CUVIOŞII SPIRIDON ŞI NICODIM PRESCURARII DE LA
LAVRA PEŞTERILOR DE LA KIEV
31 OCTOMBRIE
Plină de harul lui Dumnezeu este fiecare inimă smerită şi curată. Templu al Duhului Sfânt este fiecare om ce e lipsit de viclenie, de răutate şi de ipocrizie.
Din această categorie a aleşilor Domnului a făcut parte şi cuviosul părintele nostru Spiridon prescurarul, cel smerit şi bun, cel lipsit de viclenie asemenea unui copil mic.
Fericitul Spiridon se trăgea dintr-o familie săracă şi simplă. Era complet neştiutor de carte şi fără o educaţie aleasă însă foarte spontan şi natural. Era un «ţăran» pentru cei aristocraţi, un «necioplit» pentru cei crescuţi în marile saloane, şi un «sărac cu duhul» pentru înţelepţii lumii acesteia.
Şi cu toate acestea cuviosul îi depăşi în vrednicie şi pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, şi pe cei nobili, prin înaintata sa viaţă duhovnicească, prin dobândirea virtuţilor, prin râvna ascetică şi prin frica de Dumnezeu, care este începutul şi izvorul adevăratei înţelepciuni.
Cuviosul Spiridon a venit la mănăstirea Peşterilor şi şi-a început aspra sa viaţă ascetică în anul 1139. Era deja ajuns la o vârstă matură şi nu ştia încă să citească. De aceea nu putea studia nici sfintele cărţi, lucru care-l umplea de tristeţe. Se rugă din toată inima lui Dumnezeu ca să-l lumineze şi să-i dea puterea de a învăţa să citească. Şi într-adevăr, depunând foarte multă râvnă în acest sens, la puţin timp învăţă să citească. Bucuria sa era de nedescris, când văzu că putea de acum să citească sfintele învăţături ale Domnului şi minunatele opere ale Sfinţilor Părinţi. În scurtă vreme învăţă pe de rost întreaga Psaltire, pe care o spunea cu evlavie şi cu dăruire sufletească în fiecare zi, în timp ce lucra cu răbdare şi cu sârguinţă la ascultările la care era trimis.
Pe vremea aceea era stareţ marele postitor şi ascet, fericitul Pimen. Văzând curăţia, bunătatea, respectul şi vrednicia ucenicului său Spiridon, îi încredinţă ascultarea de prescurar. Cuviosul era deci acela care pregătea prescurile necesare marii Taine a Sfintei Euharistii, lucru pentru care era plin de bucurie şi de adâncă emoţie.
Spunând neîncetat psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti şi având permanent în minte rugăciunea lui Iisus, cuviosul Spiridon îşi îndeplinea plăcuta sa ascultare. Tăia lemne, aprindea cuptorul, măcina făina, frământa aluatul şi aşa mai departe.
Într-o zi, în timp ce-şi îndeplinea lucrarea sa obişnuită, cuviosul aprinse cuptorul pentru a coace prescurile pe care tocmai le pregătise. Deodată însă o scânteie sări cu putere dintre flăcări şi ajunse până la tavanul făcut din stuf, care luă îndată foc. În grabă robul lui Dumnezeu îşi scoase mantia cu care înfundă repede gura cuptorului. Apoi îşi scoase şi cămaşa de lână, îi legă mânecile între ele, alergă la cel mai apropiat izvor şi o umplu de apă! Pe când se întorcea începu să strige:
– Săriţi, fraţilor! Ajutor! Foc! Foc! Alergaţi în grabă!
Au alergat fraţii cu găleţile, însă ce să vadă! Mantia, cu care cuviosul închisese gura cuptorului aprins, era absolut intactă, fără să se fi ars deloc, iar cămaşa legată era plină de apă, asemenea unui vas ce nu lăsa să curgă pe jos nici măcar o picătură de apă! Cu acea apă reuşise cuviosul să stingă deja focul aprins, fără să mai fi fost nevoie de ajutorul fraţilor. Văzând toate aceste lucruri minunate, ei au dat slavă lui Dumnezeu, care prin harul Său, în mod evident, umbrise şi ajutase pe duhovnicescul lor frate.
Ajutor al cuviosului Spiridon la cuptorul de prescuri era şi monahul Nicodim. Şi acesta era plin de evlavie şi de ascultare şi reuşise să se debaraseze de toate cele lumeşti şi să-şi învingă toate pornirile pătimaşe ale trupului. Cu râvnă şi cu mare îngrijire încerca să-l urmeze în virtute pe binecuvântatul Spiridon atât în lucrarea ascultării cât şi în cele duhovniceşti, în rugăciunea neîncetată şi în viaţa virtuoasă. Aşa a ajuns şi el la mari înălţimi ale desăvârşirii şi sfinţeniei.
Aceşti doi cuvioşi, după ce au slujit împreună în această ascultare a pregătirii prescurilor timp de treizeci de ani, au adormit în pace întru Domnul, la adânci bătrâneţi, şi s-au dus să-L întâlnească pe mult doritul Iisus, Pâinea Vieţii, „Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte”.
Sursa: Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu