MITROPOLITUL AUGUSTIN: TRĂDAREA CREDINŢEI ORTODOXE (II)

Cineva mi-a dat ceva. Deschid. N-am dreptul să o dau nimănui. Se pare că este ceva ieftin, dar are o mare valoare. Ce să fie oare? O drahmă!

 

O DRAHMĂ!

M-a miluit Domnul nostru Iisus Hristos să mă nasc în Biserica Ortodoxă.

M-a miluit Domnul Iisus Hristos să mă nasc din părinţi ortodocşi.

M-a miluit Domnul Iisus Hristos cu ceva mai mare încă: cu toată nevrednicia mea să fiu predicator al Bisericii Ortodoxe.

M-a mai miluit Domnul Dumnezeu să predic de treizeci de ani întregi.

Slăvesc şi binecuvântez pe Domnul pentru marile Sale binefaceri arătate faţă de mine. Însă vin clipe în care mintea se opreşte, limba se împiedică, iar inima bate puternic. Vin clipe de nelinişte. Vin clipe în care predicatorul Evangheliei, care are o oarecare conştiinţă şi crede în cele pe care le predică, predicatorul care trăieşte într-un neam demonizat, vin clipe – zic – în care ezită. Credeţi-mă – vă vorbesc sincer – n-aş fi vrut în clipa aceasta să fiu la acest amvon. Aş fi dorit să fug departe, în afara Babilonului lumii. Aş fi dorit să am aripi de înger şi de arhanghel, să am aripi mari să zbor, să merg într-un ungher din Sfântul Munte şi acolo să mă închid pentru totdeauna. Să nu se audă smeritul meu nume în niciun colţ al Eladei, ca să-mi plâng şi eu păcatele mele şi, dacă îmi va rămâne vreme, să plâng şi păcatele poporului meu. Aş fi vrut, iubiţii mei, să împlinesc şi eu acel cuvânt înţelept al Sfântului Grigorie Teologul, care a zis „…pe sine însuşi cu Dumnezeu întreţinându-se”. Aş fi vrut să repet şi eu psalmul: „Cine îmi va da mie aripi de porumbel ca să zbor şi să mă odihnesc?” (Psalmul 54, 7).

Dar nu fac asta. Sunt legat de pământul acesta material. Sunt legat aici în Atena, în capitală. De ce? De câte ori mă gândesc să-mi întrerup predica scrisă şi vorbită şi să mă retrag după 30 de ani într-un colţ să-mi plâng şi eu păcatele mele şi păcatele poporului meu, în inima mea simt un cărbune aprins care mă arde şi nu mă lasă să tac. Şi cărbunele aprins sunteţi voi. Cărbunele aprins este conştiinţa mea. Cărbunele cel aprins sunteţi voi, iubiţii mei cititori. Cărbunele aprins sunteţi voi, iubiţii mei ascultători. Dacă vreodată tac – ce văd?, unul cu scrisori, unul cu telegrame, altul prin viu grai, unul cu blândeţe, iar altul pe un ton mai aspru, mă recheamă la locul meu. Şi ce-mi zic:

- De ce taci?

Dar n-am tăcut. De treizeci de ani trâmbiţez în patria mea elenă. Prin munţi şi văi, oraşe mici şi sate, pe munţi înalţi şi preaînalţi, unde, în sfârşit, s-a luptat inima elină, nu am încetat să predic cuvântul lui Dumnezeu. Nu tac, am vorbit.

- Dar să vorbeşti din nou.

Am scris.

- Dar să scrii din nou.

Ei, deci? Atunci când văd o astfel de dorinţă a binecredinciosului popor elin; atunci când văd că există o „rămăşiţă” (Romani 11, 5), o binecuvântată rămăşiţă care continuă să creadă în experienţele elen-ortodoxe, în valorile ce sunt veşnice, atunci când văd asta nu pot decât să rămân pe aceste pământuri şi să urc la amvonul acesta şi să predic adevărul aşa cum îl simt profund în inima mea. Adevărul neschimbat şi nefalsificat. Adevărul, pentru care s-au vopsit în roşu stâncile Golgotei. Adevărul, al cărui cuvânt înfrumuseţează această sală: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Înţelepciunea lui Sirah 4, 28).

Voi m-aţi adus iarăşi la acest amvon.

Cât de fericit aş fi să urce în amvon şi cei mai tineri, ca să predice şi ei cuvântul lui Dumnezeu!

(VA URMA)

Traducerea si adaptarea.: Frăţia Ortodoxă Misionară

“Sfinţii Trei Noi Ierarhi”.