Încercări unioniste după schismă şi dialogul contemporan al
Bisericii Ortodoxe cu Biserica Latină (Catolică)
Înalt Prea Sfinţiile Voastre, Sfinţiţi Părinţi şi Maici, iubiţi fraţi, Hristos a înviat! Voi enumera, voi citi doar câteva fragmente ale lucrării mele, cine doreşte va citi restul în textul care se va edita.
Schisma de la 1054 este un eveniment complex al istoriei Bisericii, pentru că arată sfârşitul dramatic al unui proces de lungă durată al separării Bisericii şi creştinătăţii apusene de cea răsăriteană şi al reducerii ei la papism. Istoricii consemnează următoarele cauze fundamentale ale schismei.
Prima cauză teologică este considerată adaosul Filioque la Simbolul de Credinţă în 1009 după dogmatizarea lui de către franci în 809. Diferenţa eclezială era primatul papal ca pretenţie de supunere universală a Bisericii faţă de puterea şi supremaţia papei. Diferenţa politică era statul papal după întemeierea lui în 754-755, iniţial ca urmare a unei necesităţi istorice în Occident şi evoluţia lui clar seculară. Este un fapt indiscutabil acela că prima cauză a schismei este considerat primatul papal şi pretenţia de impunere a lui în întreaga Biserică. Primatul stă la baza tuturor pretenţiilor teologico-ecleziale şi politice ale papei. Ridicarea papei mai presus de ceilalţi episcopi a condus la ridicarea lui mai presus de sinoadele ecumenice şi, în consecinţă, mai presus de Biserică.
Tragedia diviziunii lumii creştine şi dureroasa ei prelungire, ca şi tristele evoluţii politice din spaţiul Răsăritului au funcţionat ca si condiţii prealabile ale unei serii de încercări de restabilire a unităţii. Occidentul nu avea de altminteri obiecţii faţă de mişcarea unionistă a Răsăritului câtă vreme unirea era totdeauna în avantajul papilor şi venea în întâmpinarea intenţiei lor de dominaţie în Răsărit. Iniţiativa acestor încercări de unire aparţinea aproape întotdeauna Răsăritului ortodox, datorită presiunii evoluţiei istorice, şi de aceea Răsăritul se afla permanent într-o poziţie dezavantajoasă. Potrivit unui calcul, la unsprezece se ridică numărul încercărilor serioase de restabilire a unităţii bisericeşti dintre Răsărit şi Apus.
Rămânem la câteva puncte nodale. În timpul împăratului Ioan II Comnenul, secolul al XI-lea, a avut loc o discuţie în Constantinopol cu intenţia de a se ajunge la o înţelegere politică. S-a discutat despre Filioque, despre artosul dumnezeieştii împărtăşanii şi pentru prima oară despre primatul papal. Întâlnirea s-a încheiat cu dorinţa întrunirii unui sinod general care să examineze cauzele schismei.
Papa Alexandru al III-lea a stabilit ca condiţie a unirii acceptarea primatului papal şi al dreptului de veto. Tratative au avut loc şi în timpul împăratului Ioan III Duca Vatatzis la Nicea şi Nimfeo, în secolul al XIII-lea. Pentru prima oară a fost abordată şi combătută de ortodocşi învăţătura latinească despre focul purgatoriului.
Omit unele lucruri aici.
În timpul lui Mihail al VIII-lea Paleologu, secolul al XIII-lea, au loc o serie de eforturi cu scopul respingerii pericolului latin de după Cruciada a IV-a şi al restabilirii imperiului. Mihail face presiuni asupra clerului care acceptă iniţial pomenirea papei, veto-ul şi primatul, însă cu condiţia ca acestea să fie în acord cu rânduielile eclezial-canonice (ortodoxe). În ciuda presiunilor din partea lui Mihail, unirea de la Conciliul al XIV-lea ecumenic pentru Occident, din 1274 de la Lion, nu a fost acceptată în Răsărit decât de colaboratorii unionişti ai împăratului, având în frunte ca somitate pe ulteriorul patriarh Ioannis Vekkos. Ultima şi cea mai importantă încercare unionistă, a Sinodului Ferrara-Florenţa, poate fi considerată însă cu adevărat un act disperat. A fost cea mai importantă şi cea mai matură încercare de unire. Pentru prima oară au avut loc discuţii amănunţite la un autentic nivel teologic. Smerita noastră consemnare şi constatarea noastră personală este că dialogurile unioniste de astăzi nu sunt decât o continuare a Sinodului Ferrara-Florenţa, cu neschimbata aspiraţie a impunerii ei din partea ortodocşilor unionişti şi desigur din partea papalităţii, de-a lungul întregii perioade a robiei otomane.
O abordare critică a încercărilor de unire din perioada bizantină şi a dialogurilor teologice din epoca noastră prezintă corespondenţe şi coincidenţe care să justifice termenul de „continuitate” nu doar în ce priveşte scopul principal al unirii, ci şi în detaliile metodei folosite. Considerarea critică a încercărilor unioniste pe care le-am prezentat mai sus ne permite următoarele observaţii fundamentale, valabile şi în prezent:
1. Scopurile au fost şi sunt politice, iar motivaţiile ţin exclusiv de această lume. Dialogurile respective au fost condamnate la nereuşită încă de la naşterea lor. La unionişti, iubirea de credinţă ca posibilitate de mântuire era laxă şi fără discernământ. Dimpotrivă, forţa lor motrice era intenţia politică de a salva statul şi interesul material legat de el. Acest lucru se distinge însă şi în relaţiile contemporane: salvarea intereselor eclesiale locale şi a oportunităţilor politice şi seculare legate de acestea şi impuse de noua clasă mondială sunt cele care direcţionează lucrurile. Proiectele acestei noi clase mondiale impun şi evoluţia dialogurilor intercreştine şi interreligioase înspre realizarea religiei universale.
Astfel, şi Biserica ortodoxă organizează propriile manifestări locale în această direcţie, coresponsabilă pentru extinderea şi consolidarea globalizării, care în primul rând este o ideologie politică şi în al doilea rând economică, ca înfăptuire a proiectului omului planetar şi al acestei societăţi planetare a fascinaţiei New Age. Prin urmare, dialogurile slujesc astăzi oportunităţilor politice şi nu atot-adevărului lui Hristos.
Nu înseamnă desigur că ignorăm poziţia tragică în care se află adeseori conducerea Bisericilor locale, determinate să recurgă şi astăzi la acte disperate. Problema aceasta însă, şi atunci şi astăzi, este duală. E vorba în primul rând de naiva punere a speranţei în papism şi, în al doilea rând, din această cauză, nu doar cooperarea, ci şi identificarea cu rătăcirea papistă, aşa cum arată limbajul eclezial folosit de Vechea Romă referitor la ortodoxie – cooperare şi identificarea care constau de facto în respingerea eclesiologiei patristice.
Robia (otomană) care a urmat Sinodului Ferrara-Florenţa a demonstrat că salvarea dreptei credinţe ca ortodoxie apostolică şi patristică salvează şi continuitatea Bisericii, independent de evoluţiile politice. O corespondenţă tragică trebuie ca urmare să ne atragă atenţia în mod deosebit: este cazul Ciprului. Iminenta vizită a papei în Cipru şi recunoaşterea lui în practică ca autentic episcop al Bisericii lui Hristos, aşa cum s-a întâmplat şi cu vizita papei anterior în Atena în 2001. Acestei vizite ne-am opus, şi eu, şi alţii înaintea mea şi mai sus decât mine. „Nu vizită”, îi ziceam, chiar în această sală, fericitului întru pomenire arhiepiscop Hristodul care şedea la prezidiu, ziceam „să fac eu pe Cicerone al papei, adică să fiu ghidul lui turistic”. Problema este că în mod oficial, prin această vizită, Biserica Greciei l-a proclamat, l-a recunoscut pe papă ca autentic episcop al Bisericii lui Hristos, aşa cum este astăzi papa şi papismul.
