PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII,
A SAMARINEANULUI MILOSTIV
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi, mâine la Sfânta Liturghie, în Duminica a VIII-a în care citim din Sfânta Evanghelie după Luca, vom auzi una din cele mai frumoase pilde pe care le-a rostit Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, vă rog să faceţi puţină răbdare, ca să ascultaţi un cuvânt de învăţătură, pentru că e bine ca orice adunare a noastră în Hristos să fie însoţită de un cuvânt de învăţătură spre luminarea, înţelepţirea şi îndreptarea noastră.
Este vorba despre Pilda samarineanului milostiv. Mulţi dintre frăţiile voastre aţi auzit-o. Odinioară, educatorii, învăţătorii, dar mai înainte de aceştia, părinţii şi bunicii noştri, istoriseau copiilor din pildele Mântuitorului, şi le istoriseau şi această pildă a Samarineanului milostiv. Nu-şi pierdeau timpul cu basme de Petre Ispirescu, ci fructificau şi valorificau timpul educaţiei cu aceste istorioare, cu aceste pilde desprinse din sfintele cuvinte ale Domnului nostru. Şi astăzi, deşi religia e persecutată în instituţiile de învăţământ şi ameninţată cu marginalizarea, sau chiar cu eliminarea din şcoli, cu nivelarea, şi se vrea mai mult o istorie a religiilor decât principiile învăţăturii noastre de credinţă şi morala creştin-ortodoxă, noi mai păstrăm imaginea vie, icoana însufleţită a casei sau a şcolii în care părinţii, bunicii, educatorii şi învăţătorii îi mângâiau pe copii cu cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum cloşca îşi mângâie puişorii, adunându-i sub aripile ei şi protejându-i.
Ştim pilda Samarineanului milostiv. Dar deşi o ştim, nu o aplicăm, nu o traducem în viaţa noastră, nu o interiorizăm, nu o împlinim. Şi Domnul Hristos ne spune undeva în Sfânta Evanghelie că sluga care ştiind voia stăpânului său nu a împlinit-o, aceea va fi vrednică de mai multă bătaie, de mai multă pedeapsă. Iubiţi credincioşi, dacă am împlini pilda Samarineanului milostiv în viaţa noastră, lumea noastră s-ar transforma într-un rai. Dar din păcate nu o împlinim. O ştim, dar o ştim spre osânda noastră.
Ce ne învaţă pilda? Pilda Samarineanului milostiv sau a Bunului Samarinean – cum mai este cunoscută, ne învaţă despre iubirea lui Dumnezeu. Şi se spune în această pildă că cineva a plecat dintr-o cetate şi s-a dus în alta. Şi în timp ce călătorea, a ajuns la o curbă unde erau nişte stânci prăpăstioase, şi deodată, după acea curbă au apărut nişte criminali, nişte tâlhari. Şi ce i-au făcut? L-au oprit, l-au bătut, l-au jefuit, i-au luat toţi banii, l-au rănit şi l-au lăsat în drum ca pe-o cârpă lepădată, între viaţă şi moarte. Şi acest om căzut între tâlhari striga după ajutor. Locul era pustiu. (Este vorba despre drumul dintre Ierusalim şi Ierihon care există şi astăzi, pentru că şi aceste două cetăţi antice există şi astăzi.)
Şi iată că pe cale trecea un preot, iar în virtutea demnităţii sale, el ar fi trebuit să arate la strigătul acesta după ajutor un interes foarte viu. A arătat? În pofida slujirii sale sacerdotale, rabinul, preotul din Vechiul Testament trece pe alături. Poate că avea în minte evitarea întâlnirii cu chipurile criminalilor, care să-l jefuiască şi pe el, poate că s-a înspăimântat şi atunci a dat bice calului său şi a dispărut.
Şi iată că apare un al doilea personaj, un levit. Ce era levitul? Un fel de paraclisier, care iese cu lumânarea şi dă cădelniţa; un fel de diacon, un slujitor la Templul lui Solomon. Aşadar, trece un levit. Şi levitul arată vreun interes? Nici acesta nu arată vreun interes. Amândoi, şi preotul şi levitul, s-au comportat aşa cum se comportă unii şoferi pe drumurile noastre rutiere, atunci când văd un accident şi mână mai departe. Nu ştiu cum să ocolească mai repede. Se gândesc: Nu cumva va fi blocat drumul şi nu voi putea ajunge mai repede acasă sau la serviciu sau acolo unde trebuie să ajung? Se înspăimântă puţin, se cruceşte şi crucea aceea nici măcar n-o face dreaptă; dacă e ateu bate-n lemn şi zice: „Să nu mi se întâmple şi mie aşa ceva!” şi merge mai departe.
Dar iată că apare şi o a treia persoană, pe care văzând-o omul căzut între răufăcători şi strigând după ajutor, şi văzând că se apropie, s-a înspăimântat. De ce s-a înspăimântat? Pentru că vedea în persoana care se apropia pe duşmanul lui. Şi de ce considera persoana respectivă duşman? Pentru că el era iudeu – el, cel căzut între tâlhari, iar cel care se apropia, după haine se vedea că era samarinean. Şi iudeii cu samarinenii nu aveau legături, nu aveau relaţii sociale, nici măcar nu se salutau. Şi se gândea cel căzut între tâlhari, că acesta va veni şi-i va da ultima lovitură, o lovitură de moarte şi-l va omorî. Şi când colo, s-a întâmplat aşa? Nu s-a întâmplat aşa. S-a întâmplat dimpotrivă. Samarineanul, trecând pe lângă iudeul căzut între criminali şi tâlhari, se coboară de pe animalul său, de pe asin, şi-l îngrijeşte pe cel căzut între tâlhari. Îi spală rănile cu vin, i le unge cu untdelemn, i le oblojeşte, îi pansează rănile, folosind bandaje poate chiar din cămaşa pe care şi-o sfâşiase pentru asta. Asta a făcut samarineanul considerat duşman. Apoi, l-a urcat pe dobitocul său, pe asinul său, şi l-a dus la un han, la o casă de oaspeţi. Şi n-a dormit toată noaptea, ci a stat şi l-a păzit ca un înger păzitor, l-a ocrotit, a avut grijă de el ca o soră medicală, ca o asistentă, care stă la căpătâiul unui bolnav. (Asta, dacă e asistentă cu frică de Dumnezeu şi cu conştiinţa obligaţiei de serviciu.) Dimineaţă, samarineanul i-a plătit hangiului şi l-a rugat să aibă grijă în continuare de cel căzut între tâlhari, până se va însănătoşi desăvârşit. Şi i-a făcut şi o făgăduinţă, o promisiune că atunci când se va întoarce, tot ce va mai fi cheltuit îi va da înapoi până la ultimul bănuţ.
Aşadar, avem în această pildă trei oameni: preotul şi levitul Vechiului Testament, şi samarineanul, care arată îndurare, milă, compasiune.
Cine e rănitul? Rănitul, iubiţi credincioşi, suntem fiecare dintre noi. Rănitul sunt eu şi rănitul eşti tu. Şi întrega lume este omul rănit, omul căzut între tâlhari.
Cine sunt tâlharii? Tâlharii sunt în primul rând demonii. Şi mai-marele tâlharilor este diavolul şi satana, Lucifer. În primul rând, aceştia sunt cei care urăsc, pizmuiesc, invidiază făptura lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea Creatorului, care este omul, şi-l ispitesc şi-l tâlhăresc prin păcate.
În al doilea rând, tâlharii sunt oamenii răufăcători, oamenii răi. Şi astăzi există astfel de tâlhari, dar nu întru totul asemănători cu cei din pildă. Astăzi nu mai există – decât poate ca excepţie, tâlhari şi răufăcători care au un cuib al lor undeva în munţii prăpăstioşi sau în pădurile dese. Astăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim spre Ierihon nu mai există tâlhari. Şi totuşi există. Există tâlhari şi oameni răufăcători care se plimbă în voie pe stradă, la costum şi la cravată. Tâlhari cu butoni la cămaşă şi cu papion. Şi pe aceştia nu-i arestează nimeni. Există tâlhari, dar altfel de tâlhari. Aceştia au funcţii mari, poziţii înalte, sunt respectaţi şi cu toate acestea ei tâlhăresc legal. Legile nu au putere să-i corecteze, nici să-i amendeze. Tâlhăresc organizaţi în companii, în trusturi comerciale. Au scornit, au inventat moduri variate şi rafinate de a tâlhări, de a face rău, de a nedreptăţi. Am zis deci că tâlharii sunt demonii şi oamenii cei răi.
Mai există şi o a treia categorie de tâlhari şi aceştia sunt cei mai răi, cei mai periculoşi. Nu-i căutaţi departe, nu-i căutaţi în afara Bisericii, nu-i căutaţi în afara familiilor, nu-i căutaţi peste drum, nici să credeţi că e vecinul de perete, vecinul de apartament sau colegul de cameră – zic asta pentru voi, care staţi în cămin – , nu-i căutaţi pe tâlhari sau pe duşmani departe de voi. Ei sunt foarte aproape de sufletul nostru. Aceşti tâlhari sunt înăuntrul nostru. Şi care sunt aceşti tâlhari, cei mai cumpliţi tâlhari?! Aceştia sunt gândurile noastre rele. Nu există tâlhari mai răi ca gândul rău şi patima sufletească păcătoasă. Aceştia înrobesc pe om. Aceştia îl ucid.
Şi să luăm ca exemplu fumatul. Cât cheltuieşte în fiecare zi fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare săptămână fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare lună fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare an un fumător? Iată un tâlhar! A luat zahărul de la gura copilului. A luat pâinea orfanului şi a văduvei. Iată tâlharul! Cel mai cumplit tâlhar, mai rău decât diavolul! Mai rău decât cel mai mare răufăcător.
Un alt tâlhar – alcoolul. Cine dezbracă şi răneşte mai mult decât beţivul! Cine dezbracă şi răneşte mai mult decât beţivul?! Cine aude sau citeşte să mediteze serios la ce înseamnă „a dezbrăca” şi „a răni” în familie şi societate şi să se îngrozească.
Un alt tâlhar – drogurile, care acum parte din ele sunt legale şi care sunt foarte răspândite şi în şcolile noastre. Nu vă dau idei ca să încercaţi să vedeţi cum e, ci vă spun ca să vă feriţi ca de foc! Pericol de moarte sufletească şi trupească!
Un alt tâlhar sunt jocurile de noroc care tiranizează şi robesc. Jocurile la aparate! Copii de vârsta voastră (către seminarişti) ajung să fure toţi banii din casă, toţi banii părinţilor, zeci de milioane, şi să-i ducă la aparate; şi după ce-i pierd, se gândesc să-şi curme viaţa. Nu mai au curaj să se întoarcă acasă. Iată tâlharul cel mai mare care te duce până la suicid! Tâlharul cel mai mare e păcatul care te stăpâneşte. Jocurile de noroc la aparate, frecventarea cazinourilor.
Aşadar, neamul nostru omenesc, fraţi creştini, este tâlhărit de diavolul şi de răufăcători. Dar cel mai mare tâlhar este cine? Sinele nostru. Noi, pentru noi înşine, suntem cei mai mari tâlhari, noi ne furăm căciula, noi ne facem cel mai mare rău. Fiecare gând păcătos, fiecare patimă, ne costă aici şi ne va costa în veşnicie, dacă nu ne vom îndrepta, dacă nu ne vom căi. Ne va costa în ceea ce priveşte partea financiară, bunăstarea de aici, ne va costa în ceea ce priveşte sănătatea, onoarea, reputaţia, anii de viaţă.
Ce face cel care fumează?! Se sinucide lent. Dumnezeu i-a dăruit optzeci de ani; dar fumătorul, cu radiera viciului, îndrăznelii şi obrăzniciei lui, şterge din Cartea Vieţii lui cifra 80, pe care a scris-o degetul lui Dumnezeu, şi scrie 60, sau 40, sau mai puţin… Asta face fumătorul. Nu este cel mai mare tâlhar, cel mai mare auto-criminal? Este.
Bine, o să spuneţi, acesta este un predicator foarte pesimist. Ne vorbeşte numai în culori sumbre.
Iubiţilor, cine ne va salva? Filosofia? Arta? Statul? Tehnica? Ştiinţele? Sistemele? Şcolile? Facultăţile? Doctoratele? Cariera? Nimic din toate acestea. Nu există salvare pe pământ şi în cer decât în, prin şi de la Domnul nostru Iisus Hristos. Nu există, cum spune Sfântul Apostol Pavel, un alt nume în cer şi pe pământ şi în cele mai de jos ale adâncului prin care să se mântuiască cineva, decât numele Domnului nostru Iisus Hristos. De ce? Pentru că nimeni nu l-a iubit vreodată pe om ca Domnul nostru Iisus Hristos. Pe Crucea Golgotei nu-L ţin crucificat piroanele răutăţii, barbariei şi nerecunoştinţei noastre, cât Îl ţine infinita Lui iubire faţă de noi. Iudeii L-au numit în batjocură „Rege al iudeilor”. Noi am zis „Împăratul Slavei”, pentru că El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Iudeii L-au numit în batjocură samarinean: „Eşti samarinean şi ai demon!” – citiţi în Evanghelia după Ioan! Dar pentru noi creştinii, Domnul nostru Iisus Hristos este Samarineanul milostiv din pilda pe care o vom auzi mâine la Sfânta Liturghie. Este Bunul Samarinean care-i vindecă pe toţi oamenii bolnavi trupeşte şi sufleteşte. El îi tămăduieşte pe toţi oamenii în hanul Său. Şi care este hanul Lui, „casa de oaspeţi”? Sfânta Sa Biserică! Aici se tămăduiesc rănile sufleteşti şi trupeşti. Şi, iubiţilor,… aşa cum alergăm la spital atunci când suntem bolnavi, aşa atunci când ne conştientizăm păcatul, căderea în ispită, patima, viciul, aşa trebuie să alergăm la spitalul duhovnicesc, care este Biserica. Nicăieri în lumea aceasta, oriunde am alerga, nu vom găsi mângâierea, alinarea, întărirea, înviorarea, scăparea, vivificarea, învierea pe care ne-o dăruieşte Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre în Spitalul Bisericii.
Eşti supărat? Vino la Spitalul Bisericii! Aici vei auzi cuvântul: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Aici vei auzi: „Îndrăzneşte fiică! Credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace!”. Aici vei auzi: „Nu te teme! Crede numai…”. Aici vom auzi cuvintele Dumnezeului-Om Iisus Hristos, cuvintele de viaţă-făcătoare, cuvintele care înviază… Aici, în Spitalul Bisericii, lacrimile tale vor fi şterse de Samarineanul milostiv… Lacrimile tale, lacrimile orfanului, lacrimile văduvei, lacrimile tuturor nefericiţilor din această lume, aici vor fi şterse.
Eşti iubitor de argint, iubitor de bani, lacom şi hrăpăreţ? Vino în Spitalul Bisericii! Medicament îţi va fi cuvântul: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui…” Şi ce nu va putea vindeca medicul, nici psihiatrul, nici psihologul, va vindeca Doctorul sufletelor şi al trupurilor: Samarineanul milostiv, Hristos Domnul.
Eşti mânios? Vino în Spitalul Bisericii! Doctorul sufletelor, Samarineanul milostiv îţi va dărui medicamentul potrivit. Aici vei auzi: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre…”. Aici vei auzi: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi…”. Aici vei auzi: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul…”. Aici ţi se va spune: „Iată, te-ai făcut sănătos! De acum să nu mai greşeşti!”.
Aşadar, de orice boală sufletească – şi nu numai trupească, am pătimi, să alergăm la Spitalul Bisericii. De ce? Pentru că Hristos nu este doar Doctorul trupurilor. Nu face doar minuni de vindecare trupească. El este şi Doctorul sufletelor. Vindecă şi patimile sau viciile. Vindecă şi de patima fumatului, vindecă şi alcoolismul, vindecă şi narcomania, vindecă şi dependenţa de jocurile de noroc şi de cazinouri, vindecă şi de desfrânare, vindecă şi de mânie şi de iuţime, şi de toate patimile sufleteşti. Vindecă şi oferă medicamente nu din lumea aceasta, dar pentru lumea aceasta. Aici Hristos oferă „leacul nemuririi” – de care vorbeşte Sfântul Ignatie Teoforul, antidotul, medicamentul pentru a nu mai muri niciodată, Trupul şi Sângele Său.
Eşti în primejdie de moarte? Vino în Biserică, ca să-L auzi pe Hristos spunându-ţi: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”.
Fraţi creştini, nu există în lume vreo religie care să-l mângâie, să-l renască, să-l întărească, să-l mântuiască şi să-l transforme pe omul din noroi, din lut, din ţărână în înger ca Sfânta noastră Ortodoxie, Dreapta-credinţă, dreapta-slăvire. Dar e nevoie ca această credinţă a noastră să o traducem, să o transpunem, să o aplicăm, să o împlinim cu fapta, în viaţa noastră de zi cu zi. Altfel, vorbă sună, şi dispare… Fapta tună adevărul credinţei noastre. „Credinţă fără fapte este moartă” – aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului. Ortodoxia înseamnă trăire. Ortodoxia înseamnă „viaţă din belşug”. Ortodoxia înseamnă bună-mireasma faptelor bune. Şi va veni o vreme când întreaga creaţie, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi universul întreg vor mărturisi adevărul credinţei noastre. „Un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor!” şi „Cine nu are Biserica Ortodoxă de mamă, nu-l are pe Dumnezeu drept Tată!”.
Aşadar, iubiţi credincioşi, puneţi în inimile voastre la Duminica Samarineanului Milostiv că Biserica este Maica noastră, că Biserica este Spital, Spital pentru suflet şi trup, dar cu precădere un Spital duhovnicesc şi un laborator de sfinţenie. La el să alergăm toţi cei bolnavi. La Vitezda Tainei Sfintei Spovedanii, la Medicamentul nemuririi. „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu cutare… cu Trupul şi Sângele lui Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Iată „Leacul nemuririi”!
Şi facă Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să primim aici tămăduire sufletească de păcate şi de patimi – care este învierea cea dintâi, ca să ne învrednicim şi învierii celei de a doua în Împărăţia Sfintei Treimi. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu