătura despre îndumnezeirea omului la Sf Grigorie Palama, în Palamicele, Tesalonic, ed. Pournara, 1973, pag. 165;Anestis Keselopoulos, Patimi şi virtuţi în teologia Sf. Grigorie Palama, Atena, 1982,pag. 195

[3] Mt. 5,8

[4] Sf. Grigorie Palama, Pentru cei ce se liniştesc cu evlavie,3,1,22-24, în Panaiotis Hristou, Opere complete Grigorie Palama, vol. 1, Tesalonic, 1962, pag.634

[5] Idem, Antireticul III către Akindin, 6, op. cit.,pag. 300

[6] Gh. Martzelos, Firea şi lucrările lui Dumnezeu la Sf. Vasilie cel Mare.Cercetare istorico-dogmatică asupra învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre fire şi energii în Dumnezeu, Tesalonic, 1984, pag. 18

[7] Antireticul I contra lui Akindin, 7, 35, op. cit., pag. 65

[8] Sf. Grigorie Palama, Teofanii, PG 150, 936C, Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB 80, EIBMBOR,1983; trad. pr. prof. D.Stăniloae, 7h, pag.89 şi 7i, pag. 90

[9] Fer. Augustin, De Trinitate 15,17,29, PL42,1081:” Şi cu toate acestea nu în zadar în această Treime nu se spune Cuvântul lui Dumnezeu decât Fiului, nici Darul lui Dumnezeu decât Duhului Sfânt, nici Cel din care născut este Cuvântul şi din Care purcede în primul rând (principaliter) Duhul Sfânt decât lui Dumnezeu Tatăl.(...) Dacă, desigur, în această natură simplă şi compusă nu este altceva esenţa şi altceva bunătatea; ci esenţa însăşi este bunătate şi bunătatea în ea însăşi este esenţă, sau în Tatăl, sau în Fiul, sau în Sfântul Duh; bunătatea proprie, aşadar, Duhului Sfânt vesteşte/manifestă (et tamen proprie Spiritus Sanctus charitas nuncupetur).

[10]Toma d'Aquino, Summa Theologiae, 1a, 3,2,ed.Blackfriars,vol.2,London-N.Y.,1964,pag. 24:”Dumnezeu e act simplu, neavând vreo potenţialitate”;idem, Compendiu teologic, 10,ed. R. Tannhof, Ed. F.H.Kerle, Heidelberg, 1963, pag. 24: “Însă la Dumnezeu nu se găseşte potenţă şi act ci este act simplu”;11, op. cit.,pag. 25, “Dumnezeu este act simplu, fără imixtiunea vreunei potenţialităţi”.

[11]T. Hagistavrou,Disputele isihaste din sec. XIV şi învăţătura isihastă, Leipzig, 1905

[12]G Papamihail, Luptele isihaste din sec. XIV, în Farul bisericesc, 5(1910), pp. 385-425;id.,Sf.Grigorie Palama, Petersburg-Alexandria, 1911

[13]H. Papadopoulos, Sf. Grigorie Palama şi Biserica latină, în Grigorie Palama, Anuarul teologic al Sf. Mitropolii a Tesalonicului,2(1918), Tesalonic, pp. 345-354

[14]Martin Jugie, “Palamas”, art. ,în Dicţionarul de Teologie Catolică(DTC), Paris, 1909-1950, vol.XI,2,pp.1742-1750 şi urm.;pag. 1758 :”sistemul lui Palama e incontestabil o noutate în istoria teologiei bizantine. Nu se găseşte nicăieri echivalent într-o perioadă anterioară.”; idem, “Controversa palamită”,op. cit.,pag. 1817; S. Guichardan, Problema simplităţii divine în Orient şi în Occident în sec.XIV-XV:Grigorie Palama,Duns Scotus, George Scholarios, Lyon, 1933, pag. 119

[15]id.,ibid.,pag.1762, S. Guichardan, op. cit., pag. 115

[16]cf.E. Von Ivanka, Platon creştin.Receptarea şi transformarea platonismului la Părinţii Bisericii, Einsiedeln, 1964,pag. 391, pag. 410; id., Elenismul în isihasm.Antinomia în învăţătura despre energii, în Epektasis.Buchete patristice închinate Cardinalului Jean Danielou, Paris, 1972, pag.492 şi urm.

[17]cf. Palamismul şi tradiţia Sf. Părinţi, în Biserica şi bisericile.Studii şi eseuri asupra unităţii creştine; Omagiu lui Dom Lambert Beaudouin, vol. 2, Chevetogne, 1955, pag. 33; id., ibid.,pag. 429;conf. de asem. Idem., Elenismul în isihasm, pag. 495

[18]cf. legat de aceasta Gh. Martzelos, op. cit., pp.14-98

[19]Anuarul Bisericii Orientale, Dusseldorf,1971, pag. 139

[20]id.,ibid.

[21]cf.J. M. Garrigues, Lucrarea divină şi harul la Maxim Mărturisitorul, în Istina, 19(1974), pag. 276

[22]cf. Îndumnezeirea în Duhul Sfânt.Grigorie Palama, reprezentant al monahismului athonit, în Duh şi Viaţă, 57(1984), pag. 352

[23]cf. Duh sau lucrare?Despre întemeierea relaţiilor intra-treimice în viaţa creştină în teologia bizantină, Munchen, 1980, pag. 10, pag. 244 şi urm.

[24]op. cit., pag. 171 şi urm.

[25]id., pag. 233

[26]cf. Treimea imanentă şi iconomică, în Freiburger Zeitschrift für Philosophie und Theologie, 27(1980), pag. 255

[27]cf. Biserica în Orient.Studii de istorie bisericească europeană şi eclesiologie, 25(1982), pag. 199

[28]op. cit.,pag. 365

[29]Plotin, Eneade,V,1,6;2,1;3,11-12;4,2

[30]cf. Cuvântul IV,Împăratului Iulian,Către Salustion, 142CD, W. C. Wright, The Works of the Emperor Julian, vol. 1, în seria The Loeb Classical Library, pag. 388

[31]cf. G. Florovskz, Conceptul de Creaţie la Sf. Athanasie cel Mare, în Studia Patristica, 6(1962), pag. 48, pag. 56 şi urm.Cf. Şi G. Martzelos, op. cit. pag. 98

[32]G. Martzelos, op. cit.,pag. 98

[33]Sf.Vasilie cel Mare, Epistola 234Aceluiaşi (Amfilohie,n.tr.)pentru aceeaşi întrebare,1,PG 32, 869AB, cf. PSB 12, Sf. Vasilie cel Mare, EIBMBOR 1988 trad. C.Corniţescu-T. Bodogae, pag.483

[34]Sf. Grigorie Palama, Antireticul III către Akindin, 6,ed.cit.,op. Cit., pag. 300

[35]id., Teofanii, PG 150, 929A,ibid., Tomul Sinodal,3, PG 151, 766BC, cf. Filocalia a VII-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, trad. pr. Prof. dr. D. Stăniloae, pp. 413-414

[36]cf. Sf. Vasilie cel Mare, Despre Duhul Sfânt, 16, PG 32, 136AB; cf. PSB 12, ed. cit., col. 156, pag. 52; Sf. Grigorie Teologul, Cuv. 34, Despre cei veniţi în Egipt, 8, PG 36, 249A;Sf. Grigorie al Nyssei, Cum că nu sunt trei dumnezei.Către Avlavie, PG 45, 125C, 128C,la W.Jaeger, Gregorii Nysseni opera,vol. III, Paris-Leiden, 1958, pag. 47

[37]Sf. Grigorie Palama, Contra lui Varlaam şi a lui Akindin, 3,PG 151, 765A-766A

[38]Id.,Cuvântul al doilea pentru purcedera Duhului Sfânt, 19, ed. P. Hristou, op.cit.,pag. 95, cf. de asem. Opera completă,vol.1, Ed. Patristică, ediţie îngrijită de pr. drd.Cristian Emil Chivu, Bucureşti, 2005, pag.227

[39]op. cit.,pag.356

[40]Id, pag. 367

Sursa: http://www.rostonline