Iminenta vizită a papei în Cipru şi recunoaşterea lui în practică ca episcop adevărat al Bisericii lui Hristos reactualizează eforturile (unioniste) bizantine, prevăzând şi aceleaşi evoluţii. Acelaşi duşman, şi atunci şi acum: ameninţarea turcească. Se vădeşte astăzi ca şi atunci că Biserica Romano-Catolică este stat şi prin urmare numai ca stat poate să funcţioneze, impunându-şi şi promovându-şi interesele şi urmărindu-şi demersul diplomatic trasat de veacuri. Dacă Biserica Romano-Catolică ar fi vrut să ajute cauzei Ciprului ar fi făcut-o ca stat Vatican încă din 1974. Speranţele pe care societatea şi Biserica cipriotă şi le-a pus în vizita papei se vor dezminţi, dat fiind faptul că statul Vatican funcţionează în acord cu puterea mondială dominantă şi cu scopurile ei. Din 1920, relaţiile intercreştine sunt integrate în cadrul politicii internaţionale: Societatea Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, noua tactică a Patriarhiei Ecumenice lansată prin foarte discutabila proclamaţie.
2. Dialogurile servesc interesele papismului; papii au folosit şi folosesc dialogurile pentru consolidarea autorităţii şi puterii lor prin colaborarea cu administraţiile ecleziale ortodoxe. Se repetă şi astăzi marea eroare a înaintaşilor noştri bizantini de a refuza chemarea Sinodului antipapistaş al regalităţii (1431-1438) care era conform cu afirmarea ortodoxă a instituţiei sinodale. Dar şi astăzi, ortodocşii unionişti sprijină papismul, îndurând ca papa să caracterizeze Biserica noastră ca deficitară, pentru că nu acceptă primatul papal şi infailibilitatea papală legată de primul. Gehören zussamen, cum spun nemţii, merg mână în mână. Sprijinind deci papismul, nu îi respectă pe Sfinţi şi mărturisirea lor despre papism. Salvăm papismul ca stat secular şi pierdem ortodoxia.
Cele de mai sus confirmă evenimentele de la Florenţa. În aceste cazuri – omit anumite lucruri – nu este vorba de absenţa spiritului vizionar, ci de cădere fariseică, pentru că, precum fariseii, conducerea ortodoxă care crede că deţine puterea închide Împărăţia cerurilor dinaintea oamenilor. Şi atunci, şi acum cădem victime ale promisiunilor deşarte ale papei. O expresie foarte dureroasă a dezamăgirii se regăseşte la Ioan al VIII-lea Paleologu: „Noi încercam să corectăm erorile latinilor, dar acum văd că aceia, în multe greşind, vor să ne corecteze pe noi, care nu am alterat nimic”.
Şi astăzi spunem că dialogăm pentru a-i face pe ceilalţi ortodocşi. Nu fac altă critică.
3. Rămânând în tradiţia patristică, credincioşii îşi găsesc totdeauna îndreptăţire. Spre deosebire de împăraţi şi de cei care făceau parte din curtea lor unionistă, adunarea ortodocşilor patristici a avut întotdeauna conştiinţa radicalei diferenţieri şi căderi a creştinismului occidental. Când, prin urmare, din secolul al XIII-lea au început discuţii mai consistente, s-a conştientizat faptul că Biserica occidentală latină este un creştinism de alt tip. De aceea, ortodocşii se şi luptau pentru salvarea şi susţinerea rânduielii dogmatico-canonice a Bisericii. Este de altfel adevărat că Răsăritenii (de atunci), contrar practicilor actuale, nu participau la dialoguri, considerând adevărul Bisericii ca deziderat, ca absolut şi neschimbător în contextul datelor (istorice). Conştiinţa Sfinţilor Părinţi, tradiţia patristică comună a primului mileniu au reprezentat pentru patristici temeiul lor imuabil. Astăzi, mult trâmbiţatul dialog în termeni lacşi pune de la început la îndoială adevărul Bisericii şi recunoaşte ca având caracter bisericesc erezii dovedite. Este limpede în acest punct poziţia Sfântului Marcu Eugenicul: „Nu încape condescendenţă în cele ale credinţei”.
Dialogul teologic are caracter misionar, este chemare la adevărul lui Hristos; unitatea în diversitate în ceea ce priveşte credinţa este absurdă, câtă vreme astăzi este promovată ca singura posibilitate a unităţii din pricina rigidităţii papale.
4. Primatul papal rămâne principala şi singura expresie a alienării papale. Aceasta era conştiinţa ortodocşilor bizantini. Este un fapt real că dogmele despre papă: primatul, infailibilitatea, vicarius Christi şi altele au fost şi sunt cel mai mare obstacol în succesul unui dialog cu Biserica Latină. De altfel, primatul în accepţiunea papală este sursa tuturor celorlalte inovaţii.
Ridicarea papei mai presus de sinoade rămâne până astăzi neschimbată. Cea mai mare capcană este intenţia de reinterpretare a primatului papal, care, oricum ar fi caracterizat, oricum ar fi caracterizat, rămâne primat – inadmisibil bisericeşte şi patristic, ca fiind încărcat de sensul lui politic şi secular. Propunerea papiştilor şi a ecumeniştilor de a se accepta primatul papal ca primat la slujirii se dovedeşte o uneltire încă mai înşelătoare. Cea mai mare expresie a sincerităţii, a slujirii şi iubirii de adevăr ar fi negarea oficială din partea papalităţii a tuturor inovaţiilor papale în centrul cărora se află dogmele speciale referitoare la papă.
Manevră politică este astăzi promovatul primat al slujirii, care poate fi înţeles şi în sens evanghelic şi ortodox, potrivit Marcu 2, 42, problema este însă cum este înţeles din punct de vedere papal. Acest lucru ni-l arată cateheza oficială, curentă, în uz, a Bisericii Romano-Catolice. Citim în greacă – redactat şi editat de actualul papă, atunci cardinal şi conducător al Inchiziţiei, şi poartă pecetea marelui teolog dogmatolog al Occidentului, papa Benedict, pe atunci cardinal de Ratzinger. Citesc: „Papa, episcop al Romei şi urmaş al apostolului Petru este principiul veşnic şi văzut şi temeiul unităţii care leagă atât pe episcopi între ei, cât şi mulţimea credincioşilor. Cu adevărat – se continuă – episcopul Romei cu rangul său de vicarius Christi şi de păstor al întregii Biserici, are putere deplină, supremă, universală în Biserică, pe care şi-o poate exercita totdeauna în mod liber.” Şi în continuare, „Adunarea sau corpul episcopilor nu are putere dacă nu se află în comuniune cu episcopul Romei ca conducător al ei. Nu poate exista Sinod ecumenic dacă nu este validat sau cel puţin acceptat de către urmaşul lui Petru”. Sfârşitul citatului.
Acestea le spun ca să vedem ce învaţă credinciosul romano-catolic mediu şi ce se oferă ca creştinism lumii. Este adevărat că Biserica Romano-Catolică, de dragul de a supune ortodoxia, ar fi dispusă să cedeze anumite chestiuni teologice, precum Filioque spre exemplu, niciodată însă dogmele papale – primatul şi infailibilitatea. Şi totuşi, pentru ortodocşii unionişti, papismul este Biserică.
Există însă şi ceva mai demonic: încercarea unioniştilor ortodocşi de a sprijini poziţia papală prin recunoaşterea din partea lor a papismului, aşa cum este el astăzi, ca Biserică autentică. Asta înseamnă că dialogul cu Biserica latină se întemeiază şi astăzi pe o bază şubredă şi de aceea trebuie verificat caracterul ortodox al oricărei decizii a ierarhiilor locale ortodoxe, câtă vreme se opune conştiinţei Sfinţilor.
5. Unioniştii nepatristici funcţionează ca a cincia falangă în trupul ortodoxiei. Este incalificabilă naivitatea împăraţilor şi, în general, a conducătorilor neamului care, incapabili să aprecieze realitatea, îşi sprijineau speranţele în papă, susţineau şi promovau în cadrul negocierilor persoane aventuroase, pe aşa numiţii filounionişti care puneau propriul folos mai presus de dreptul Bisericii. Câteva nume: Dimitrios Kydonis, Varlaam de Calavria, Visarion de Niceea şi Isidor al Rusiei, unionişti convinşi şi filopapistaşi, care îl determinau pe împărat să creadă că interminabilele discuţii teologice erau inutile, cu atât mai mult cu cât acesta precipita stabilirea acordului. Vă aminteşte ceva acest lucru?
Patristicii, precum Sfântul Marcu, erau caracterizaţi ca nebuni. Despre Marcu spuneau: „Şi-a pierdut minţile şi nu ştie ce vrea”, în timp ce aceştia ştiau ce vroiau! O situaţie caracteristică de dialog teologic de-a lungul istoriei este Ioannis Vekkos, figură protagonistă a Sinodului unionist din 1274. Vekkos întruchipează istoric oportunistul fără coloană vertebrală al tuturor dialogurilor unioniste care se continuă şi în epoca noastră. Vekkos sprijină substanţial demersurile imperiale prin asumarea unei direcţii a oportunismului unionist care îşi propune să ascundă esenţa adevăratei conştiinţe ecleziale a Bisericii. Este necesar, consideră Vekkos, să nu ne împiedicăm în categorisirile teologilor noştri pe baza unor texte timpurii, chiar dacă sunt ortodoxe şi patristice.
Potrivit lui Demostene: „Până la ultima suflare fiecare se judecă după cele ce a înfăptuit”. Vedem deci persoane care au trăit cu secole în urmă, ortodocşi, şi (după cele ce au înfăptuit) trebuie să luăm aminte la cele ce ni se spun şi ni se pun în faţă acum.
Spre deosebire de aceştia, intervenţiile critice ale ortodocşilor patristici se dovedesc mântuitoare. Poziţia lui Apokafkos[1], spre exemplu. O importanţă specială o are însă faptul că persoane – vă rog să luaţi aminte – cu devotament îndoielnic, nul faţă de tradiţia patristică, păstrându-şi demnitatea şi mai ales iubirea de neam, recomandau la unison ceea ce trebuie. Exemple clasice: Nikiforos Grigoras şi Gheorghios Plithon Ghemistos. Grigoras a făcut presiuni pe lângă patriarh şi sinod, ca să evite orice discuţie unionistă cu solii papistaşi. Plithon, de altfel, nu doar că a acceptat să participe, deşi era neoplatonic şi deci neortodox, la Sinodul din Florenţa pentru apărarea neamului faţă de pericolul papo-franc pe care îl considera mare, dar a fost şi dintre cei foarte puţini care împreună cu Sfântul Marcu nu au semnat deciziile sinodale.
6. Papismul se arată totdeauna necooperant şi nepocăit şi asta datorită naturii şi caracterului său statal. Prin urmare este lesne de înţeles de ce monahii aghioriţi – cei mai sensibili, şi atunci şi acum, la temele credinţei şi luptători intransigenţi pentru apărarea ei, i-au declarat împăratului unionist Mihail al VIII-lea Paleologu că înainte de toate se impune pocăinţa şi îndreptarea papismului pentru a face unirea viabilă. Este neîndoielnic faptul că astăzi dialogul nostru cu papismul continuă, în ciuda muşamalizărilor, Sinodul de la Ferrara-Florenţa. Atunci, ortodocşii care au semnat au acceptat pretenţiile papale faţă de primat. Prin ce se deosebeşte însă poziţia actuală faţă de pretenţiile vizibile şi invizibile ale papismului, de vreme ce tolerăm fără protest batjocorirea credinţei şi a Sfinţilor noştri de către criticile actualului papă asupra caracterului deficitar al ecleziologităţii ortodoxiei?
