Interviu cu Preacuviosul Arhimandrit Dr. Gheorghios Kapsanis,
Egumenul Sfintei Mãnãstiri Grigoriu din Sfîntul Munte Athos
Rãspuns: Din capul locului se vede cã aceastã miscare este dirijatã de romano-catolici. Începe cu declaratiile de la Assisi si se sfîrseste la Roma. Întrevãd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca si conducãtor al tuturor crestinilor, ci si al tuturor religiilor. Aceastã afirmatie a mea este întãritã dacã luãm în considerare si alte actiuni asemãnãtoare ale Vaticanului cum ar fi pozitia dominantã pe care si-o asumã Papa în negocierile crestinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situatia Locurilor Sfinte. Este clar cã Papa încearcã sã preia conducerea spiritualã a Europei Unite, nu doar a tuturor “bisericilor si confesiunilor crestine” (lucru cu neputintã deocamdatã astãzi), sã-si asigure primatul într-o Europã polimorfã religios.
Sunt caracteristice în acest sens si declaratiile pe care le-au fãcut conducãtorii Uniunii Europene, Jaques Santer si Romano Prodi, vorbind despre “un cîmp comun de colaborare al cultelor cu societatea civilã” pentru întruparea ideilor unei Europe noi “atît în viata politicã cît si în laturile ei religioase”.
Vaticanul încearcã sã cîstige de fiecare datã cît poate mai mult:
prin uniatie: atragerea nemijlocitã a ortodocsilor si a altor crestini rãsãriteni (monofiziti, anticalcedonieni);
prin dialogul cu ortodocsii: recunoasterea Bisericii Romano-Catolice de cãtre ortodocsi drept Bisericã sorã avînd credintã apostolicã, Taine valide si succesiune apostolicã;
prin participarea si organizarea, la Vatican, a declaratiilor si rugãciunilor interreligioase pentru pace: urmãreste primatul între toate religiile.
Roma întrevede cã, datoritã înfrumusetãrii si aggiornament-ului crestinismului apusean, romano-catolicismul poate iesi din dificultãtile în care se aflã, instituind un soi de ideologie panreligioasã cu colorit crestin. În acest scop papa încearcã sã se impunã ca si conducãtor al noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu pozitia teologicã a Vaticanului conform cãreia “orice bun care existã în afara Bisericii Romano-Catolice îi apartine virtual”.
Întrebare: Nu credeti cã în aceastã miscare generalã este necesarã si prezenta Ortodoxiei, astfel încît evolutia aceasta sã nu fie monopolizatã de romano-catolici?
Rãspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamã Biserica noastrã Ortodoxã care niciodatã nu înceteazã a fi una, sfîntã, soborniceascã (adicã universalã, ecumenicã, n.n.) si apostoleascã, singura cale sigurã spre mîntuire. Din aceastã cauzã astfel de “necesitãti” sunt de neînteles. Credinta noastrã purã se înstrãineazã atunci cînd este folositã în spatele acestor declaratii pe care conducãtorii ortodocsi n-ar trebui sã le sustinã nici mãcar cu prezenta lor.
Întrebare: Sfintia Voastrã, în special, ca si cleric ortodox si cunoscãtor al Dreptului Canonic, cum vedeti împreunã-rugãciunea cu reprezentantii altor religii? Este permisã de cãtre Sfintele Canoane si de traditia Bisericii noastre?
Deoarece dumnezeii cãtre care se roagã reprezentantii celorlalte religii sunt mincinosi. Profetul David spune cã “toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalm 95, 5 – traducere dupã Septuaginta) si cã “urechi au si nu vor auzi” (Psalm 113, 14). Hindusii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeitãti. Sintoistii cred în sufletele înaintasilor si cinstesc zidirea în locul Ziditorului (soarele, luna, etc). Budistii au un dumnezeu impersonal. Iudeii si musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerînd ca blasfemie credinta în Dumnezeul Treime si în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, crestinii ortodocsi, sã luãm parte la rugãciuni acolo unde nu se dã nici o importantã Celui cãtre care se îndreaptã rugãciunea, considerîndu-se suficient faptul cã te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situatii amintesc de “New Age” si de duhul masonic sincretist. Iar aceastã situatie nu este numai împotriva Sfintelor Canoane, ci si a Vechiului Testament.
Ar fi acceptat vreodatã profetul Ilie sau altul dintre profeti sã ia parte la asa ceva? Este cunoscut faptul cã profetii au propovãduit lupta neîncetatã împotriva oricãrui fel de sincretism religios si cei mai multi dintre acestia au fost alungati si ucisi din acest motiv.
Ar fi acceptat vreodatã Sfintii Apostoli si nenumãratii Sfinti Martiri si Mãrturisitori ai credintei noastre o astfel de participare? Cum îndrãznim noi astãzi sã actionãm împotriva lor, a Profetilor, a Apostolilor, a Martirilor si a Sfintilor nostri Pãrinti?
Întrebare: Multi teologi accentueazã cã Ortodoxia este ecumenicã (i.e. universalã). Nu credeti cã a sosit timpul ca în zilele noastre sã se impunã aceastã dimensiune a Ortodoxiei?
Rãspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxã este ecumenicã (i.e. universalã). Una este, însã, ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) si alta este ecumenismul. Biserica Ortodoxã este ecumenicã, dar nu ecumenistã. Si rãmîne ecumenicã, cîtã vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinãtãtii Bisericii si se propune si celorlalti, fãrã sã se împartã sau sã se ajusteze dupã conceptiile omenesti. Deoarece, asadar, Biserica noastrã Ortodoxã este ecumenicã si deoarece întreaga lume are cu adevãrat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea sã se mentinã ecumenicã si sã nu cadã în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-si pãstra identitatea ei, ci si pentru a ajuta cu adevãrat lumea.
Întrebare: Care credeti cã sunt consecintele probabile ale ecumenismului în sînul poporului credincios?
Rãspuns: Consecintele unor astfel de manifestãri si declaratii sunt numeroase si neplãcute, nu numai pentru credinciosii Bisericii ci si pentru ai celorlalte culte. Astãzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masã toate informatiile din lume pot ajunge si în cel mai îndepãrtat colt. Credinciosii ortodocsi practicanti si cu cunostintã bisericeascã vie care urmeazã hotãrît “credinta încredintatã odatã pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3), aceste manifestãri si declaratii le produc indignare, întristare si gînduri de a pãrãsi o Bisericã ce îngãduie asa ceva, cu intentia de a mãri numãrul credinciosilor schismatici zelotisti si sã loveascã astfel si mai mult Sfînta noastrã Bisericã Ortodoxã.
Celor credinciosi doar cu numele, ecumenismul le produce slãbirea si diluarea constiintei dogmatice si un si mai mare dezinteres pentru credinta si viata ortodoxã, cîtã vreme toate religiile sunt la fel. În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar cautã un rãspuns la diferite probleme, îi încurajeazã sã accepte solutii de la diferite eresuri si religii. Se stie cã în Grecia existã mai mult de 500 de astfel de miscãri religioase si crestine si cã tot mai multi ortodocsi le devin adepti. Ca sã nu amintesc decît de miscãrile religioase extrem orientale si de penticostalii la a cãror adunare în Atena vin pentru a asculta predica cam 500-600 de ortodocsi sau fost-ortodocsi. Cum vor putea duhovnicii si preotii sã interzicã credinciosilor ortodocsi sã meargã la astfel de adunãri cîtã vreme ierarhi ortodocsi iau parte nu doar la rugãciuni intercrestine, ci si interreligioase?
Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena, aratã în articolul sãu “Liturghia comunã ecumenistã” din ziarul “Elefhterotupia” (25.X.1995) cã aceste miscãri ridicã o serioasã problemã pastoralã. Aceastã parodie de liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice unde au cîntat ortodocsii, au slujit latinii, si au fost împãrtãsiti toti, inclusiv protestantii prezenti, cu ostia de cãtre episcopul romano-catolic al Sinos-ului.
Sã vã mai citez si un pasaj care vizeazã direct subiectul nostru:
Cu evlavie treceau prin fata icoanei Maicii Domnului, multi aprinzînd chiar lumînãri: ortodocsi, catolici, protestanti, musulmani, budisti, sintoisti, cîtiva cu religie nedeclaratã, dupã cum si atei convinsi.(…) Atmosfera din bisericã era “ca un pod ce ducea de la pãmînt la cer” desi unul se închina la Hristos, alul la Mahomed, altul la Buda s.a.m.d.(…) Aceeasi senzatie am mai avut-o acum trei ani înainte, într-un centru budist din Kioto… Tot asa si acolo, budistii, localnicii se prosternau în fata unei statui, aprindeau tãmîie, identicã cu cea folositã de cresinii apuseni, ardeau lumînãri fiecare la Dumnezeul sãu….
Încheind rãspunsul meu vreau sã subliniez faptul cã prin astfel de actiuni, dãm senzatia necrestinilor cã suntem unul si acelasi lucru cu ei, cã nu are importantã cã ei nu sunt crestini si cã mîntuirea se aflã si în alte religii. Cum vor mai cãuta credinciosii altor religii mîntuirea în Hristos sau ce înteles va mai avea pentru ei propovãduirea ortodoxã a Evangheliei?
Întrebare: Într-un text al P.S.Damaschin al Elvetiei se face referintã la dialogul ortodocsi-musulmani. Citez: “O bisericã sau o moschee – locul în care omul îsi cunoaste nimicnicia sa – tintesc ambele spre aceeasi valorizare spiritualã a omului” (Epistepsis, m.494, p.23). Aceastã frazã ne-a socat si ne intereseazã opinia Sfintiei Voastre.
Rãspuns: Din pãcate, aceastã frazã, ca si altele de altfel ale P.S. Damaschinos sau ale altor teologi ortodocsi si eterodocsi care se ocupã cu musulmanii, exprimã spiritul sincretist în care se tine dialogul. Eu personal mã îndoiesc profund cã o bisericã si o geamie (sau o sinagogã sau orice alt locas religios monoteist) pot conduce pe om la aceeasi stare duhovniceascã. Vreau sã cred cã astfel de fraze s-au rostit din gresealã si cã nu exprimã convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece dacã ar exprima credinta celor care le publicã, îmi pare rãu sã o spun, au cãzut din credinta crestinã. Dar este nepermis sã fie rostite astfel de cuvinte chiar din gresealã. Cu credinta Bisericii nu ne jucãm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovãduieste Coranul cu toate rãtãcirile lui, unde nu se cinsteste si nu se propovãduieste credinta în Dumnezeu Treimic, unde “credinciosii” nu se împãrtãsesc cu Sfintele Taine si nu primesc harul dumnezeiesc prin ele si nu devin mãdulare ale trupului lui Hristos, cum pot ei sã aibã aceeasi stare duhovniceascã cu ortodocsii dintr-o bisericã în care se cinsteste Sfînta Treime? Dacã am lua în serios chiar si numai cuvintele slujbei ce se zice la înnoirea unei biserici ortodoxe n-am putea sã mai spunem asa ceva.
Deoarece problema dialogului acestuia este gravã trebuie sã ne strãduim sã pãzim sistematic si cu grijã credinta noastrã. Dacã astfel de conceptii domnesc înseamnã cã se propovãduieste “o altã evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune cã “cel ce va crede si se va boteza se va mîntui iar cel ce nu va crede se va osîndi” (Marcu 16,16) si cã “nu este în altcineva mîntuirea (decît în Iisus Hristos) cãci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie sã ne mîntuim noi” (Fapte 4,12).
Întrebare: Ati atins deja tema dialogului si as vrea sã vã întreb ce credeti despre dialogurile intercrestine?
Rãspuns: Tema este foarte largã iar rãspunsul ar trebui sã fie o carte întreagã. Pe scurt vã rãspund cã nu putem, ca ortodocsi, sã acceptãm concluziile dialogului cu romano-catolicii deoarece documentul de la Balamand, care deocamdatã este considerat “de lucru”, e utilizat în practicã drept întelegere încheiatã, si care recunoaste Biserica Romano-Catolicã ca avînd credintã apostolicã, participare la aceleasi taine cu ortodocsii, aceeasi preotie si succesiune apostolicã a episcopilor.
Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece asa cum s-a arãtat în lucrarea Observatii cu privire la dialogul Ortodocsilor cu Anticalcedonienii al Sfintei Comunitãti a Sfîntului Munte Athos, ortodocsii au acceptat abia acum pentru prima datã în istorie faptul cã anticalcedonienii au hristologie ortodoxã în ciuda hotãrîrilor sinoadelor IV, V, VI si VII Ecumenice si a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mãrturisitorul, Sofronie al Ierusalimului s.a.
Între altele: ce noimã mai poate avea dialogul cu anglicanii, cînd pe lîngã celelalte rãtãciri hirotonesc femei ca episcop si preot? Sau cînd binecuvînteazã cãsãtorii homosexuale si alte fapte imorale? Dupã cum se stie, chiar în sînul cercurilor anglicane aceste situatii au declansat miscãri si nemultumiri.
Întrebare: Nu credeti cã ar fi bine sã se facã concesii acolo unde existã diferente mari?
Rãspuns: Dintru început în domeniul credintei chiar si diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus fatã de catolici si fatã de anticalcedonieni, nu reprezintã oare un minimalism dogmatic?
Mã tem cã cea mai mare concesie a ortodocsilor fãcutã în aceste dialoguri este recunoasterea fie directã, fie implicitã a faptului cã nu doar Biserica Ortodoxã este una sfîntã, soborniceascã si apostoleascã, ci ea constituie o astfel de bisericã împreunã cu catolicii, protestantii si anticalcedonienii. Mã tem cã pe aceastã erezie eclesiologicã se bazeazã dialogurile.
Nu e lipsit de importantã faptul cã anticalcedonienii au încetat sã mai fie caracterizati drept monofiziti, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau crestini vechi-orientali ci sunt recunoscuti ca si ortodocsi orientali, iar Biserica noastrã drept una din cele douã familii de ortodocsi, cealaltã familie fiind anticalcedonienii.
Cu smerenie considerãm cã aceastã erezie eclesiologicã trebuie sã fie condamnatã sinodal pentru ca mireasa lui Hristos sã rãmînã neatinsã si fãrã patã, Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã. Noi rãmînem mereu credinciosi hotãrîrilor sinodalilor din Constantinopol care în 1895 au declarat cã Biserica Papalã a cãzut din credinta evanghelicã pe care o pãstrezã Biserica Ortodoxã care singurã este Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostolicã.
Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastrã de vedere?
Rãspuns: Critica fãcutã de Biserica Greciei documentului de la Balamand [...] si observatiile Sfîntului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii ca si alte texte ale ierarhilor si profesorilor de teologie mã îndreptãtesc sã spun cã acest punct de vedere nu este numai al meu sau al cãlugãrilor atoniti.
Întrebare: O altã temã gravã care intereseazã pe multi ortodocsi este participarea ortodocsilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeti despre aceasta?
Rãspuns: Pe drept cuvînt aceastã temã nelinisteste pe multi ortodocsi. Consiliul Mondial al Bisericilor este condus, cum se stie, dupã conceptii necrestine, chiar pãgîne, cum s-a vãzut si la Adunarea Generalã de la Cambera, unde Duhul Sfînt a fost înfãtisat într-un chip animist idolatru.
Ortodocsii nu au posibilitatea sã-si facã cunoscutã pozitia, asa cum au fãcut-o pînã la Adunarea Generalã de la Delhi din 1961, unde din nefericire au renuntat la acest drept pentru cã ecumenistii ortodocsi sã fie mai plãcuti protestantilor. Pînã în 1961 a avut sens participarea ortodocsilor la C.M.B., cîtã vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanti ai unei fractiuni a crestinismului divizat, ci ca reprezentanti ai Bisericii celei Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã.
Textele reprezentantei ortodoxe, alcãtuite de venerabilul teolog George Florovski, citite si publicate la aceste adunãri, exprimau constiinta de sine ortodoxã. Astãzi vocea ortodocsilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestantii, consecventi eclesiologiei lor, conform cãreia existã Biserica vãzutã (nedesãvîrsitã si fragmentatã) si cea nevãzutã (unitã si desãvîrsitã), vin la C.M.B. pentru a-si aduce fiecare pãrticica lui de adevãr, astfel încît toti la un loc sã desãvîrseascã Biserica cea nevãzutã.
Ce sens are participarea ortodocsilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru rãsunã ca într-un Babel al ereziilor protestante, cîtã vreme eclesiologia noastrã este radical diferitã? Nu cumva acceptînd participarea la C.M.B. cãdem indirect de la eclesiologia noastrã ortodoxã?
Multi ecumenisti ortodocsi cred cã dacã creste numãrul reprezentantilor ortodocsi în Birourile C.M.B., hotãrîrile si textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscînd însã marea crizã a credintei prin care trece întreg protestantismul, crizã care conduce tot mai mult spre liberã cugetare si necredintã, o astfel de supozitie mi se pare absolut nefondatã.
Dacã vrem sã fim consecventi cu credinta si cu eclesiologia noastrã si sã nu scandalizãm poporul credincios ortodox, consider cã Biserica Ortodoxã poate participa la C.M.B. doar dacã vorbeste ca Una Sfîntã Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã si cu conditia ca ierarhii si ceilalti clerici sã nu se roage împreunã cu protestantii de diferite nuante (între care destui neagã toate elementele Traditiei Bisericii noastre) si mai ales cu femei episcop sau preot.
Întrebare: Unii ortodocsi sustin cã Traditia moare si omoarã dacã nu se înnoieste si cã traditia purã nu se concepe fãrã înnoire. Ce credeti?
Rãspuns: Existã diferente între înnoire si înnoire. Înnoirea autenticã a Traditiei s-a fãcut de cãtre sfinti, de cãtre de Dumnezeu insuflatii Pãrinti ai Bisericii noastre si de cãtre sfintele ei Sinoade Ecumenice si locale. Toti acestia rãmînînd înrãdãcinati în Adevãrul Evangheliei au purces la tîlcuirea lui în limba accesibilã si înteleasã de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenta Evangheliei si a învãtãturii apostolice ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercãri de înnoire au fãcut si ereticii care însã, dezlipiti de Trupul Bisericii si lipsiti de dumnezeiescul har s-au rãtãcit de la Adevãrul credintei. Acest tip de “înnoire” Biserica l-a îndepãrtat ca pe un cancer de pe trupul ei sfînt si sãnãtos.
Vã dau un exemplu: folosirea termenului filosofic “de o fiintã” de cãtre Sfintii Pãrinti ai primului Sinod Ecumenic a fost primitã de cãtre Bisericã, ca exprimînd adevãrul vesnic si ca o înnoire pozitivã. Pe de altã parte, înnoirile filosofice necrestine ale lui Arie au fost condamnate si îndepãrtate ca neconforme cu credinta Bisericii si ca o înnoire rea. Judecînd dupã ceea ce se întelege astãzi prin înnoire, considerãm cã aceasta vizeazã elementele esentiale ale Traditiei si alterarea lor.
Îmi amintesc o frazã scrisã de cuviosul, înteleptul si sfîntul arhimandrit Iustin Popovici cãtre ucenicii sãi care studiau în Atena (ajunsi acum episcopi ai Bisericii Sîrbe):
Orice vã scriu sã judecati si sã analizati în functie de ceea ce spun Sfintii Pãrinti si dacã concordã atunci sã-mi primiti îndrumãrile; aceasta este mucenicia ortodoxã care atrage harul lui Dumnezeu si care-i deosebeste pe martirii sfintei noastre credinte si Traditii.
Întrebare: Cei mai multi dintre crestini asteaptã mãrturia Sfîntului Munte si a monahilor si o primesc cu bucurie. Sunt însã unii (putini) care spun cã atonitii si în genere, monahii, trebuie sã se ocupe doar de rugãciune si nu de chestiuni de credintã. Nu cumva au dreptate?
Rãspuns: Bineînteles cã principala ocupatie a monahului este rugãciunea. Dar cînd credinta este pusã în pericol, monahii trebuie sã se implice în problemele bisericesti, mai ales cei instruiti pentru dreapta îndrumare a credinciosilor atît în viata duhovniceascã cît si în problemele dogmatice si e de folos ca ei sã vorbeascã, nu ca sã învete Biserica, ci ca sã mãrturiseascã credinta lor dupã porunca Domnului: “cine va mãrturisi întru Mine înaintea oamenilor, mãrturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatãlui Meu Care este în ceruri”(Matei 10,32). Mãrturisirea lui Hristos nu este o obligatie de seviciu, ci o expresie a vietii. Mai precis este expresia participãrii la viata lui Hristos. Hristos nu spune “oricine Mã va mãrturisi” ci “oricine va mãrturisi întru Mine“. Mãrturisirea lui Hristos este deci expresie a împãrtãsirii cu Hristos sau a vietii în Hristos. Viata în Hristos are ca si urmare fireascã mãrturisirea lui Hristos. Monahii trãind în Hristos mãrturisesc si astfel îi învatã pe crestini. O fac smerit, nu ca sã învete, ci pentru a mãrturisi. Aceasta este traditia în monahismul ortodox si aghioritic.
Astãzi (21 ianuarie) sãrbãtorim doi sfinti cãlugãri, dascãli si mãrturisitori. Pe Sf. Maxim Mãrturisitorul si pe Sf. Maxim Grecul, luminãtorul Rusiei. Ce ar fi fost rãsãritul ortodox si universal fãrã mãrturisirea si învãtãtura Sf. Maxim Mãrturisitorul? Si ce ar fi ajuns Rusia ortodoxã fãrã învãtãtura Sf. Maxim Grecul?
Nu cumva au gresit în aceastã privintã toti sfintii aghioriti printre care Sf. Grigorie Palama si cei împreunã cu el semnatari ai Tomului Aghioritic în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinti ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul si atîtia altii?
În fiecare zi citim si auzim vietile sfintilor si ale mãrturisitorilor credintei. Putem oare sã ne astupãm urechile? Putem sã spunem cã credem cele contrare Traditiei Bisericii noastre? O asemenea pozitie ar însemna un soi de schizofrenie duhovniceascã.
Întrebare: Nu cumva mentiunea acestor elemente traditionale poate fi privitã astãzi ca o încremenire în niste extreme învechite?
Rãspuns: Hristos “ieri, azi si în veci este acelasi” iar mîntuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeasi de-a lungul secolelor. Constiinta noastrã ortodoxã este modelatã de cele învãtate de la pãrintii credinciosi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Pãrintilor, Martirilor, Mãrturisitorilor, Cuviosilor. Dacã credem cã toate cîte le-am primit si le-am învãtat sunt drepte si plãcute lui Dumnezeu, atunci trebuie sã avem curajul sã le si mãrturisim, chiar dacã ne-am pune în pericol viata sau am fi batjocoriti pentru aceasta. Nu se potriveste crestinilor si cãlugãrilor sã-si subordoneze credinta si teologia ideilor practice sau altor interese lumesti de moment.
Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: “veti cunoaste adevãrul si adevãrul vã va face liberi”(Ioan 9,32). De aceea ne este de folos sã “tinem adevãrul în iubire”(Efeseni 4,15) adicã cu îndrãznealã si discernãmînt. Aceastã nevoie o împlinim fatã de toti fratii nostri, mai cu seamã fatã de toti cei ce se scandalizeazã si cautã de la noi cuvinte de mîngîiere si de întãrire în credinta ortodoxã într-o epocã a ereziilor si de trãdare a Sfintei noatre Traditii Ortodoxe.
Vã multumesc.
Apãrut în periodicul Hristianike, 6 martie 1997, p. 1-4.
Traducere si prezentare
Ieroschimonah Agapie Corbu.
sursa: http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/mari-duhovnici/ecumenism-și-ortodoxie-ecumenica/;
http://acvila30.wordpress.com/2010/06/24/ecumenism-%c8%99i-ortodoxie-ecumenica/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu