† SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC PANGRATIE, EPISCOPUL TAVROMENIEI : 5 AUGUST - SFÂNTUL CUVIOS IOAN IACOB ROMÂNUL DE LA NEAMŢ

VIAŢA SFÂNTULUI CUVIOS IOAN IACOB ROMÂNUL

DE LA NEAMŢ – (HOZEVITUL)

Acest mare sihastru român cu numele de botez Ilie, s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, judeţul Botoşani, la 23 iulie 1913, într-o familie de ţărani evlavioşi, Maxim şi Ecaterina Iacob. Rămas de mic orfan, el a fost crescut de bunica sa care l-a deprins cu rugăciunea şi l-a povăţuit pe calea slujirii lui Dumnezeu. La vârsta de unsprezece ani bunica sa a murit, iar el a rămas în grija unchiului său. După terminarea şcolii din oraşul natal a urmat gimnaziul şi liceul. Firea sa profund religioasă, precum şi educaţia primită, l-au determinat să îmbrăţişeze viaţa monahală de la mănăstirea Neamţ. Aici a făcut ascultare la farmacia şi apoi la biblioteca mănăstirii, în care a descoperit comorile scrierilor patristice şi teologice.

Dorind să cunoască mai amănunţit viaţa chinoviilor româneşti, a vizitat câteva aşezăminte monahale din Oltenia, ajungând în cele din urmă şi la Mănăstirea Turnu din Episcopia Argeşului. Aici a rămas pentru scurtă vreme, întrucât a fost chemat înapoi la Neamţ. După terminarea stagiului militar în 1936 a fost tuns în monahism primind numele de Ioan. Ca monah a dat dovadă de ascultare deplină şi s-a arătat un iubitor al postului, al rugăciunii, al privegerii şi singurătăţii. Doritor de a călca pe urmele Mântuitorului, a plecat în Ţara Sfântă. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice cuviosul Ioan a pustnicit doi ani în deşertul de lângă Iordan. De aici a intrat în Mănăstirea Sfântul Sava, unde a vieţuit mai mulţi ani îngrijind pe bolnavi şi fiind socotit de preoţi „doctorul mănăstirii”. Pentru râvna sa pustnicească în anul 1945 a primit de la patriarhul Ierusalimului investirea cu marea schimă monahală.

În anul 1946 episcopul Victorin Ursache l-a propus pe Cuviosul Schimnic Ioan pentru postul de egumen al schitului românesc de lângă Iordan. La această recomandare, Patriarhia Română, l-a numit egumen al aşezământului, urmând ca în anul 1947 să fie hirotonit diacon şi apoi preot în Biserica Sfântului Mormânt. Numit în această funcţie Cuviosul Părinte Ioan a condus schitul românesc până în 1952 realizând frumoase lucruri pe plan pastoral şi gospodăresc. În acest loc în care Cuviosul s-a simţit ca acasă. Sufletul său de poet se bucura de frumuseţea naturii şi cugeta îndelung la evenimente biblice petrecute în preajma Iordanului. Pentru viaţa sa sfântă el devenise duhovnicul multor călugări din părţile acelea, dar şi al multor pelerini care veneau din ţară şi din toate părţile lumii să se spovedească acestui duhovnic iscusit. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat şi îmbelşugat, curgeau blânde cuvinte de mângâiere şi întărire duhovnicească. Zi şi noapte se ostenea ca să împlinească cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Săvârşea cu multă evlavie sfintele slujbe, sta de vorbă cu fraţii călugări sau credincioşii care veneau pe acolo, lucra în grădina schitului, iar în puţinul timp liber scria poezii sau traducea învăţături ziditoare de suflet din cărţile sfinţilor. Noaptea, sau uneori mai multe zile, se retrăgea în pustiul Iordanului, nevoindu-se singur în post desăvârşit în rugăciuni şi multe metanii.

Cu toate acestea râvnitorul egumen nu era mulţumit de nevoinţele sale şi dorea o vieţuire mai aspră, într-un loc mai pustiu asemenea marilor anahoreţi din epoca de aur a creştinismului. Socotea că la Iordan este prea mult înconjurat de pelerini şi de grijile trecătoare care-l împiedicau uneori de la rugăciunea desăvârşită. Pe de altă parte în acelaşi an s-a îmbolnăvit grav şi fost silit să părăsească această „gură de rai” duhovnicesc pe care o iubea foarte mult. Ieşit din spital Cuviosul Părinte Ioan a renunţat la „crucea” stăreţiei şi s-a retras în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, loc în care se află şi peştera unde a trăit pentru o vreme şi Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul. Aici, au trăit în vechime mii de călugări mulţi dintre ei martirizaţi în vremea perşilor. Poate tocmai de aceea şi Cuviosul român a ales pentru nevoinţă această mănăstire la care însă a locuit o vreme scurtă pentru că în anul 1953 se retrage într-o altă peşteră din apropiere unde a rămas până la sfârşitul vieţii în cea mai severă schimnicie.

În această peşteră săpată în stânca abruptă a muntelui Cuviosul îşi petrecea zilele în cea mai înaltă rugăciune şi post. Se odihnea pe o rogojină aşternută pe o scândură şi se hrănea cu puţine merinde de schimnic. La câteva zile mânca puţină pâine, posmagi, măsline şi ceai. În această aşezare săracă s-a smerit şi s-a rugat Cuviosul Ioan vreme de opt ani răbdând frigul, foamea, setea, arşiţa, boala şi lipsurile şi ispitele de tot felul. Cu darul lui Dumnezeu însă a trecut bărbăteşte peste toate aceste greutăţi şi încercări pe care şi le-a asumat de bună voie. Aşa a trăit Cuviosul Ioan în pustiu, asemenea sfinţilor din Pateric, vorbind adesea cu Dumnezeu, sau compunând versuri şi cugetări religioase şi rugându-se neîncetat pentru lume şi pentru neamul său mai ales prefăcând pustia aspră în rai duhovnicesc.

La data de 5 august 1960, Cuviosul Ioan şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, adormind cu zâmbetul pe buze la doar 47 de ani. Trupul său a fost aşezat în peştera „mormintelor”, în locul pe care şi-l pregătise el însuşi de mai înainte. La moartea lui mulţimi de păsări s-au adunat la mănăstire plângându-l parcă pe cel ce le-a părăsit. Timp de douăzeci de ani cinstitul trup al Cuviosului Părinte s-a odihnit în mormântul din peştera Sfânta Ana. În august 1980, prin pronia dumnezeiască, deschizându-se mormântul său, trupul cuviosului a fost găsit întreg şi neputrezit, şi răspândind miros de bună mireasmă. Moaştele sale au fost strămutate cu mare procesiune în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi aşezate în paraclisul acesteia unde mulţimi de pelerini se roagă cu evlavie sfântului pentru toate cele de folos şi mântuitoare.

Marele nevoitor în cele ale desăvârşirii, Cuviosul Ioan s-a dovedit întotdeauna un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe şi un mărturisitor al credinţei celei drepte şi adevărate. El însuşi se simţea mereu cel mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a ostenelilor duhovniceşti. De aceea, prin întreaga moştenire pe care ne-a lăsat-o Cuviosul Ioan Iacob se dovedeşte un mare atlet al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, odrăslit din neamul nostru românesc.

Pentru viaţa sa sfântă, cât şi pentru mulţimea credincioşilor care vin şi se roagă Cuviosului Părinte Ioan aflând mulţi dintre ei grabnică vindecare de multe feluri de boli şi suferinţe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 20 iunie 1992, a proclamat canonizarea Cuviosului Ioan şi pomenirea lui în rândul sfinţilor cu numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Românul” sau „Hozevitul”.

Sursa:http://www.jerusalem.ro/iordan_iih.htm