7. Falsul argument
Dialogul actual cu Biserica papală se întemeiază pe un fals argument care este repetat cu consecvenţă de gruparea unionistă şi anume, acesta este că, chipurile, papismul nu a fost condamnat sinodal, adică de vreun Sinod Ecumenic. În toate referirile la papă din cadrul dialogului teologic, ca şi în relaţiile papei cu Patriarhia Ecumenică, relaţii care influenţează şi alte biserici, cel puţin pe cele de limbă greacă, papa este perceput ca episcop ortodox, membru al Bisericii lui Hristos, canonic şi valid, ca şi cum ne-am afla în perioada dinaintea schismei, în perioada vechilor sinoade. Orice aplicare a referirilor la Pentarhie în ce priveşte tronul patriarhal, în cadrul relaţiilor actuale, nu este doar eronată, ci şi promovează strategia întru totul neteologică, antibisericească şi hoţească a dialogului ecumenic.
Pe toată durata robiei (otomane), distinşi scriitori bisericeşti ai Răsăritului romeic[2] considerau necesar să răspundă la întrebarea: „ce este papa?”, ajungând la concluzia că Vechea Romă şi papismul au caracter eretic, caracter exprimat în texte sinodale corespunzătoare cu conţinut dogmatico-simbolic în perioada respectivă. Afirmaţia însă că nu există o condamnare sinodală şi panortodoxă a papismului este un fals argument pentru a-i înşela pe cei mai simpli, pentru că în mod repetat au fost condamnate rătăciri şi inovaţii ale papismului, chiar înainte de schismă. Sinodul VI Ecumenic a hotărât ca cei care „îndrăznesc să înveţe alt Simbol, fie ei episcopi, fie clerici, străini sunt episcopii de episcopie şi clericii de preoţie; fie ei monahi sau laici, se anatemizează”.
Cine poate să nu accepte caracterul ecumenic al Sinodului al VIII-lea Ecumenic al Marelui Fotie, 879. Chiar şi fanaticul istoric papistaş Herder Röter a acceptat ecumenicitatea sinodului. Şi de asemenea, cine nu va accepta caracterul ecumenic al Sinodului al IX-lea Ecumenic, hotărârile sinoadelor isihaste din sec. al XIV-lea? Condamnarea nominală a unui tron patriarhal este încă mai gravă şi condamnă de facto ereziile pe care acel tron patriarhal le acceptă şi le promovează.
8. Păzitorul credinţei ortodoxe este poporul
Aceasta este în cele din urmă marea lecţie a încercărilor unioniste ale anilor dinaintea robiei. Poporul, trupul eclezial adică, nu în sens populist, este cel care păstrează credinţa predată o dată pentru totdeauna de Sfinţi şi o apără de falsificatori şi trădători. Aceste încercări unioniste nu au avut succes datorită împotrivirii tenace a clerului ortodox şi a poporului evlavios fidel lui. Oricât s-ar fi slăbit şi oricât s-ar fi alterat sensibilitatea ortodoxă a poporului nostru prin erodarea conştiinţei care se exercită asupra lui, poporul cucernic există, şi astăzi, şi rămâne credincios tradiţiei părinţilor, urmând cu credinţă conducerea lui ortodoxă patristică. Acest popor are capacitatea de a deosebi ce se află la baza cuvintelor frumoase populiste şi a impresionărilor unioniştilor, ipocrizie şi (spirit de ) breaslă, potrivit Ortodoxiei Părinţilor noştri. De aceea insistă asupra principiului pe care l-a aşezat răspunsul Sinodului Constantinopolitan din 1895 adresat papei Leon al XIII-lea: „Cea mai firească cale – citim acolo – către unire este întoarcerea Bisericii apusene la vechea rânduiala dogmatică şi administrativă”.
Orice încercare unionistă, deci, care nu lucrează în termenii veşniciei, ci urmăreşte vremelnica desfătare a păcatului, este condamnată la eşec, precum încercările unioniste ale împăraţilor bizantini.
Traducere TATIANA PETRACHE (dupa inregistrare audio)
--------------------------------------------------------------------------------
[1] n.tr. pictor bizantin, sec. XV.
[2] n.tr. atributul de „romeic” desemnează apartenenţa la Imperiul Bizantin, adică Imperiul Roman de Răsărit.
Sursa: http://acvila30.wordpress.com/2010/06/21/incercari-unioniste-dupa-schisma-si-dialogul-contemporan-al-bisericii-ortodoxe-cu-biserica-latina/#more-4373
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu