SMERITĂ ÎNCHINARE SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI MARELUI APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI

SMERITĂ ÎNCHINARE SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI,

MARELUI APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI

(POMENIT PE 19 IANUARIE),

LA ÎMPLINIREA A 566 DE ANI DE LA

STRĂMUTAREA SA LA CEREŞTILE LOCAŞURI

(23 IUNIE 1444 - 23 IUNIE 2010)

ŞI A 571 DE ANI DE LA FALSUL SINOD UNIONIST

DE LA FERRARA-FLORENŢA (1439-2010):

SFÂNTUL MARCU EVGHENICUL - UN MODEL PENTRU DIALOGUL TEOLOGIC CONTEMPORAN CU OCCIDENTUL

Comunicare susţinută de teologul Nikolaos Vasileiadis în cadrul Congresului Ştiinţific Inter-Ortodox organizat de Catedra de Teologie Pastorală şi Socială a Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic şi de Societatea de Studii Ortodoxe (Tesalonic, 20-24 septembrie 2004) cu tema: ECUMENISM - naştere, aşteptări, dezminţiri"

În noua perioadă istorică pe care o parcurgem, perioadă marcată de variate dialoguri inter-creştine şi ecumenice pe marginea tratativelor care au loc în sectoarele bisericeşti, când ecumenismul este lăudat sau suportă o serioasă critică, dând naştere la nemulţumiri şi diviziune în sânul Bisericii, pentru că desconsideră principii de bază în ceea ce priveşte dogma şi morala, principii pe care le sacrifică pe aşa-numitul altar al „coexistenţei în diversitate", avem nevoie mai mult ca oricând de experienţa şi de îndrumarea chipurilor ecumenice (soborniceşti) ale Bisericii. Un astfel de chip este şi Sfântul Marcu Evghenicul, a cărui teologie (pe care a învăţat-o de la urmaşii Sfântul Grigorie Palama) şi a cărui purtare la falsul Sinod de la Ferrara-Florenţa, unde a avut un rol de protagonist, are o deosebită importanţă şi astăzi. Desigur, dat fiind şi faptul că Sfântul Cuvios Atanasie din Paros îl numeşte „un alt Vasile, Atanasie sau Chiril al acelei vremi" , pentru că pregătirea sa teologică era atât de vastă, pe cât era şi cuvioşia sa, la Sinodul de la Ferrara-Florenţa el a reprezentat trei patriarhi: al Alexandriei, al Ierusalimului şi al Antiohiei. Faptul că era un profund teolog a mărturisit-o şi adversarul său la sinodul mai sus amintit, Visarion al Niceei, care l-a caracterizat „cu adevărat prea înţelept şi teolog desăvârşit" .

Adeseori se accentuează de către ecumenişti că Marcu Evghenicul s-a dus la Ferrara-Florenţa mişcat de dragostea şi dorinţa pentru unirea Bisericilor. Este corectă această semnalare. Într-adevăr, cuviosul aşeza deasupra tuturor dragostea, pentru că era, pe de o parte, izbăvit de orice patimă, iar, pe de altă parte, împodobit cu toate harismele duhovniceşti „lui Dumnezeu singur fiindu-i casnic şi doar la Acela avându-şi aţintită mintea" .

Dar Marcu al Efesului dorea pacea şi urmărea consecvent dialogul în mod „paşnic, simplu şi prieteneşte", până când s-ar fi dovedit şi ar fi strălucit adevărul. Însă, din păcate, papistaşii (romano-catolicii - n.tr.) şi grecii latino-cugetători (ortodocşii ecumenişti de atunci - n.tr.) se contraziceau acid, obstrucţionau, ameninţau, prezentau textele Sfinţilor Părinţi falsificate şi făceau şi altele asemenea acestora. Şi într-o aşa măsură, încât, după 13 şedinţe care au avut loc la Ferrara (8 octombrie - 8 decembrie 1438), discuţiile nu au dus la nici o concluzie. De aceea, atunci când Marcu Evghenicul şi-a dat seama că papistaşii nu erau interesaţi de adevărul credinţei şi urmăreau alte scopuri, a luptat cu vitejie cu „sabia Duhului", făcându-se trâmbiţă cerească, „ridicându-şi glasul cu vitejie şi propovăduind dumnezeieştile glasuri ale Duhului" , până când a proclamat cu cuget de mărturisitor şi de mucenic (de vreme ce însăşi viaţa îi fusese pusă în pericol de către latini) istorica lui declaraţie: „Nu semnez hotărârea Sinodului! Nu voi face aceasta niciodată, orice mi s-ar întâmpla" .

În general însă, poziţia acestui Atlas al Ortodoxiei la acel sinedriu al Caiafei - după cum a numit falsul Sinod de la Ferrara-Florenţa, constituie un model pentru noi în confruntarea atât cu papismul, cît şi cu taifunul ecumenismului contemporan. Şi mai precis:

1. Astăzi este mai mult decât evident că papismul este încătuşat de scopurile sale politice, iar mişcarea ecumenică şi dialogurile ecumenice sunt promovate şi dirijate, de obicei, de către autoritatea politică. Astfel s-a întâmpat şi cu Sinodul de la Ferrara-Florenţa. Ioan al VIII-lea Paleologul urmărea garanţia ajutorului armat din partea papei, în timp ce bătrânul patriarh Iosif îl urma pentru a-şi satisface şi mai mult slava deşartă. De aceea luase cu el cele mai luminoase şi cele mai scumpe sfinte vase ale Bisericii Sfânta Sofia . Aşadar, imboldurile ambilor erau lumeşti şi nu bisericeşti. Însă Marcu Evghenicul, exponentul spiritualităţii isihaste, credea în unirea Bisericilor doar dacă un sinod ecumenic ar fi fost convocat şi ar fi statornicit cu o desăvârşită fidelitate faţă de învăţătura Domnului, a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi ceea ce trebuie să credem. Astfel, Marcu Evghenicul, fiind un adversar al interesului politic vremelnic, nu a acceptat să se supună factorilor politico-statali, ci a dat întâietate, precum se şi cuvenea, exclusiv dogmei ortodoxe . Istoria şi conştiinţa Bisericii i-au dat dreptate în mod deplin.

2. Este cunoscut că toţi câţi au urmat gândirea teologică a Sfântului Grigorie Palama la Sinodul florentin au fost trataţi cu suspiciune de umaniştii bizantini. Şi astăzi, se susţine că cei de un cuget cu Marcu Evghenicul erau zelotişti religioşi radicali şi întunecaţi, care aveau o atitudine duşmănoasă faţă de toate dialogurile care aveau ca scop unirea. De aceea, au şi fost judecaţi că ei erau cei vinovaţi de eşecul de atunci al unirii . Însă Marcu al Efesului nu era nici fanatic, nici sistematic intransigent. Ca teolog „imbatabil, iar în hotărârile Sfintelor Sinoade canon şi dreptar", precum l-a caracterizat Duka, el pleda pentru pacea şi pentru concilierea în Hristos. De aceea, îi şi chema pe papistaşi (catolici) să respingă atitudinea „grumazului înalt şi de neînduplecat" . Sfântul Marcu a fost singurul care a desconsiderat şi a respins consecvent orice fel de concesie (compromis) şi, în acelaşi timp, un înflăcărat susţinător al adevărului. Şi această realitate spune multe lucruri importante papistaşilor (catolicilor) şi ecumeniştilor contemporani, care foarte uşor se pretează la etichetarea tuturor acelora care încearcă să se apropie de dialoguri cu discernământ, urmând paşii Părinţilor de Dumnezeu înţelepţiţi.

3. Bătrânul şi neteologhisitorul patriarh Iosif al II-lea sfătuia: Unirea şi pacea Bisericilor sunt folositoare şi prea de nevoie. Să se facă aşadar o oarecare iconomie, un oarecare pogorământ. Prin „pogorământul parţial" vom reuşi un mare ajutor pentru patria noastră . Dar Marcu Evghenicul, ca un excepţional teolog, nu accepta deloc unirea iconomică (concesionară, în baza vreunui compromis - n.tr.), opunând argumentul corect că "În cele ale credinţei nu încape pogorământul!" . La argumenul latino-cugetătorilor din Sinod, că pentru a realiza o oarecare apropiere şi a reuşi unirea, trebuie să acceptam "o oarecare mijlocime între credinţe", Marcu Evghenicul a răspuns: "Aceasta este ceea ce a rătăcit dintru început pe mulţi şi i-a făcut să-i urmeze pe cei care conduc în prăpastia relei credinţe. Prin a crede că există ceva "de mijloc între cele două credinţe", cum se poate întâmpla în alte situaţii, „spre a dezerta spre tot ceea ce poate fi mai îngrozitor". Această poziţie patristică este întrutotul asemănătoare cu cea corespunzătoare a Sfântului Atanasie cel Mare - Stâlpul Ortodoxiei .

Refuzul sufletului de-Dumnezeu-cuvântător (teolog) al lui Marcu Evghenicul de a accepta "ceva de mijloc între adevăr şi minciună'' răspunde cerinţelor contemporane pentru unitatea creştină ale unora care vorbesc despre toleranţa în diversitate. Însă un astfel de argument ţine mai mult de politică şi nu de rânduiala duhovnicească, sau mai exact de Sfânta Biserică a lui Hristos. În Biserică dogmele nu sunt simple formulări ale adevărurilor de Dumnezeu insuflate, ci ele arată sensul vieţii în Hristos. Dogmele se înţeleg în baza adevărului şi a deplinătăţii vieţii care ne-au fost dăruite de către Apostolii cei de Dumnezeu insuflaţi şi de Părinţii cei de Dumnezeu înţelepţiţi, iar conglăsuirea în dogme, chiar şi în detaliile lor, trebuie să premeargă orice declaraţie sau simplă manifestare a unirii.

4. Astăzi am ajuns în punctul în care conducătorii bisericeşti susţin că între ortodocşi şi papistaşi (catolici) nu există diferenţe esenţiale, că primatul şi infailibilitatea sunt simple datini, iar schisma a avut loc nu din cauza ereziei papismului, ci din lipsa iubirii!...

Cu toate acestea Sfântul Marcu i-a numit pe papistaşi (catolici) eretici şi nu doar schismatici. A spus: Latinii "nu sunt doar schismatici, ci şi eretici (...). Noi, pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de ei, decat pentru că sunt eretici". Atâta vreme cât s-au abătut „desăvârşit" (cu totul) şi în principal „de la teologia despre Sfântul Duh, asupra Căruia a blasfemia este cea mai groaznică primejdie, de aceea sunt eretici", iar noi ortodocşii „ca pe nişte eretici i-am tăiat". De altfel, adăuga, eretici îi considerau şi ortodocşii cei dinaintea noastră, dar nu au voit să-i expună şi să-i osândească ca eretici, pentru că aşteptau întoarcerea lor . Pe de altă parte, Sfântul Marcu nu a recunoscut nici un primat de autoritate episcopului Romei, proclamând: „Noi pe papă îl socotim ca pe unul din patriarhi" şi aceasta desigur atâta vreme cât el cugetă în chip ortodox: "dacă este ortodox". De altfel, primatul papal la început a fost atacat chiar de Visarion al Niceei .

Marcu Evghenicul i-a numit pe greco-catolici sau pe uniţi "vânzători de Hristos" şi „cumpărători de Hristos", pentru că se aliniază cu papistaşii (catolicii), nu "ca să înveţe, ci ca să primească". De aceea îi sfătuia pe creştini: "Să fugiţi de ei, precum fuge cineva de şarpe" .

Toate acestea sunt o mustrare clară la adresa tuturor celor care învaţă că Ortodoxia şi papismul sunt "Biserici surori". Că Răsăritul şi Apusul sunt cei doi plămâni cu care respiră Biserica până când papismul va deveni ortodox ca să nu pătimească incurabil. După aceştia, Filioque şi ne-Filioque, eclesiologie papocentrică şi ortodoxă, Har creat şi necreat, exprimă chipurile, într-un mod diferit, acelaşi Adevăr, şi nu două învăţături diferite, adică una ortodoxă şi una eretică.

5. Tema reală şi sfântă a doritei uniri a creştinilor divizaţi este supusă încercării de a fi aşezată pe un plan umanist, lumesc şi filozofic. Papistaşii (catolicii) cred de veacuri că unirea cu ortodocşii nu este o problemă teologică. De aceea şi încercarea lor se concentrează în principal asupra modalităţii de a-i convinge pe ortodocşi să accepte falsul sinod de la Ferrara-Florenţa. De aceea, marginalizează teologia, laicizează ecumenismul şi astfel secularizează Biserica, care încetează de aici înainte să mai fie martorul Adevărului revelat al lui Dumnezeu, "stâlp şi întărire a adevărului" (I Timotei 3:15) şi sfârşeşte într-un simplu corp umanist, cu scopuri lumeşti. Dacă cineva îi ascultă pe ecumenişti înţelege că limba lor nu este limba Sfinţilor Părinţi şi a Dascălilor noştri, ci este limba diplomaţiei şi a politicii, şi nu limba mărturisirii, în care ‘'cel primejduit este Dumnezeu". Astfel avem o cădere din teologie şi o dezbatere neteologică a temelor.

În acest punct Sfântul Marcu se face din nou călăuza noastră. Marcu "al Efesului" s-a luptat "vitejeşte şi bine", mustrând toate cele "hotărâte sofistic" de către latini ca inexacte şi inovatoare. Iar atunci când latino-cugetătorii sinodului încercau într-un mod filosofic să dovedească faptul că prepoziţiile "εκ" („din") şi "δια" („prin") (în expresia "de la Fiul" şi "prin Fiul") înseamnă acelaşi lucru, Marcu al Efesului le-a dovedit scripturistic şi patristic că altceva înseamnă "care purcede de la Fiul" şi altceva înseamnă "care purcede prin Fiul". Şi printr-un raţionament teologic, "singur a apărat credinţa părintească" şi a contra-expus la toate raţionamentele cardinalului Iulian Cesarini o vitează şi bine argumentată apologie". În general, latinii la Florenţa au fost criticaţi pentru "mentalitatea lor scolastică, străină de duhul bisericesc" .

Aşadar, Părinţii se împotriveau total ereziei, nu filosofic, nu umanistic şi cu fineţuri lumeşti, ci teologic şi scripturistic, deoarece comoara credinţei nu este o ideologie filosofică, ci însuşi Hristos Dumnezeul-Om, adevăratul Dumnezeu-Om al Profeţilor, al Apostolilor, al Părinţilor. Domnul Iisus, Cel nefalsificat, "Cel ce pururea este şi Acelaşi este", "ieri şi azi şi în veci Acelaşi" (Evrei, 13:8).

6. Părinţii ortodoşi nu considerau iubirea ca pe un paravan al abolirii adevărului: ,,ţineau adevarul în iubire". Sfântul Marcu insista că pentru rezolvarea tuturor diferenţelor trebuia să se recurgă la izvoare, ,,la acea vreme, în care - uniţi fiind, mărturiseam împreună aceleaşi lucruri şi nu era între noi schismă". ,,Căci aşa", accentua, ,,va fi şi acest sinod următor celor anterioare" . Iubirea pentru cuviosul Marcu nu era nicidecum o piedică, ci dimpotrivă: ,,era un imbold în a insista pentru examinarea diferenţelor dogmatice şi a-i mustra pe latini (catolici) înaintea sinodului. Pentru că el mutase iubirea faţă de persoane în iubirea faţă de Domnul, Dumnezeul-Om, la iubirea însăşi, la Iubirea (cu majusculă -n.tr.) şi la Trupul lui Hristos - Biserica, care nu este decât ,,Hristos cel ce este împreună cu noi, fiind extins şi peste veacuri" , potrivit excepţionalei expresii a Sfântului Augustin . Unirea pe care o dorea şi Marcul Evghenicul şi cei de un cuget cu el trebuia să se realizeze ,,rămănând neclintiţi în dogmele noastre, ceea ce multora li se pare a fi mai de necrezut decât toate, dar prea dorit lui Dumnezeu", precum spunea Iosif Vriennios . De altfel, toţi cei care inovează şi distrug credinţa, distrug şi iubirea (vezi II Ioan 7).

Evanghelistul iubirii a învaţat că ,,harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos'' (Ioan 1.17). Adevărul este desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu, deplina Revelaţie. Pentru a se afla cineva în adevăr, trebuie să se afle în harul lui Dumnezeu. Adică să trăiască în Hristos care este „plinirea harului şi a adevărului"(Ioan 1: 14), prin care ne luminează şi ne invaţă. Dar pentru că ,,cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu"(I Ioan 4:8 ), putem să spunem şi că cel care l-a cunoscut pe Dumnezeu, adică se află în adevăr, acela şi iubeşte. Aceasta înseamna că iubirea este în mod inseparabil unită cu adevărul. Iubirea şi adevărul sunt roadele harului pe care le dăruieşte Unul-Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuviosul Macarie Egipteanul semnalează: „Cele ale harului au bucurie, au pace, au iubire, au adevăr. Însuşi adevărul îl obligă pe om să caute adevărul" . Prin urmare iubirea şi adevărul nu doar că nu se exclud reciproc, nu doar că nu se contrazic, ci se presupun reciproc. Dacă nu ţinem adevărul, atunci nici nu iubim.

Astăzi există o împărţire în trupul Bisericii, pentru că iubirea s-a răcit, pentru că am nesocotit supunerea faţă de Adevăr. Acesta este tocmai semnul păcătăşeniei noastre. În consecinţă, atâta vreme cât ,,credinţa noastră nu este de la oameni" , poziţia corectă este stăruinţa neclintită în cadrul acriviei Sfintei noastre Predanii. Şi acest cadru, credinţa comună, trebuie să o promovăm ca pe o bază a unităţii şi ca pe o chemare la întoarcere spre ,,cele dintr-un inceput" şi la conglăsuirea cu duhul Sfintelor Canoane. Desconsiderarea lor şi ritmizarea vieţii noastre după voia noastră şi nu după voia (sfatul) Bisericii înseamnă dispreţuirea Bisericii. Încetăm astfel să fim judecaţi de veşnicul Adevăr al Bisericii şi judecăm Biserica după măsurile noastre. Astfel, în loc să ajutăm lumea păcătoasă să se transfigureze prin biserică pentru a se mântui, prefacem Biserica în... într-o lume păcătoasă!

Sfântul Marcu ne învaţă că dacă într-adevăr iubim, trebuie să spunem adevărul, pentru că doar acesta mântuieşte după cuvântul: ,,veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi"(Ioan 8: 32).

7. Împăratul Manuel al II-lea Paleologul accentua fiului său, viitorul împărat Ioan al VIII-lea Paleologul, că s-ar putea ca tratativele pentru unirea bisericilor să sfârşească în supunerea şi latinizarea Răsăritului ortodox, pentru că papii sunt iubitori de stăpânire şi iubitori de slavă şi cer de la ortodoşi o supunere oarbă . De altfel şi marele Vasile se încredinţase de faptul că latinii ,,nu suportă adevărul, nici nu vor să-l înveţe" . De aceasta s-a încredinţat şi cuviosul Marcu. Papistaşii erau insistenţi şi neobosiţi în a se contrazice, iar Papa Eugeniu al IV-lea insista ca ortodocşii să accepte cu desăvârşire tezele sale eretice, pentru că nu voia o unire, nici nu-l interesa de Adevăr. Cerea o totală supunere şi o negare a credinţei ortodoxe.

Aceeaşi poziţie o păstrează şi astăzi papismul şi ecumenismul. Nu se intereseză de adevăr şi de o unire după voia lui Dumnezeu. În mod esenţial caută ca noi să-l trădăm pe Dumnezeul-Om, acceptându-l pe falsul om al creştinismului apusean, al papismului şi al protestantismului. Asta urmăreşte ecumenismul prin tocirea simţământului dogmatic, prin măsluirea moralei ortodoze şi prin negarea Predaniei noastre. Însă astfel vom coexista într-un mod evident fals, bastard, şi într-un pur sincretism cu celelalte credinţe, sfârşind într-o religie mondială (pan-religie)!...

Cred că dezaprobarea falsului sinod de la Florenţa de către pleroma ortodoxă şi aprobarea de către ortodocşi a tezelor Cuviosului Marcu Evghenicul constituie cel mai important pas in viaţa Bisericii noastre. Tezele sale în această clipă istorică a drumului spiritual al lumii contemporane constituie un criteriu neclintit în trasarea unei linii corecte din partea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe.

Toţi mărturisim nevoia pentru o unitate creştină. Nimeni nu poate să nege faptul că nu există decât doar o singură Biserică, după cum nu există decât ,,un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez'' şi o singură nădejde a vieţii veşnice în Hristos şi prin El. Dar unitatea creştină, oricât ne-ar fi de dorită, nu poate să constituie un scop în sine. Trebuie să premeargă întoarcerea la rădăcinile Bisericii. Trebuie ca elementele Predaniei să adape în mod articulat şi corector civilizaţia Apusului şi Răsăritului. Numai aşa va fi posibilă întărirea adevăratei comunităţi creştine soborniceşti. Pâna atunci, noi, ortodocşii, suntem datori să considerăm toate celelalte aşa-numite ,,biserici creştine''ca desăvârşit insuficiente, problematice, inacceptabile. Există o măsură exactă a credinţei, a adevărului, a rânduielii canonice bisericeşti care este, şi trebuie să fie considerată, corectă şi sănătoasă. Orice altceva dincolo de aceasta şi în afara acesteia este bolnav şi problematic. Şi va trebui nu doar osândit, ci şi vindecat. Astfel vom redobândi unitatea pierdută, care este veşnica voie bună a Dumnezeului-Treimic.

Noi, ortodocşii, trebuie să ne aflăm într-o continuă trezvie teologică la toate nivelurile în dialogurile intercreştine şi ecumenice şi să susţinem tezele ortodoxe cu respect şi dispoziţie iubitoare faţă de toţi reprezentanţii tradiţiilor străine şi numaidecât să ne aflăm intr-o comuniune de fierbinte rugăciune cu Mângâietorul, care „zideşte întregul aşezământ al Bisericii", ca să arate teologi cu adevărat ortodocşi, care vor cunoaşte unde şi cât trebuie să meargă înainte şi unde trebuie să rămână neclintiţi, amintindu-ne de cuvântul lui Iosif Vriennios: ,,Credinţa noastră Ortodoxă, aceasta este bogăţia noastră, aceasta este slava, aceasta este neamul, aceasta este coroana, aceasta este lauda (...). Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, Credinţă predată nouă de Părinţi ! Nu ne vom depărta de tine , Maică, Bună-Credinţă''!

[1] Traducere din limba greacă de monahul Leontie din cartea „ECUMENISM - naştere, aşteptări, dezminţiri, Actele Congresului Ştiinţific Inter-Ortodox", Ed. Theodromia, Tesalonic 2008, vol. 1, pp. 419-430.

[2] A se vedea Nik. P. Vasileiadi, „Sfântul Marcu Evghenicul şi Unirea Bisericilor", Ed. „O Sotir", Atena, 19985, p. 167.

[3] A se vedea Nik. P. Vasileiadi, ibidem, p. 94.

[4] Dositei, Patriarhul Ierusalimului, „Tomul Bucuriei", Iaşi, 1705, p. 611. A se vedea şi la Kallistos Vlastos, „Eseu istoric asupra Schismei Bisericii Apusene de către cea Răsăriteană, asupra tentativelor de unire sub Mihail Paleologul şi Grigorie al X-lea, papa Romei, asupra vieţii celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul al Efesului şi asupra celor întâmplate la sinodul de la Florenţa, scris şi editat de Kallistos Vlastos, aghioritul din Efes", Atena 1896, p. 121.

[5] Atanasios din Paros, „Antipapa", adică Nevoinţele preaminunate şi luptele eroice şi isprăvile cele cu adevărat mai presus de fire ale celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Arhiepiscopul şi păzitorul neprihănitei şi prea sfintei, apostoliceştii şi de-Părinţi-predanisitei Credinţei noastre Ortodoxe a Grecilor", Viena, 1785, p. 16.

[6] Silvestru Syropoulos, Les „Memoires" sur le Concile de Florence (1438-1439) prin supravegherea lui V. Laurent, Publications de l'Institut Francais d'Etudes Byzantine, Paris, Edition du Centre National de la Recherche Scientifique, 1971, vol. X, cap. 9, p. 484 (5-6).

[7] Silvestru Syropoulos, ibidem, vol. III, cap. 27, p. 188 (8-12).

[8] A se vedea Ioan Cantacuzino, Historiae, 3 volume, ed. L. Schopen (Bonn, 1828-1832), 3: 59, de la ARISTEIDES PAPADAKIS în colaborare cu JOHN MEYENDORFF, The Christian East and the Rise of Papacy, Crestwood - N.York, St. Vladimir's Seminary Press, 1994, pp. 382 şi 394.

[9] A se vedea la Ioan Cantacuzino, op. cit., de la Ar. Papakis..., p. 384.

[10] Nik. P. Vasileiadis, ibidem, p. 199.

[11] Sylvestru Syropoulos, ibidem, vol. VIII, cap. 28, pp. 414-416.

[12] Sylvestru Syropoulos, ibidem, vol. IX, cap. 11, pp. 444-446.

[13] Nik. P. Vasileiadis, ibidem, p. 179. A se vedea şi la Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul XXI la Marele Atanasie 22, PG 35, 1106C-1108A.

[14] MANSI, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, Paris-Leipzig 1901-1927, vol. 31A, 885DE. Vezi şi SYROPULUM SYLVESTRUM, Vera Historia Unionis non verae inter Graecos et Latinos, sive Concilii Florentini exactissima narratio, Graece Scripta per S. Sguropulum, ed. de Robertus Greyghton, Hage 1660, vol. V, fasc. II, p. 400 (25-33). MARCU AL EFESULUI, Epistolă către creştinii de pe întreg pământul..., în Concilium Florentinum Documenta et Scriptores (în continuare CFDS), (ed. Concilio et Impensis Pontificii Instituti Orientalium Studiorum, Series I şi II, Roma 1953, 1977), Ser. I, vol. X, fasc. II, p. 144 (29-33). NIK. VASILEIADIS, ibidem, pp. 178-179, 133.

[15] NIK. VASILEIADIS, ibidem, pp. 180, 121.

[16] NIK. VASILEIADIS, ibidem, p. 180.

[17] GHEORGHIOS-GHENNADIOS SHOLARIOS, Contra adaosului..., PG 160, 722B. Vezi şi tezele teologice la: MARCU EVGHENICUL AL EFESULUI, Capitole silogistice către latini..., PG 161, 165C; 173 BCD. Vezi şi SYLV. SYROPOULOS, ibidem, vol. VIII, cap. 31-32, p. 418. De asemenea, vol. VI, cap. 14, p. 306 (15-16) şi vol. IX, cap. 28, p. 464.

[18] MANSI, ibidem, vol. 31 A, 511E-513A. Vezi şi Expunerea lui Marcu al Efesului, În ce fel a primit vrednicia arhieriei..., CFDS, Ser. I, vol. X, fasc. II, p. 136 (36-42).

[19] Vezi la Hristou Androutsos, Dogmatica, Ed. „Astir", Atena 19562, p. 265.

[20] IOSIF VRIENNIOS, Τα Ευρεθεντα, ed. de Evghenios Bulgarul, Leipsia, 1378, vol. I, p. 471.

[21] MACARIE EGIPTEANUL, Omilii duhovniceşti, Omilia 7,3 ΒΕΠΕΣ 41, 187 (39-40).

[22] Vezi Enciclica din 1848 a Patriarhilor Ortodocşi din Răsărit către papa Pius al IX-lea la Ioannis N. Karmiris, Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, vol. II, ed. Academische Druck - u. Verlagsanstalt, Graz-Austria, 19682, p. (1002) 920; 20.

[23] Vezi la G. Sfrantzes, Χρονικον, ed. Bekker, Bonnae 1838, Cartea a II-a, cap. 13, pp. 178-179. Vezi şi la G. Sfrantzes, Χρονικον Majus, PG 156, 784ABC şi Χρονικον Minus, PG 156, 1046D-1047A.

[24] VASILE CEL MARE, Epistola 239 către Evsevie al Samosatelor, PG 32, 893B.

[25] Pentru importantul subiect al unirii „bisericilor" vezi studiul lui Nik. P. Vasileiadis, Cererea unirii tuturor - „ca să fie una", ed. „O Sotir", Atena 2006.

[26] IOSIF VRIENNIOS, ibidem, vol. II, Studiul despre meditata unire a ciprioţilor cu Biserica Ortodoxă..., pp.16, 23.

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/355902BE.ro.aspx