DIN ÎNVĂȚĂTURILE SFÂNTULUI NECTARIE AL PENTAPOLEI (I)

DIN ÎNVĂȚĂTURILE
SFÂNTULUI NECTARIE AL PENTAPOLEI (I)

 - 9 noiembrie -

Calea fericirii

      Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru ca o astfel de inimă devine tron al lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu" (II Corinteni 6, 16.).

       Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să rămână lipsiţi ? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că Îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu!

      Cât se înşeală oamenii care caută fericirea departe de ei inşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi slavă, în averi mari şi plăceri, în desfătări trupeşti, în lux şi în tot felul de deşertăciuni, care se sfârşesc în amărăciune! Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ.

      Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta. Cercetaţi-vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Nu cumva inima voastră şi-a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu? Nu cumva conştiinţa vă mustră pentru călcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă învinuieşte pentru nedreptăţi, minciuni şi neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele? Cercetaţi şi vedeţi dacă nu cumva inima voastră a fost umplută de răutăţi şi patimi, daca nu cumva s-a abătut pe căi nedrepte!

      Din nefericire, cel care nu are grijă de inima sa, se lipseşte de tot lucrul bun şi cade într-o mulţime de răutăţi. Alungă bucuria şi se umple de amărăciune şi de frică. Alungă dragostea şi primeşte ura. Alungă toate harismele şi roadele Sfântului Duh pe care le-a primit la Botez şi se face sălaşul tuturor acelor rele care îl fac pe om vrednic de plâns şi de trei ori ticălos.

      Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului.

      Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem constiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică, căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de fericire.

Sfântul Botez

      Câţi În Hristos v-aţI botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Galateni 3, 27) Ce mare adevăr este exprimat în aceste cuvinte ale Apostolului Pavel!

      Creştinii botezaţi nu sunt îmbrăcaţi în omul cel vechi, cu patimile şi cu poftele sale păcătoase, ci în omul cel nou. S-au îmbrăcat în Hristos, Care trăieşte acum în inimile lor. Iar cuvântul „s-au îmbrăcat” nu se referă la un simplu veşmânt exterior, ci la ceva mai profund, la ceva fiinţial şi de nestrămutat.

      Prin credinţă şi prin Botez ne îmbrăcăm în Hristos şi devenim fii ai lui Dumnezeu, sfinţi şi desăvârşiţi, dumnezei după har.

      Aşadar, am aruncat dinlăuntrul nostru stricăciunea şi ne-am îmbrăcat În nestricaciune. Ne-am dezbrăcat de omul păcătos şi ne-am îmbrăcat în omul dreptăţii şi al harului. Am alungat moartea şi ne-am îmbrăcat în nemurire.

       Ne-am gândit însă şi la marile făgăduinţe, pe care prin Botez le-am făcut înaintea lui Dumnezeu? Am conştientizat faptul că suntem datori să ne comportăm ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi ai Domnului nostru? Că avem datoria să supunem voia noastră voii lui Dumnezeu? Că trebuie, ca fii ai Săi, să rămânem liberi faţă de păcat? Că trebuie să-L iubim cu toată puterea, din adâncul sufletului şi al inimii noastre? Că suntem datori să-L adorăm şi să însetăm după unirea cu El pentru totdeauna? Ne-am gândit oare că inima noastră trebuie să fie plină de dragoste, astfel încât aceasta să se reverse şi către aproapele nostru? Avem conştiinţa că suntem datori să devenim sfinţi, desăvârşiţi, chipuri ale lui Dumnezeu, fii ai Săi şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor?

      Pentru toate acestea avem datoria să ne nevoim, ca să nu ne arătăm nevrednici de chemarea lui Dumnezeu şi să fim alungaţi de la faţa Sa. Da, fratii mei, să ne luptăm cu râvnă şi cu lepădare de sine, ca să biruim. Nici unul dintre noi să nu-şi piardă curajul, să nu fie nepăsător, să nu se teamă de greutăţile  nevoinţei duhovniceşti, pentru ca Îl avem ajutor pe Dumnezeu, Care ne dă putere să mergem pe calea cea grea a virtuţii.

                                       

Nevoinţa duhovnicească

       Scopul vieţii noastre este să devenim desăvârşiţi şi sfinţi, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Să luăm aminte ca nu cumva de dragul vieţii acesteia să ne lipsim de cea viitoare, ca nu cumva din pricina grijilor pământeşti să neglijăm scopul vieţii noastre.

    Postul, privegherea şi rugăciunea, prin ele însele nu aduc roadele dorite, pentru că ele nu sunt scopul vieţii noastre, ci sunt mijloacele folosite pentru atingerea scopului.

    Împodobiţi-vă cu virtuţi! Nevoiţi-vă să alungaţi patimile sufleteşti ! Curăţiţi-vă inima de toată murdăria şi păstraţi-o curată, ca să vină Domnul şi să Se sălăşluiască înlăuntrul vostru, ca să vă umple Duhul Sfânt cu dumnezeieştile Sale daruri.

    Copiii mei iubiţi, acestea să fie singura voastră preocupare şi grijă. Acestea să fie totdeauna scopul şi dorinţa voastră. Pentru acestea să vă rugaţi lui Dumnezeu.

    Să Îl căutaţi în fiecare zi pe Domnul, însă înlăuntrul inimii voastre, nu în afara ei. Iar când Îl veţi găsi, staţi cu frică şi cutremur, ca Heruvimii şi Serafimii, pentru că inima voastră s-a facut tron al lui Dumnezeu. Dar ca să-L aflaţi pe Domnul, smeriţi-vă până la pământ, pentru că El se scârbeşte de cei mândri, pe când pe cei smeriţi cu inima îi iubeşte şi îi cercetează.

     Dacă te vei nevoi cum se cuvine, Dumnezeu te va sprijini. Prin nevoinţă ne vedem neputinţele, lipsurile şi greşelile. Nevoinţa este oglinda stării noastre duhovniceşti. Cel ce nu se nevoieşte, nu se cunoaşte pe sine însuşi.

     Luaţi aminte chiar şi la greşelile mici. Dacă din neluare-aminte se întâmplă să păcătuiţi, nu deznădăjduiţi, ci sculaţi-vă repede şi cădeţi înaintea lui Dumnezeu, Care are puterea să vă ridice.

     Avem înlăuntrul nostru neputinţe şi patimi adânc înrădăcinate. Multe dintre ele sunt moştenite.Toate acestea nu pot fi alungate degrabă, nici prin nelinişte şi întristare apăsătoare, ci prin răbdare şi stăruinţă, cu grijă şi luare-aminte.

    Întristarea peste măsură ascunde înlăuntrul ei mândria. De aceea este vătămătoare şi primejdioasă şi de multe ori este provocată de diavol, ca să-l împiedice pe nevoitor în calea lui.

     Calea care duce la desăvârşire este lungă. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea putere! Înfruntaţi cu răbdare căderile voastre, ridicaţi-vă repede şi nu rămâneţi, precum copiii în locul în care aţi căzut, plângând şi tânguindu-vă nemângâiaţi.

      Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Nu deznădăjduiţi dacă se întâmplă să cădeţi iarăşi în aceleaşi păcate. Multe dintre ele sunt puternice, atât din pricina firii, cât şi din pricina obişnuinţei, însă cu trecerea timpului şi prin străduinţă sunt biruite. Nimic să nu vă ducă la deznădejde.

Sursa: SFÂNTUL NECTARIE AL PENTAPOLEI - ÎNVĂȚĂTURI 

Editura ”EVANGHELISMOS” București, 2009