Sfantul Pangratie al Tavromeniei

VIAŢA SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA ŞI A FAMILIEI SALE

2012-03-10T21:45:00.005+02:00

VIAŢA SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA ŞI A FAMILIEI SALE

VEDEŢI ŞI:

PARACLISUL CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU, MARE DASCĂL AL LUMII ŞI IERARH, GRIGORIE PALAMA, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, FĂCĂTORUL DE MINUNI (AUDIO)

Canon de tamaduire catre Sfantul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului si mare facator de minuni

Paraclisul sau Canonul de mângâiere către cel întru sfinți părintele nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopului Tesalonicului și făcătorul de minuni

ACATISTUL SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI

Sfântul Grigorie Palama şi noua teologie occidentală

Sfantul Grigorie Palama, Despre rugaciune si vedere dumnezeiasca

PRIMA DUMINICĂ DIN NOIEMBRIE: POMENIREA SFINŢILOR TREI NOI IERARHI

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ AL SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (II)

2012-03-01T22:52:00.004+02:00

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ AL

SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL LA

„DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ” (II)

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul

- 27 septembrie –

Condac, glasul al 3-lea:

Învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, Părinte Ierarhe Antim, lauda arhiereilor Ţării Româneşti, podoaba cărturarilor şi dulce grăitor al înţelepciunii dumnezeieşti în graiul românesc te-ai arătat. Lupta cea bună luptând şi dreapta credinţă mărturisind, cu haină mucenicească preafrumos te-ai împodobit şi împărăţia lui Hristos ai dobândit. Pentru aceasta împreună cântăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Preafericite Părinte Antim.

Fragment din lectură:

Pentru aceasta dară, vă pohtesc ca să vă deșchideți urechile inimilor voastre și să ascultaț cuvintele ce voiu să grăesc, pentru ca să vă folosiți voi cu ascultarea și eu cu zisele. Că zice Pavel apostolul: Fericiți cei ce grăesc în urechile celor ce ascultă; și apoi trebue să faceți roadă sufletească din céle ce veț auzi, pentru ca să nu vă fie ascultarea și osteneala în deșărt, că arătându-vă ca pomii cei făr de roadă și ca vițele céle stérpe, ce folos veți avea de ascultarea voastră și de osteneala ce aț făcut?

Iată că au sosit, cu ajutoriul lui Dumnezeu, să încépem de mâine călătoriia sfântului post. Și pentru căci avem a mérge la războiu asupra vrăjmașului sufletelor noastre, trebue să ne gătim ca niște ostaș vitéji ai lui Hristos, încingându-ne mijloacele noastre cu adevărul, după cum zice dumnezeescul Pavel și să ne încălțăm picioarele cu gătirea Evangheliei și să ne îmbrăcăm cu zaoa dreptății și să punem coiful mântuirii pre capetele noastre și să luom pavăza credinții în mâinile noastre, cu carele vom putea stinge toate săgețile celui viclean, céle arzătoare și sabiia duhului carele iaste graiul lui Dumnezeu. Pentru că nu iaste lupta noastră spre sânge și trup, ci cătră domnii, cătră puteri, cătră țiitorii lumii întunérecului veacului acestuia, spre duhurile vicleșugului celor de supt ceriu.

Și avem datorie cu toții, din mic până la mare, bărbaț și muer, copii și féte, bătrâni și tineri, însurați și neînsurați, să facem trei lucruri: întâi, să ne ducem fieștecine la duhovnicul său, să ne mărturisim păcatele, cu multă cucerie și cu înfrângere de inimă, spuind cu îndrăzneală și făr de nici o témere, toate cât am făcut, sau cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu cugetul, de voe sau făr de voe, prin știință sau prin neștiință, pentru căci ispovedania iaste una din céle șapte taini ale sfintei Bisérici și când ne ispoveduim, lui Dumnezeu ne ispoveduim, iar nu preotului.

Iară de va zice cineva, în cugetul său, dară deaca ne ispoveduim lui Dumnezeu, preotul ce mai trebuiaște, că el încă iaste om păcătos, ca și mine? Adevărat, păcătos, iaste, ca și tine, iar are dar de la Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt și are putére de la Domnul Hristos, ca ce va lega și ce va dezlega pre pământ să fie legat și dezlegat și în ceriu, după cum zice la capul cel dintâi al lui Ioann: Cărora veți lăsa păcatele, lăsate vor fi și cărora veți ținea, ținute vor fi.

CUVÂNT DE ÎNVATATURA AL SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL LA DUMINICA LASATULUI DE BRÂNZA (I)

2012-03-01T17:13:00.003+02:00

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ AL

SFÂNTULUI IERARH MARTIR ANTIM IVIREANUL

„LA DUMINECA LĂSATULUI DE BRÂNZĂ”

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul

- 27 septembrie -

Tropar, glasul al 3-lea:

Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori şi învăţători turmei tale şi cu înţelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viaţa ai pus-o pentru păstoriţii tăi şi cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos, pe care roagă-L, Sfinte Părinte ierarhe Antim, să dăruiască pace şi mare milă celor ce săvârşesc sfântă pomenirea ta.

Cu rugăciunea să cérem de la Dumnezeu mântuire sufletelor noastre că ni-o va da, după cum singur Hristos zice: Céreţ că să va da voao. Că rugăciunea ce să face cu căldură, den inimă, pătrunde ceriurile și întră în urechile lui Dumnezeu. Zice și sfântul Ioann Zlatoust, cum că unde să face rugăciunea cu mulţemită, vine darul Duhului Sfânt și dracii să gonesc şi toată putéria potrivnicului să depărtează şi fuge. Și iarăşi într-alt loc zice cum că rugăciunea iaste pază curăţeniei, pecéte fecioriei, oprélişte mâniei, ţinére mândriei, curăţenie zavistiei, pierzare urgiei şi temeiu păcii; şi în scurte cuvinte, cela ce face rugăciune, vorbéşte cu Dumnezeu.

Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne bucurăm cu sufletul, ca să vie darul lui Dumnezeu asupra noastră, care post trebuie să-l facem cu rugăciuni amestecat. Că precum nu sunt dulci bucatele făr de sare, aşa nici postul făr de rugăciuni.

La a doaoa carte, la încéperea postului zice sfântul Grigorie cum că postul iaste pace de obşte a sufletului și a trupului, traiu fărde turburare, petrecanie cu bună întocmire, viaţă ce veseléşte pre Dumnezeu și întristează pre vrăjmaşul; că precum sunt păzitori celor ce postesc sfinţii îngerii şi-i feresc de toate primejdiile, aşa sunt şi celor ce nu postesc păzitori dracii şi-i îndeamnă la multe păcate.

Drept acéia trebuie să ne ostenim ca să nu avem părtăşe cu diavolul, că nu s-au făcut nimeni ucenic bunătăţilor din cei ce s-au îndestulat cu mâncări, după pohta lor, nici din cei ce iubiia răsfăţările s-au făcut sfânt, nici din cei ce-au vieţuit trupéşte s-au făcut părtaş împărăţiei ceriului.

Ştiu bine că nu ne va lăsa obiciaiul și năravul cel rău ca să ne postim de bucate; ce încailea să ne postim de răutăţ, că spre mâncare (n-am cum mai zice într-alt chip) ne îndeamnă blestematul acesta de pântece, dară a face rău n-avem îndemnător pre nimeni. Că trupului îi trebuiaște mâncare, iar sufletului nu-i trebuiaşte răutăţ; şi din mâncare cunoşti (la focul) oarecare dulceaţă, iar din răutate nu să cunoşti alt nimic, fără numai vătămare de suflet şi călcare de lége.

Fragment din lectura

CUVÂNT AL CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU INOCHENTIE AL ODESSEI LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

2012-02-26T14:39:00.000+02:00

CUVÂNT AL CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

INOCHENTIE AL ODESSEI LA

DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

CUVANT IN SAMBATA SAPTAMANII ALBE

2012-02-25T14:40:00.001+02:00

CUVANT IN SAMBATA SAPTAMANII ALBE

5 MARTIE 2011

CUVÂNT ÎN VINEREA ALBA

2012-02-24T14:18:00.001+02:00

CUVÂNT ÎN VINEREA ALBA

4 MARTIE 2011 (DIMINEATA)

SAMOGLASNICA ZILEI

„Mai înainte de Crucea cea mântuitoare păcatul împărăţind, păgânătatea stăpânind, desfătarea cea trupescă a oamenilor era fericită, şi poftele cele trupeşti puţini le defăimau. Dar de când s-a petrecut taina Crucii şi s-a stins tirania demonică cu cunoştinţa de Dumnezeu, bunătatea cerurilor petrece pe pământ. Pentru aceasta postul se cinsteşte, înfrânarea străluceşte, rugăciunea se săvârşeşte, şi mărturia este vremea aceasta care ni s-a dat de la Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a răstignit pentru mântuirea sufletelor noastre”.

CUVÂNT LA VECERNIA DIN VINEREA ALBA DIN SAPTAMÂNA LASATULUI SEC DE BRÂNZA (3 MARTIE 2011)

2012-02-24T13:40:00.000+02:00

CUVÂNT LA VECERNIA DIN VINEREA ALBA

DIN SAPTAMÂNA LASATULUI SEC DE BRÂNZA

(3 MARTIE 2011)

SAMOGLASNICA ZILEI

„Crucea Domnului este înfrânarea a toată desfătarea, şi lege de postire celor ce se închină ei fără încetare. Că cei ce privesc neîncetat la Cel ce S-a pironit pe ea, îşi răstignesc trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Pentru aceasta să ne sârguim să ne facem şi noi curaţi prin post să ne împărtăşim cu Cel ce S-a împărtăşit nouă cu iubirea de oameni prin patimi şi dintru a Sa nepătimire a împărţit firii noastre, Cel ce are mare milă".

CUVÂNT LA UTRENIA DIN MIERCUREA ALBA DIN SAPTAMÂNA LASATULUI SEC DE BRÂNZA

2012-02-22T20:58:00.005+02:00

CUVÂNT LA UTRENIA DIN MIERCUREA ALBA DIN
SAPTAMÂNA LASATULUI SEC DE BRÂNZA

(2 MARTIE 2011)

Fragment din lectura:

"...Şi mai ales, ne îndeamnă iarăşi Triodul, „să te răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine”, adică să pătimeşti împreună cu Hristos. Hristos se îndurerează de păcat. Tu te îndurerezi de păcatul celuilalt, sau îl judeci? Îţi umpli inima de venin, de otravă, şi gura, şi ochii, şi urechile, prin toate nenorocirile pe care le primeşti prin oricare porţi sufleteşti. Porţi sufleteşti sunt simţurile. Dacă nu le ai străjuite, zăvorâte, devii victimă. Hristos se îndurerează de păcate, şi creştinii trebuie să se îndurereze de păcatele care se întâmplă în lume, pentru că pasivitatea, înseamnă complicitate. Dacă cineva face azi avort şi pe tine te doare’n cot, eşti un mare criminal, eşti un creştin mare criminal. Dacă nu faci nimic, dacă nu-ţi pasă, dacă nu arzi, cum spune Apostul Pavel: „Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” Mai ales să te răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine, strigând către El: Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta! Rugăciunea aceasta ştiţi a cui este: a tâlharului. Nu a tâlharului rău, a celui din stânga, ci a tâlharului celui bun. Veţi zice: Există şi tâlhari buni, bandiţi buni? Nu e pleonasm? Există tâlhar care prin pocăinţă devine sfât. Că asta este marea minune pe care a venit să o facă Hristos pe pământ, şi o face prin biserică prin Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie până la sfârşitul veacurilor; să facă din draci îngeri, din dracii aceştia trupeşti, că fiecare patimă e un diavol. Şi omul stăpânit de patimi, se aseamănă cu satana. Să facă din tâlhari răi, tâlhări buni. Să facă dintr-un lup un miel. Dintr-un tâlhar, un sfânt. Şi „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” e o rugăciune foarte profundă, pentru că tâlharul a rămas el tâlhar până la sfârşit, şi a furat prin pocăinţă – şi noi spunem cu limba a furat raiul -, deşi braţele, vedeţi, erau pironite. Nu mai putea fura cu braţele. Picioarele erau pironite pe cruce. Tâlharul nu mai putea alerga după cineva să-l prade, să-l înjunghie, să-l ucidă... I-a mai rămas limba slobodă. Şi pe aceea a uneltit-o în aşa fel încât a tâlhărit raiul. Dar, sfântă tâlhărie şi binecuvântată hoţie. Dar să ştiţi că, noi zicem poetic aşa frumos, citim pe Sfinţii Părinţi, dar el n-avea conştiinţa că vreodată va ajunge în rai. El s-a pocăit cu dispoziţia sufletească cea mai superioară, cea mai înaltă. „Pomeneşte-mă” înseamnă „adu-ţi aminte”, „nistiti” în greceşte înseamnă adu-ţi aminte. Noi cum auzim cuvântul pomeneşte ne ducem cu gândul la pomenirile de la morţi, la paratase, la trisaghioane, la cimitir, la colivă. Cuvântul „pomeneşte-mă” înseamnă „adu-ţi aminte” de mine, pomeneşte-mă.

Cu alte cuvinte, „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”, cu o asemenea dispoziţie de adâncă smerenie a fost spusă, încât tâlharul putem spune că a spus cam aceste cuvinte: Doamne, eu n-am ce căuta în Împărăţia Ta, în Raiul Tău. N-am cum. E împotriva logicii. Logica omenească, pentru că eu sunt om şi nu pot gândi decât ca un om, nu-mi îngăduie să visez la rai după câte păcate am făcut – să mă gândesc la rai! Dar Tu, când vei fi în Rai, în Împărăţia Ta, şi eu voi fi în iad, pentru păcatele mele, Tu pomeneşte-mă, adică adu-Ţi aminte de mine. Şi gândul acesta, pentru mine, va fi ca picătură aceea pe care o cerşea din flăcările iadului, bogatul nemilostiv – cui o cerşea? -, lui Avraaam să i-o trimită prin săracul Lazăr faţă de care el a arătat toată viaţa nemilostivire. Pomeneşte-mă Doamne! Adică acel gând al Tău; Tu Te vei gândi la mine, voi şti că nu sunt cu totul singur în iad. Şi dacă Tu Te vei gândi la mine din când în când, acel gând va fi ca o rază de lumină până acolo, până în iad, şi va fi ca o picătură de apă pe limba mea însetată. Şi va fi o mângâiere, pentru că nu sunt vrednic de mângâierea deplină a raiului. Eu sunt al iadului. E imposibil să mă gândesc la rai. Şi Domnul îl copleşeşte cu dragostea Sa nemărginită, aşa cum a făcut părintele primitor cu fiul risipitor, pe care nu l-a lăsat să-şi termine spovedania. Şi nu l-a socotit între slugi, ci i-a dăruit toate cele dintâi: haina cea dintâi, încălţăminte în picioare, inel în dreapta lui, junghiaţi viţelul cel îngrăşat, „să ne bucurăm, căci acest copil al nostru mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”. Şi Hristos, pe Cruce o astfel de generozitate o arată tâlharului, şi-i spune: Nu te nelinişti, am primit pocăinţa ta, am primit zdrobirea inimii tale, am văzut smerenia ta. Astăzi vei fi cu mine în rai, chiar dacă tu nu pricepi bunătatea Mea, iubirea Mea, tu nu o poţi înţelege... În matemetica logicii minţii tale, nu se poate. Ei, în matematica Mea, în logica lui Dumnezeu, unu egal cu trei şi trei egal cu unu, şi un tâlhar poate deveni sfânt. Prin pocăinţă, prin zdrobire de inimă, prin mărturisire smerită.

Acestea am vrut să vi le pun înainte, în această zi. Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre! Cum ne învaţă Proorocul Ioil: Întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult milostiv. O, de v-aţi întoarce şi v-aţi pocăi! Ar rămâne de pe urma voastră o binecuvântare, un prinos şi o jertfă cu turnare pentru Domnul Dumnezeul vostru.
Aşa să ne ajute Dumnezeu tuturor. Amin."

Predica rostita in 2 martie 2011

CÂNTĂRI LA TRIOD – SĂPTĂMÂNA ALBĂ (SĂPTĂMÂNA BRÂNZEI)

2012-02-22T19:57:00.002+02:00

CÂNTĂRI LA TRIOD – SĂPTĂMÂNA ALBĂ (SĂPTĂMÂNA BRÂNZEI)

SAMOGLASNICA DE MARŢI - SĂPTĂMÂNA ALBĂ

Prin post să ne sârguim a ne curăţi de întinăciunea păcatelor noastre; şi prin milostenie şi prin iubirea de oameni către săraci, a intra în cămara Mirelui Hristos, Cel ce ne dă nouă mare milă.

SAMOGLASNICA DE MIERCURI - SĂPTĂMÂNA ALBĂ

Cu bucurie să primim, credincioşilor, vestirea postului, cea insuflată de Dumnezeu, precum mai înainte ninivitenii, şi apoi desfrânatele şi vrăjmaşii au primit vestirea pocăinţei de la Ioan. Prin înfrânare să ne gătim spre împărtăşirea Sfinţeniei celei stăpâneşti din Sion; cu lacrimi să ne curăţim mai înainte spre dumnezeiasca spălare, cea printr-Însul; să ne rugăm a vedea săvârşirea Paştilor ce se închipuiesc aici, şi arătarea celor adevărate; să ne gătim spre închinarea Crucii şi a Învierii lui Hristos Dumnezeu, strigând către Dânsul: Nu ne ruşina pe noi din nădăjduirea noastră, Iubitorule de oameni.

UTRENIA DIN MIERCUREA BRÂNZEI

Stihira a 4-a, prima tricântare, oda a 8-a

Postul omoară patimile cele de suflet pierzătoare şi desfătările cele omorâtoare, şi cu adevărat aşază pornirile şi mişcările inimii.

Stihira a 2-a, prima tricântare, oda a 9-a,

Darul postului strălucind ne trimite nouă raze, curăţind mai întâi curgerea gândurilor şi gonind întunericul saţiului. Pentru aceasta cu osârdie să-l primim, credincioşii.

SAMOGLASNICA ZILEI DE LA

STIHOAVNA UTRENIEI DIN MIERCUREA ALBĂ

De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină de îndreptare, ca un mincinos vei fi neplăcut Domnului, şi demonilor celor răi te vei asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul păcătuind; ci nemişcat să rămâi faţă de pornirile cele fără de cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui ce S-a răstingnit. Ci mai ales să te răstignişti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine, strigând către El: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta.

UTRENIA DIN JOIA BRÂNZEI

Stihira a 4-a, prima tricântare, oda a 8-a

Suflete, opreşte-ţi gura cu postul şi cu cuget de pace, şi hrăneşte pe Domnul cu facerea de bine, aducându-i lui bucatele virtuţii, ca nişte jertfe binemirositoare, şi strigă neîncetat: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul

CUVÂNT LA VECERNIA DIN MIERCUREA ALBA DIN SAPTAMÂNA LASATULUI SEC DE BRÂNZA (1 MARTIE 2011)

2012-02-21T15:44:00.002+02:00

CUVÂNT LA VECERNIA DIN MIERCUREA ALBA DIN

SAPTAMÂNA LASATULUI SEC DE BRÂNZA

Predica la Vecernie - 1 martie 2011

"În încheierea cuvântului vă voi citi câteva îndemnuri din Tricântarea lui Iosif:

„Vremea pocăinţei a sosit. Să ne grăbim, iubitorilor de Hristos, să ne curăţim de toate păcatele şi să ne arătăm înaintea Stăpânului fericiţi!”

„Postire curată, fără păcat, să ne sârguim să săvârşim acum neîncetat, ca să aflăm iertare greşelilor”.

„Strălucitu-ne-au nouă luminat ca nişte zori razele pocăinţei, adică înainte-intrările înfrânării”.

„Scoate-mă din foc şi de la viermele cel neadormit, Mântuitorule, cu nevoinţa pocăinţei, curăţindu-mă”.

„Vremea este de pocăinţă, grăbeşte-te a arăta lui Dumnezeu roade vrednice de pocăinţă, suflete al meu, scoală-te şi strigă îndelung prin posturi şi prin rugăciuni: Lăudaţi, binecuvântaţi şi preaînălţaţi pe Hristos în veci”. Amin."

9 FEBRUARIE: POMENIREA SFÂNTULUI SFINIŢIT MUCENIC PANGRATIE, EPISCOPUL TAVROMENIEI, A SFINŢILOR MUCENICI MARCEL EPISCOPUL SICILIEI ŞI FILAGRIU EPISCOPUL CIPRULUI

2012-02-09T14:36:00.013+02:00

9 FEBRUARIE:

POMENIREA SFÂNTULUI SFINIŢIT MUCENIC

PANGRATIE EPISCOPUL TAVROMENIEI,

A SFINŢILOR MUCENICI MARCEL EPISCOPUL SICILIEI

ŞI FILAGRIU EPISCOPUL CIPRULUI

Sts. Pancratius of Tauromenia, Romanus,

Nicephorus, Philagrius of Cyprus, Marcellus of Sicily

9th February

Aceşti sfinţi au fost câteşitrei ucenici ai sfântului apostol Petru. Şi încă de pe când umbla Hristos cu trupul pe pământ şi făcea minuni, Marcel auzind, s-a dus de la Antiohia la Ierusalim, împreună cu Pangratie, ca să-L vadă. Pangratie de atunci făcându-se cunoscut Sfântului Petru, după înălţarea lui Hristos, i-a urmat lui Petru şi, fiind făcut de acesta episcop al Tavromeniei şi slujitor al lui Hristos, a fost omorât pe ascuns de eleni. Iar Marcel, fiind hirotonisit de asemenea episcop al Siciliei şi pe mulţi din necredincioşi întorcându-i către Domnul, s-a săvârşit din viaţă. Tot astfel şi Filagriu, ajungând arhiereu la Cipru, şi învăţând şi acolo în numele lui Hristos şi multe chinuri suferind pentru adevărata credinţă, s-a mutat către Domnul.

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie,

Episcopul Tavromeniei

9 iulie/ 9 februarie

CONDAC, glasul al 4-lea.

Podobie:Arătatu-Te-ai astăzi lumii...

Arătatu-te-ai ca o stea luminoasă Tavromenienilor, Pangratie,

şi ai fost sfinţit pătimitor pentru Hristos,

înaintea Căruia, stând acum,

roagă-te pentru cei ce te cinstesc pe tine, fericite

Vezi si:

Viaţa Sfântului Sfinţit Mc Pangratie scrisa de ucenicul lui Evagrie

CANONUL SFÂNTULUI

Alcătuire a lui Teofan

CÂNTARE DE LAUDĂ LA SFÂNTUL PANGRATIE

Proloagele de la Ohrida Sfântul Nicolae Velimirovici

GREEK

Παγκρατίου Ταυρομενίου

(9 Ιουλίου)

του Αρχιμ. Νικοδήμου Παυλόπουλου

Καθηγουμένου Ι. Μ. Αγίου Ιγνατίου - Λειμώνος Λέσβου

από το βιβλίο του «Εορτοδρόμιον»

***

Ο Καλός Ποιμήν

«Προθείς εαυτόν Παγκράτιος ως βάθρον Αθλήσεως ήγειρεν οίκον εκ λίθων».

Σήμερα, ευσεβείς χριστιανοί, η αγία μας Εκκλησία εορτάζει τη μνήμη ενός πολύ παλαιού αγίου, ο όποιος έζησε στα χρόνια του Κυρίου, του αγίου ενδόξου ιερομάρτυρος Παγκρατίου Επισκόπου Ταυρομενίου της Σικελίας.

Από την Αντιόχεια καταγόταν, και μαζί με τον πατέρα του Μάρκελλο και τη μητέρα του, η φήμη του Χριστού μας τους έσπρωξε προς τα Ιεροσόλυμα για να τον γνωρίσουν. Αργότερα όλοι βαπτίστηκαν χριστιανοί. Ο πατέρας του μάλιστα Μάρκελλος έγινε και Επίσκοπος της Σικελίας.

Και ο ίδιος Παγκράτιος, αφού πια είχαν αποθάνει οι γονείς του εγκατέλειψε τον κόσμο και τα του κόσμου και έφυγε στην έρημο του Πόντου για να ασκητέψη και να αφιερωθή στο θεό. Εκεί στα όρια της μαύρης θάλασσας, βρήκε μια σπηλιά και κατοίκησε μέσα «προσεχών εις μόνον τον εαυτόν του και τον Θεόν» κατά τον άγιο Νικόδημο τον Αγιορείτη.

Άλλ' ο Κύριος πάντοτε θέτει «τον λύχνον επί την λυχνίαν».

Όταν ο απόστολος Πέτρος περιώδευε κηρύττοντας τα μέρη εκείνα συνάντησε τον άγιο Παγκράτιο στη μαύρη θάλασσα, εξετίμησε την αρετή του και την αφοσίωσί του και τον παρέλαβε μαζί του συνεργό στην ιεραποστολή του.

Έφθασαν στην Αντιόχεια και κατόπιν στα μέρη της Κιλικίας. Παντού εκήρυττε με θαυμάσια τα αποτελέσματα ο άγιος Παγκράτιος, γι' αυτό και ο ιερός Υμνογράφος του λέγει: «Τους άλμη συγχωσθέντας των δεινών, αγκίστρω σου των λόγων ανηγάγου Ιερέ, και προσευχών ιερωτάτη επομβρία θολερόν εξήρανας κακοπιστίας βυθόν ιερομύστα Χριστού». Με το αγκίστρι των θεοπνεύστων λόγων του ετράβηξε από την αλμηρή θάλασσα των παθών τους αμαρτωλούς της εποχής του και με τη βροχή των αγίων του προσευχών επότισε τις διψασμένες καρδιές και εκαθάρισε της κακοπιστίας το θολό βυθό.

Στα μέρη της Κιλικίας συναντήθηκε ο άγιος και με τον Απόστολο Παΰλο. Και από τους δύο λοιπόν κορυφαίους αποστόλους, με τη χάρι του τελεταρχικού Πνεύματος προχειρίζεται ο άγιος Παγκράτιος σε Επίσκοπο του Ταυρομενίου της Σικελίας.

Ο νέος επίσκοπος έταξείδεψε στην έδρα του με ένα πλοίο πού άνηκε σε δυο ναύκληρους το Λυκεονίδη και το Ρωμύλο. Πρώτα πρώτα αυτοί οι δυο ναύκληροι έγιναν χριστιανοί, καταγοητευμένοι από τη δύναμι της πίστεως και τον πλούτο των θαυμάτων του αγίου.

Η δράσι του στην Επαρχία του ήταν διπλή, «προς καθαίρεσιν οχυρωμάτων» του διαβόλου και της πλάνης, και «προς οικοδομήν του σώματος της Εκκλησίας» με το κήρυγμα και τη δράσι.

Όλα τα είδωλα πού προσκυνούσαν οι ειδωλολάτρες τα κατακρήμνισεν ο άγιος, προπαντός των δύο δαιμόνων του Φάλκωνος και του Λύσσωνος.

Με τα θαύματα του και την αρετή του επίστεψε στο Χριστό και αυτός ο ηγεμόνας του τόπου Βανιφάτιος.

Και ο άγιος με την συμπαράστασι τόσων θαυμαστών του και πιστών ακολούθων του έκτισε ορθόδοξο Ναό σε διάστημα τριάντα και μόνον ήμερων.

Τα πλήθη των ασθενών έτρεχαν ακατάπαυστα κοντά του για να λάβουν την ίασι του σώματος αλλά και τη ρώσι της ψυχής.

Μια ομάδα όμως ανθρώπων πού δεν ήθελαν το γάμο και τον πολεμούσαν σαν αμαρτωλό και πού επίστευαν ότι ο αρχηγός τους ο Μοντανός από το Αρδαβάν της Φρυγίας ήταν ο Παράκλητος, οι Μοντανιστάι όπως είναι γνωστοί οι αιρετικοί αυτοί από την Ιστορία, αντετάχθησαν στο έργο και στη διδαακαλία του αγίου Παγκρατίου του Επισκόπου Ταυρομενίου.

Παρέλαβαν λοιπόν τον τοπικόν άρχοντα με το μέρος τους και επετέθησαν κατά του αγίου Επισκόπου Παγκρατίου και τον ελιθοβόλησαν. Ολόκληρος σωρός από πέτρες σχηματίσθηκε επάνω από το Ιερό και άγιο του Επισκόπου σώμα, το όποιο απετέλεσε το βάθρο και τον θεμέλιο λίθο του νοητού οικοδομήματος της τοπικής του Εκκλησίας. «Προθείς εαυτόν Παγκράτιος ως βάθρον, αθλήσεως ήγειρεν οίκον εκ λίθων», λέγει ο Ιερός Υμνογράφος.

Όντως ανεδείχθη «καλός ποιμήν».

Διότι καθώς είπεν ο Κύριος «ο ποιμήν ο καλός την ψυχήν αυτού τίθησιν υπέρ των προβάτων», θυσιάζεται ο καλός ποιμένας, ο Επίσκοπος, ο Ιερεύς, για τα πνευματικά του παιδιά, για τα πρόβατα της λογικής του ποίμνης.

Και ο άγιος Παγκράτιος εθυσίασε τη ζωή του προς χάριν των πνευματικών του παιδιών, των χριστιανών της Επισκοπής του για να τους προφύλαξη από τους φοβερούς αιρετικούς της εποχής του, τους Μοντανιστάς και από την πλάνη των ειδώλων.

Και κατά των ειδώλων εστράφη και συνέτριψε τα αγάλματα των δαιμονίων ψευδοθεών και κατά των Μοντανιστών επετέθη και εκαυτηρίασε την πλάνη τους και την αίρεσί τους κηρύττοντας την ορθόδοξο πίστι και τις ακατάλυτες αλήθειες του Ευαγγελίου. Τέτοιους ποιμένας ας ευχηθούμε να εξαποστέλη πάντοτε ο Κύριος στην Εκκλησία.

Εμείς δόξα τω Θεώ, στην Επαρχία Μηθύμνης έχομε μια παράδοσι απ' αιώνων, από της εποχής του αγίου Αλεξάνδρου και του αγίου Ιγνατίου, καλών ποιμένων και επισκόπων.

Ας προσευχώμεθα γι' αυτούς να τους διαφυλάττη εκάστοτε ο Κύριος «υγιαίνοντας και ορθοτομούντας τον λόγον της αυτού αληθείας», ώστε πάντοτε να μας οδηγούν στο δρόμο της σωτηρίας. Αμήν.

Surse: http://armenisths.blogspot.com/2011/07/9.html ; http://www.zoiforos.gr/index.php?option=com_content&task=view&id=3813&Itemid=1; http://blogs.sch.gr/kantonopou/2010/07/09/%CE%AC%CE%B3%CE%B9%CE%BF%CF%82-%CF%80%CE%B1%CE%B3%CE%BA%CF%81%CE%AC%CF%84%CE%B9%CE%BF%CF%82-%CE%B5%CF%80%CE%AF%CF%83%CE%BA%CE%BF%CF%80%CE%BF%CF%82-%CF%84%CE%B1%CF%85%CF%81%CE%BF%CE%BC%CE%B5%CE%BD/

6 FEBRUARIE: POMENIREA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU FOTIE CEL MARE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI, CEL ÎNTOCMAI CU APOSTOLII ŞI MĂRTURISITORUL

2012-02-06T15:32:00.002+02:00

POMENIREA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

FOTIE CEL MARE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI,

CEL ÎNTOCMAI CU APOSTOLII ŞI MĂRTURISITORUL

TROPARUL SFÂNTULUI FOTIE, glasul 5:

Podobie: Pe Cuvântul cel împreună fără de început…

Făcându-te strălucit luminător al înţelepciunii, te-ai arătat de-Dumnezeu-aşezat apărător al Ortodoxiei, frumuseţea Părinţilor, Fotie prea mare; căci tu, dumnezeiască stea a Răsăritului, surpi sprânceana cea semeaţă a cumplitelor eresuri, cel ce eşti strălucirea Bisericii, pe care păzeşte-o neclintită, Părinte.

CONDACUL SFÂNTULUI, glas 8:

Luminătorul Bisericii cel preastrălucit, preaîndumnezeitul povăţuitor al ortodocşilor, alăuta Duhului cea dumnezeieşte glăsuitoare şi preaputernicul potrivnic al eresurilor, să fie încununat acum cu laudele cântărilor, căruia îi strigăm: Bucură-te, preacinstite Fotie!

VEDETI SI:

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA POMENIREA SFÂNTULUI FOTIE,
PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

ORTODOXIA, COMOARA NOASTRĂ!

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

LA POMENIREA SFÂNTULUI FOTIE,

PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

“O TURMA, UN PASTOR!”

(Ioan 10, 9-16)

SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

FOTIE CEL MARE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI,

CEL ÎNTOCMAI CU APOSTOLII ŞI MĂRTURISITORUL (VECERNIE)

SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

FOTIE CEL MARE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI,

CEL ÎNTOCMAI CU APOSTOLII ŞI MĂRTURISITORUL (UTRENIA)

AUDIO

PREDICA LA POMENIREA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

FOTIE CEL MARE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

Pr. Mihai-Andrei Aldea (6 februarie 2011)

VIAŢA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

FOTIE CEL MARE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI,

CEL ÎNTOCMAI CU APOSTOLII ŞI MĂRTURISITORUL

6 FEBRUARIE

În această lună [februarie], în ziua a şasea, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, cel întocmai cu Apostolii şi Mărturisitorul.

Neamul şi educaţia

Sfântul Fotie face parte din cele mai vrednice chipuri ale Bisericii veacului al IX-lea; ba, mai mult, a însăşi istoriei universale. Marele întru sfinţi Fotie vede lumina zilei în cetatea Constantinopolului în preajma anilor 800-810 după Hristos, fiind născut din părinţi binecredincioşi.

Iubitoarea de Dumnezeu şi de fapte sfinte, maica sa Irina, căsătorită fiind cu Serghie, fratele împărătesei Teodora şi al patriarhului Tarasie, odrăsleşte un binecuvântat prunc, ce se va arăta un mare luminător al Bisericii.

Tatăl lui fiind surghiunit din pricina cinstirii sfintelor icoane, moare în pribegie. Legăturile de rudenie mai sus pomenite vor prilejui sfântului şederea alături de cei mai înţelepţi dascăli din Constantinopol, unde va deprinde îndeosebi materia numită matematică, alături de Leon, arătându-se astfel locaş a toată ştiinţa şi înţelepciunea. Mai mult, încă de copil este înzestrat cu necurmata îndeletnicire a rugăciunii: “Grija mea din copilărie – avea să scrie mai târziu - era săvârşirea rugăciunii şi a cercetării de sine”. De altfel, chiar mărturia lui Nichita Paflagonul, care nu nutrea prea mare evlavie faţă de sfânt, aminteşte înălţimea instruirii sale: “împreună-alergau toate, adică îndemânarea fizică, învăţătura, bogăţia, prin care şi întreaga deprindere cărturărească se revărsa asupră-I”. Îndeosebi, râvna spre învăţătură, sădită încă din copilărie, îi pricinuieşte aplecarea către dumnezeiasca înţelepciune. Spre sfârşitul instruirii cărturăreşti, Fotie este cinstit cu vrednicia de protospătar, de căpetenie a străjilor împărăteşti, fiind totodată şi sfetnic de taină al împăratului. Nu zăboveşte defel în a-şi îmbogăţi cunoştinţele, adunând înţelepciune din filozoficele învăţături, pe care mai târziu le va aşterne în scrierile sale întocmai, cu osebită însufleţire, în scrierea numită “Dicţionar” (Lexicon).

Dascăl al Şcolii din Magnavra

Ca dascăl al acestei şcoli cu vădit duh lumesc, potrivnic învăţăturilor bisericeşti din şcolile mănăstirilor vremii, precum cele din Mănăstirea Studion şi Aşezământul Bisericesc al Sfinţilor Apostoli, sfântul se îndeletniceşte cu tâlcuirea scrierilor elineşti şi ale Sfinţilor Părinţi.Astfel, ostenindu-se cu multă migală, sfântul întocmeşte lucrarea numită “Miriovivlos” sau “Biblioteca”.Pe lângă orele petrecute la Şcoala dinMagnavra, sfântul pune început unor prelegeri duhovniceşti, transformând propria locuinţă în facultate de filosofie. Fiind înconjurat de câţiva ucenici foarte dornici de învăţătură, sfântul se osteneşte călăuzindu-i în desluşirea teologiei, cea care”îndreptează toată mintea către evlavie”.

Trimiterea sa la Bagdad, cetatea agarenilor

Datorită bogatei înţelepciuni, precum şi cumpătării de care dă dovadă, în anul 851 este trimis – împreună cu prea înţeleptul său ucenic Constantin, viitorul Sfânt Chiril, luminătorul slavilor – , “la asirieni”, adică în cetatea ce se cheamă Bagdad, pentru a susţine cu fidelitate curmarea prigoanelor la care sunt supuşi creştinii. Ajungând în cetatea Bagdadului, mai precis la Samarra, care în acea vreme era inima Califatului, cei doi sfinţi îi uimesc pe agareni prin duhovniceasca lor înţelepciune. Mai mult, neînfricoşându-se de vreo rea pătimire, sfinţii poartă de grijă vestirii în acel ţinut a Evangheliei lui Hristos, încredinţaţi fiind că doar astfel este cu putinţă ca cei doritori de vieţuire curată să-şi lase urâtele obiceiuri, călătorind pe calea mântuirii. Lesne se înţelege pricina pentru care agarenii, după cum adevereşte viaţa sfântului Chiril, vor încerca să-i otrăvească pe sfinţi, însă neizbândind – căci asupra sfinţilor odihneşte harul lui Dumnezeu, păzindu-i – , în cele din urmă se întorc sănătoşi în Constantinopol spre a-şi isprăvi duhovniceasca îndeletnicire.

Înălţarea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal al Constantinopolului

În scurtă vreme sfântul ajunge iscusit până şi în socotelile cârmuirilor, timp în care întâiul dregător al împăratului, ucenicul său – Bardas, voieşte a-l izgoni pe Ignatie, patriarhul cetăţii, care se pune împotriva împărtăşirii acestui dregător la prăznuirea Dumnezeieştii Arătări, din pricina învederatei sale vieţi destrăbălate şi a nepocăinţei în care stăruia. Alungarea patriarhului Ignatie de către Bardas este prilejuită de înmormântarea unui oarecare Ghivona din Dhirrachio, despre care dregătorul credea că era fiul împărătesei Teodora de la un alt bărbat şi că, din această pricină, a fost ucis într-un mod barbar de oamenii împăratului Mihail al III-lea.

Ghivona este socotit vinovat de înaltă trădare şi chiar înmormântarea sa săvârşită de Patriarh, este privită drept duşmănie faţa de împărat. Din această pricină, Ignatie este silit în iulie 857 să părăsească tronul, fiind surghiunit în cele din urmă în ostrovul Terevinthos din Propontida.

În urma tiranicei izgoniri a patriarhului, Bardas voieşte să ridice în scaunul patriarhal un bărbat slăvit de norod pentru virtuţile sale. Spre a preîntâmpina oarecare ticluite urzeli, în această privinţă, gândul dregătorului zăboveşte atunci asupra sfinţitului Fotie, care cu adevărat era mult lăudat pentru vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a vieţuirii în sfinţenie, precum şi a îndrăzneţelor lupte în vederea apă rării Ortodoxiei, în vremea celei de a doua prigoane a cinstitorilor de icoane. Fotie se împotriveşte grabnic propunerilor unchiului său, dregătorul Bardas, amintind de multele tulburări şi griji ale scaunului patriarhal, cât şi de propria nevrednicie.

De aceea, cu lacrimi în ochi şi din toată inima, se roagă a fi ales altcineva în locul său, nevrând sub nici un chip să bea amarul pahar al necazurilor care îl aşteaptă. Cu toate acestea Bardas înţelege foarte bine că nu se află în această vreme în împărăţie cineva mai potrivit pentru aceasta. Aşa se face că întrebuinţează spre dobândirea nădejdii sale, toate chipurile şi mijloacele, mergând chiar până la întemniţarea sfinţitului Fotie, pentru ca acesta să nu poată fugi pe ascuns din Constantinopol. “Am suferit atâta silă – avea să scrie sfântul după hirotonie către papa Nicolae – că numai Dumnezeu, Cel ce vede toate cele ascunse, ştie. Şi o zic pentru că ne-au silit la aceasta, fără ca noi să vrem. S-au purtat faţă de noi ca şi cum am fi fost răufăcători. Ne-au întemniţat şi ne-au păzit mai mult timp înainte (de hirotonie) cu luare aminte, căci ne aleseseră pentru vrednicia aceasta, dar noi în nici un chip n-am încuviinţat. Ne-au hirotonit cu forţa, iar noi în astă vreme plângeam, ne tânguiam şi ne loveam pieptul pentru a scăpa de hirotonie”.

Epistolele de întronizare şi Sinodul din 861

Dupa hirotonia săvârşită de Grigorie Asvestul – episcopul Siracuzei şi de alţi doi episcopi “fără scaun” [adică hirotoniţi, dar încă nu întronizaţi – n.tr.], sfântul urcă în scaunul patriarhal pe 25 decembrie 857, hotărând să-şi îndeplinească sarcinile cuvenite rangului său, cu toată râvna inimii şi îndeosebi cu toate puterile lui. Imediat după întronizare, trimite obişnuitele solii către papa şi patriarhiile din Răsărit, pentru a-i înştiinţa de toate cele întâmplate. În această vreme, supuşii credincioşi patriarhului Ignatie cer papei aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu nici un chip numirea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal.

Din acest motiv, iubitorul de slavă papă Nicolae, care “se făcuse pe sine împărat al lumii întregi”, află grabnic prilej spre a ajunge orânduitor al lucrurilor bisericeşti din acea vreme, dorire potrivită deşartelor sale năzuinţe cezaro-papiste. Pentru îndeplinirea acestor dorinţe, Nicolae dă de ştire împăratului Mihail al III-lea, şi chiar lui Fotie, într-un chip cu totul nepotrivit, strigând cu tărie că izgonirea lui Ignatie din scaunul patriarhal al cetăţii Constantinopolului s-a făcut fără îngăduinţa sa! Aşadar, din acest motiv el trimite la Constantinopol pe doi legaţi ai săi, Rodaldo Porto şi Zaharia Anagnis, care, după puţin timp, vor lua parte la Sinodul I-II (Al Doilea Întâi), ce se va ţine în marea Cetate a Bizanţului, în mai 861 după Hristos. În urma acestui sinod, numit drept Al Doilea Sobor întâi, întrunind 318 Părinţi, deopotrivă cu Primul Sinod ecumenic [de la Niceea – n.tr.], legaţii papei, cunoscători îndeaproape ai frământărilor bisericeşti din Răsarit, plecându-se adevărului, primesc pe sfinţitul Fotie ca patriarh canonic al Constantinopolului, semnând desăvârşit toate gramatele numirii lui.

Caterisirea Sfântului Fotie de către papa Nicolae

şi răspunsul sfântului faţă de hotărârile sinodului din 867

Când trufaşului papă Nicolae îi sunt aduse la cunoştinţă toate cele petrecute la Sinodul din 861, el respinge hotărârile trimişilor săi, caterisindu-l pe Zaharia în 863, iar pe Rodaldo în 864. În acelaşi chip voieşte a face şi Sfinţitului Fotie, precum şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau vreo autoritate pentru aceasta. La un sinod, pe care-l adună în 863 în Lateran, numeşte ca neîntemeiată hotărârea celui de-al Doilea Întâi Sinod, “caterisindu-l” deopotrivă pe Sfânt, precum şi pe Grigorie Asvestul, cel care-l hirotonise pe Fotie. După îndeplinirea celor de mai sus, trimite la Constantinopol şi tuturor hotărârea sinodului său, la care iau parte doar episcopi latini, după care se iveşte un bun prilej pentru a trimite în anul 866 pe cardinalii şi paterii latini în Bulgaria, încercând a dobândi pentru latineştile eresuri roadele propăvăduirii ortodoxe, propovăduire cârmuită şi întreţinută dinainte de 864 de curtea Bizanţului. Amestecul papei dovedeşte atât Sfântului Fotie, cât şi întregului Răsărit, fără tăgadă şi pentru prima oară, grava cădere a fostei Biserici Apusene, întruchipată de papă. De aceea, Sfântul Fotie adună în 867, la Constantinopol, un sinod al episcopilor Bisericilor Ortodoxe, pentru a hotărî asupra smintitoarei măsluiri a Evangheliei, săvârşită de papistaşi şi răspândită cu osârdie nu numai în Apus, ci şi în Răsărit. La acest Sinod a fost dat anatemei, în primul rând, adaosul “Filioque” (şi de la Fiul), strecurat în Simbolul Credinţei, ca o a doua purcedere a Dumnezeirii Sfântului Duh, fiind totodată şi o nouă încununare a tuturor relelor Bisericii Apusene. Asemenea ereziei numită “Filioque”, este condamnată şi amestecarea catolicilor papistaşi în nou întemeiata – de către Bizanţ, Biserică a Bulgariei, fapt oprit cu asprime de sfintele canoane. În acelaşi chip s-au osândit toate răstălmăcirile crezului catolic, care erau cu totul străine de hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii. Peste toate acestea, latinii predicau în Bulgaria învăţături de credinţă noi, pricinuind schimbări în vieţuirea creştină: botezul “prin stropire”, defăimarea preoţilor căsătoriţi şi silirea acestora de a petrece în feciorie, scurtarea Postului Mare la o singură săptămână, mirungerea din nou a credincioşilor din Biserica Bulgară de către episcopii din Apus ş.a. După cercetarea amănunţită a celor amintite, Sinodul din 867 purcede la anatemizarea trufiei papale şi a poftei de stăpânire a papei Nicolae, pentru toate acţiunile sale potrivnice Sfintelor Canoane şi cu desăvârşire străine “Sfintelor Sinoade” şi “fericiţilor Sfinţi Părinţi”.

Nedreapta „caterisire” a sfântului de către

locţiitorii papei. Surghiunirea.

Dar după pomenitul sinod, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Bizanţ. La 25 septembrie în acelaşi an, împăratul Mihail al III-lea este ucis de cel ce până atunci fusese mai marele dregătorilor, Vasile I Macedoneanul, care rămânea astfel singurul stăpânitor. Pentru această vărsare de sânge, Sfântul Fotie îl mustră aspru pe Vasile I, certându-l – după cum aminteşte istoricul Zambelio – astfel: “Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”. Mustrarea are drept urmare alungarea Sfântului Fotie din scaunul patriarhal şi aducerea din nou a lui Ignatie de către Vasile I, care voia să-şi întărească tronul nu numai cu sprijinul noului patriarh, ci şi cu cel al Apusului. Ca şi cum toate acestea nu erau de ajuns, are loc în 869, la Constantinopol, un sinod mincinos, în fruntea căruia întâi-stătători erau trimişii papei Adrian al II-lea, care luaseră “din parte-le” hotărârea condamnării Sfântului Fotie. Sfântul fiind adus cu sila înaintea zisului sinod dinainte ticluit, tace cu desăvârşire, având în minte pilda Domnului în faţa Caiafei şi a lui Pilat. Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: ”Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace”, la care cei din sinod, având întîi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: ”De ce nu răspunzi?”. Sfântul le spune: “- Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”.

În urma celor petrecute, îi rânduiesc sfântului o scurtă vreme de gândire, spre a cugeta mai adânc şi pentru a se apăra de învinuirile lor. După încheierea timpului sorocit, sfântul nu primeşte “libellul” pe care papiştii îl alcătuiesc împotriva lui, ci îi înfruntă, arătându-le că ei trebuie să caute pocăinţă, şi să dovedească cu fapta pocăinţa pentru învederatele eresuri. După cele zise, Sfântul Fotie este “caterisit” şi surghiunit în strâmtorile Bosforului, unde pătimeşte mâhniri din pricina depărtării de tovărăşeasca însoţire şi de lipsirea cărturăreştilor îndeletniciri:”Noi – scria el – trăim o viaţă mai amară decât moartea: suntem robiţi; lipsiţi de toţi, de rude, de slujitori, pe scurt, de toată mângâierea omenească. Dar încă şi de cărţi am fost lipsiţi – lucru nemaiauzit şi străin şi o pedeapsă nouă scornită împotriva noastră”.

Întoarcerea sfântului în Constantinopol

Aşezarea în scaunul patriarchal

Nedreapta purtare faţă de sfânt trebuia să se apropie de sfârşit. Odată cu trecerea anilor, în Bizanţ lucrurile prind a se schimba şi adevărul care în veac nu piere este iarăşi cinstit. Pricină a îndreptării este însuşi ţarul Boris al Bulgariei, numit din botez Mihail. Înţelegând viclenia apusenilor, Mihail (Boris), care nu mai nădăjduieşte a dobândi nimic de la latini, se întoarce spre Bizanţul, care – prin osârdia Sfinţitului Fotie, cândva îl încreştinase. Această venire în fire face să răsară pe buzele tuturor numele Sfântului Fotie, despre care toţi povesteau întotdeauna minunându-se. Din această pricină, împăratul Bizanţului, Vasile I, voieşte a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie. Spre îndreptarea acelei nelegiuri, de care Vasile I se socoteşte foarte vinovat, îl alege pe sfânt – decât care nu se afla altul mai înţelept şi mai potrivit -, ca dascăl al nevârstnicilor lui prunci, dar şi pentru a-l avea aproape de el ca povăţuitor, nu numai în cele bisericeşti, dar şi în cele politice, ba mai mult, în socotelile conducerii imperiului.

Împăcarea sfântului cu Patriarhul Ignatie

Chiar atunci, când într-un oarecare fel cinstirea ce îi fusese ştirbită îi este îndreptată, sfântul voieşte să se împace cu de acum bătrânul Ignatie, care-şi trăieşte ultimile zile ale vieţii. Apropiindu-se de Ignatie, Sfântul Fotie cade întâiul, închinându-se bătrânului patriarh, care-i întoarce smerit închinarea, dându-şi sărutarea dragostei şi a păcii. Arătându-şi deopotrivă cinstire unul celuilalt, împăcarea pricinuieşte pacea şi dragostea pogorâte în inimi, statornicind totodată o neobosită împreună-lucrare între cei doi sfinţiţi patriarhi, despărţiţi cândva de samavolniciile lui Bardas şi ale împăraţilor, iar pe de altă parte de uneltirile trufaşilor papi. Sfântul îl cercetează pe patriarh nu numai o dată sau de două ori, fiindu-i cu adevărat sprijin în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru aceasta, după dreptate este arătată această împăcare drept “mai aducătoare de lumină” decât toate faptele sale mari şi preaminunate, şi chiar decât prea înţeleptele sale scrieri.

Întoarcerea în scaunul patriarhal

După săvârşirea lui Ignatie, pe 23 octombrie 878, Sfântul Fotie se întoarce pentru a doua oară în scaunul patriarhal al Constantinopolului. Pentru cinstirea bisericească a Sfântului Fotie, se întruneşte la Constantinopol în noiembrie 879, un sinod de 383 de episcopi, sinod la care iau parte şi trimişii papei Ioan al VIII-lea, care mărturisesc împreună cu ceilalţi sinodali “că Dumnezeu sălăşluieşte în el”, adică în Fotie. Acest sinod desfiinţează hotărârile sinodului din 863, care fusese convocat de papa Nicolae, şi ale celui din 869, care, prin uneltirile papei Adrian, îl osândiră cu nedreptate pe sfânt. Acum, ierarhii şi poporul Bisericii îi redau cinstirea de odinioară, numindu-l pe Fotie după dreptate,”lucrător neînfruntat, împodobit cu toată lucrarea harului”. După aşezarea în cinste, sfântul lucrează în chip dreptmăritor la întărirea credincioşilor, pentru întoarcerea ereticilor, spre întocmirea bibliotecilor, orânduirea aşezămintelor ortodoxe şi, mai înainte de toate, spre întărirea propovăduirii cuvântului lui Hristos. Îndeosebi, grija sa se îndreaptă către cei tineri, adunându-i în preajma sa pe iubiţii săi ucenici. Se îngrijeşte să arate mai ales cu fapta poporului lui Dumnezeu curăţia şi dragostea sa. Deseori, îi îndeamnă pe credincioşi la ridicarea de biserici sau la întărirea celor în paragină.

Din nou izgonit din scaunul patriarhal.

Adormirea sa

Leon VI (dreapta, pe cal) şi tatăl său Vasile I (stânga)

În 29 august 886, în Bizanţ, lucrurile prind iarăşi a se schimba. Împăratul Vasile I moare şi se ridică la cârmuirea împărăţiei fiul său, Leon al VI-lea cel Înţelept. Însă acest împărat, care în tinereţe fusese ucenic al sfântului, din păcate s-a arătat cu totul nemulţumitor faţă de dascălul său, chiar dacă prin a sa lucrare, a primit în istorie numirea de “înţelept”. Uitând de dragostea ce-i arătase sfântul, noul împărat coboară degrab din scaunul patriarhal pe Fotie, nevoind a fi mustrat de el pentru vieţuirea în desfrânări, aşezând pentru aceasta în scaun pe nevârstnicul său frate, Ştefan [care avea doar şaisprezece ani – n.tr.]. De parcă n-ar fi fost de ajuns cele făcute, noul împărat îl întemniţează pe Sfântul Fotie în mănăstirea Armenilor, fiind socotit în chip mincinos părtaş la o tainică înţelegere împotriva împăratului. În această mănăstire vieţuieşte surghiunit, îndeletnicindu-se îndeosebi cu deprinderea necontenitei rugăciuni şi alcătuind cărţi. După izgonire, timp de patru ani, sfântul întocmeşte una din cele mai înalte lucrări: ”Despre mistagogia Duhului Sfânt”. Afară de această lucrare, sfântul mai alcătuieşte şi un mare număr de epistole în care dezleagă cu măiestrie multele nelinişti ce preocupau pe cărturarii şi teologii vremii. Aşadar, sfântul vieţuieşte în pace până pe 6 februarie 897/898, după care îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu, lăsând în urma sa duhovniceştile sale învăţături şi slăvitele sale pătimiri cele întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicile uneltiri ale papistaşilor hulitori ai dreptei credinţe. Din această pricină, după dreptate dobândeşte peste veacuri şi numele de mare apărător al Sfintei Ortodoxii.

[Astăzi, un fragment din moaştele Sfântului Fotie cel Mare se găsesc în mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos – n.tr.]

(traducere din elină: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

CUVÂNT AL SFÂNTULUI IERARH INOCHENTIE AL ODESSEI – DESPRE RĂBDARE

2012-02-01T14:50:00.002+02:00

CUVÂNT AL SFÂNTULUI IERARH INOCHENTIE AL ODESSEI

DESPRE RĂBDARE

Asculta mai multe audio clasica

VIAŢA SFÂNTULUI LUCA AL CRIMEEI, IERARHUL MĂRTURISITOR ŞI DOCTORUL FĂRĂ DE ARGINŢI (11 IUNIE) VIDEO

2012-02-01T11:24:00.002+02:00

VIAŢA SFÂNTULUI LUCA AL CRIMEEI,

IERARHUL MĂRTURISITOR ŞI DOCTORUL FĂRĂ DE ARGINŢI

CUVÂNT AL SFÂNTULUI DIMITRIE MITROPOLITUL ROSTOVULUI – SĂ NU INVIDIEZI ŞI SĂ BIRUIEŞTI INVIDIA CU NERĂUTATEA

2012-01-23T14:13:00.005+02:00

CUVÂNT AL SFÂNTULUI DIMITRIE MITROPOLITUL ROSTOVULUI

SĂ NU INVIDIEZI ŞI SĂ BIRUIEŞTI INVIDIA CU NERĂUTATEA

Asculta mai multe audio clasica

VEDETI SI:

MITROPOLITUL HIEROTEOS VLACHOS: DESPRE PATIMA INVIDIEI

Intrebarea care se naste acum este ce trebuie sa facem cand suntem invidiati de un oarecare, cand suntem victima invidiei celorlalti.

Primul lucru care este necesar este sa aratam rabdare si ingaduinta. Sa ne bucuram pentru aceasta incercare care ne-a venit. Si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea rabdare si ingaduinta. Cel care rabda cu bucurie aceasta incercare, acesta primeste mangaiere de la Dumnezeu si ajunge la fericita smerenie. Dar trebuie spus ca in chip obisnuit aceasta rabdare o au vitejii lui Dumnezeu, cei cati dispun de curaj si barbatie spirituala. Si de aceea cati rabda dispozitia invidioasa a fratelui lor, acestia vor primi cununa de martiri.

(fragmente)

Din invidie L-au predat pe Hristos lui Pilat contemporanii Lui. Evanghelistul Matei mentioneaza despre Pilat: "Caci stia ca din invidie L-au dat in mana lui" (Mat. 27,18). Si pentru ce il invidiau ? Pentru ca facea minuni si ajuta in diferite feluri pe oameni. Ceea ce era bucurie si mantuire pentru ceilalti, pentru invidios era tristete si mahnire. Si a ajuns invidia sa faca cea mai mare crima in veacuri, sa-L omoare pe Hristos. Totdeauna invidia este potential o crima. Radacina crimei este invidia si crima este fructul invidiei. Sfantul Grigorie Palama scrie despre invidie: "...invidia este uciderea potentiala si provocatoare a celei dintai varsari de sange si apoi a uciderii de Dumnezeu".

Una dintre marile boli ale sufletului este boala invidiei. Aceasta produce mare rau sufletului omului, este si cauza unei mari nefericiri si altora. Cel stapanit de patima invidiei nu tine cont de prieteni, rude, binefacatori. Cel invidios este stapanit de o mare tristete si dificultatea bolii acesteia este ca, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, "nu poate s-o marturiseasca, ci tine capul plecat si este mohorat si este tulburat si este dominat si este distrus de rau".

***

Invidia este in principal tristetea pentru fericirea aproapelui nostru si bucuria pentru nefericirea lui. Dupa cum noteaza Sfantul Vasile cel Mare, invidia este "tristetea pentru succesul aproapelui". Fericirea fratelui nostru este "hrana bolii si adaos de suferinta pentru cel gelos". In mod obisnuit, cel invidios este mahnit, este stapanit de o tristete insuportabila, nu atat pentru raul care i-a venit lui, ci pentru binele care i-a venit semenului sau. Nu socoteste binele lui propriu, nici nu slaveste pe Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le trimite zilnic, ci este chinuit pentru fericirea fratelui sau. Se intristeaza deoarece fratele lui se bucura, deoarece acela dispune mai mult de ceea ce dispune el.

***

Invidiosul in mod obisnuit examineaza viata semenilor lui si urmareste compararea vietii lui cu a lor. Cand se incredinteaza ca fratele lui ii este superior, atunci lasa sa se manifeste groaznica patima a invidiei. Si in mod obisnuit prima manifestare este mohorarea, supararea si mahnirea. "Niciodata tristetile, niciodata mahnirile nu parasesc pe cel gelos". Calitatile trupesti si sufletesti ale celorlalti sunt cauza de tristete si mahnire. Chiar si bunurile materiale sunt cauza supararii.

***

Dar patima invidiei dauneaza si oamenilor catre care este indreptata. Face mare rau, mai ales daca ceilalti nu au forta si barbatia spirituala sa intampine aceasta stare. Primul care a invatat invidia este insusi diavolul. Acesta, deoarece a invidiat marea dragoste a lui Dumnezeu fata de om si deoarece nu putea sa se arate impotriva lui Dumnezeu, s-a aratat impotriva creaturii Lui, a omului. Astfel prin fapta lui impotriva omului a devenit si este "un teomah" (Sfantul Vasile cel Mare). Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca diavolul a indemnat omul sa incalce porunca lui Dumnezeu, invidiind pe Dumnezeu si pe noi". A invidiat pe Dumnezeu ca sa nu se vada "preaslavita putere a Lui care sfinteste omul". A invidiat omul ca sa nu dobandeasca comuniunea cu Dumnezeu.

Primul ucenic al diavolului in patima invidiei este Cain. "Primul ucenic al diavolului si invidia si crima de catre acesta fiind invatat", a ajuns sa-l omoare pe fratele lui cel drept, Abel (Sfantul Vasile cel Mare).

***

Cainii devin blanzi prin hrana si leii sunt imblanziti prin ingrijire, in timp ce "invidiosii prin ingrijiri mai mult sunt infuriati", adica sunt atatati inca mai mult prin binefaceri.

***

Din invidie fratii lui Iosif l-au vandut egiptenilor si astfel a devenit sclav. Spune Sfantul Vasile cel Mare: "Si atunci este cuvenit sa te minunezi de nesabuinta bolii".

Predica la Duminica a XXXII-a dupa Rusalii - a lui Zaheu - (Audio)

2012-01-22T17:02:00.000+02:00

Predica la Duminica a XXXII-a dupa Rusalii (a lui Zaheu)

Orthodox Tube
Sursa: http://www.orthodoxtube.com/viewvideo/623/holidays-and-celebrations/predica-la-duminica-a-xxxii-a-dupa-rusalii-a-lui-zaheu.html

19 IANUARIE: POMENIREA SFÂNTULUI MARCU EVGHENICUL, MITROPOLITUL EFESULUI

2012-01-19T02:53:00.013+02:00

POMENIREA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

MARE DASCĂL AL LUMII ŞI IERARH,

MARCU EVGHENICUL, MITROPOLITUL EFESULUI

UNICUL MĂRTURISITOR, LUPTĂTOR ŞI APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI LA FALSUL SINOD DE LA FERRARA-FLORENŢA

TROPARUL gl. al III-lea,

Podobie: Pentru mărturisirea…

Ca o sabie prea ascuţită ridicatu-te-ai, Părinte Marcu, împotriva învierii păgânismului şi ai lovit rătăcirea latinilor ca un viteaz voievod al creştinilor şi cu îngerii te bucuri acum în cei de sus, rugând pe Dumnezeu pentru unirea tuturor.

SFÂNTUL MARCU AL EFESULUI ,,LEUL ORTODOXIEI”

TÂLCUIREA ICOANEI – FRESCĂ A SFĂNTULUI
MARCU EVGHENICOS,

MITROPOLITUL EFESULUI

Frescă din anul 1759 care se află în altarul paraclisului

Adormirii Născătoarei de Dumnezeu a

Chiliei Sfântului Acachie din Schitul Kavsokalivia

– Sfântul Munte Athos -

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

BISERICA NOASTRĂ ESTE ÎN PERICOL –

PREDICĂ LA POMENIREA SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI

(19 IANUARIE)

BISERICA NOASTRĂ ESTE ÎN PERICOL!

CINSTITUL PARACLIS AL CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU MARCU EVGHENICUL, MITROPOLITUL EFESULUI, FĂCĂTORUL DE MINUNI

- 19 IANUARIE -

VECERNIA SFÂNTULUI MARCU, MITROPOLITUL EFESULUI

UTRENIA SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI

Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos şi Sfântul Vlasie: Sfântul Marcu Evghenicul despre catolici

Mesajul unui sfant: Marcu Evghenicul, de Sterghios Sakkos

SFÂNTUL MARCU EVGHENICUL ÎMPOTRIVA PAPEI

SMERITĂ ÎNCHINARE SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI MARELUI APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI

Sfinte Părinte Marcu, roagă-te pentru noi!

Sfântul Marcu Evghenicul, Mitropolitul Efesului, făcătorul de minuni (19 ianuarie)

*** O MINUNE A SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI

Ale noastre cereri să le-mplineşti,

căci pe tine, Sfinte, te avem cald ocrotitor, vino de ajută

pe cei care te roagă şi sărută cu dor sfântă icoana ta.

*** Rugăciune pentru cel bolnav către Sfântul Marcu al Efesului

Bucură-te, mare apărător al Creştinătăţii
şi-al păgânilor mustrător,

Marcu ierarhe, Părinte prea sfinţite,

nu-nceta a te ruga pentru toţi fiii tăi.

LECTURI AUDIO DIN OPERELE
SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI

Expunere a Preasfinţitului Mitropolit al Efesului:
În ce chip a primit vrednicia arhieriei şi lămurire despre Sinodul ce a fost în Florenţa

Cuvintele Mitropolitul Efesului, kir Marcu Evghenicul
Mărturisire a dreptei credinţe, expusă la Sinodul de la Ferrara- Florenţa

Capete parenetice mult-folositoare ale Sfântului Marcu Evghenicul

Omilia Fericitului Marcu Evghenicul, Arhiepiscopul Efesului,
la adormirea Cuviosului Părintelui nostru Makarie Koronnas

SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU ANTONIE CEL MARE „PĂRINTELE MONAHILOR” (17 ianuarie) CANTARI LA UTRENIE

2012-01-16T20:38:00.000+02:00

SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

ANTONIE CEL MARE „PĂRINTELE MONAHILOR”

(17 ianuarie)

CANTARI LA UTRENIE

Vezi mai multe video din diverse

SURSA: http://www.trilulilu.ro/Orthodox/e0288cb5ae42d2

MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI - Pr. Protopop Theodoros Zissis

2012-01-16T20:15:00.003+02:00

MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

INTEGRAL AICI

Publicam mai jos un articol foarte important [...] al reputatului Pr. Protopop Theodoros Zissis, profesor al Şcolii de Theologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Thessalonic

1. Întovărăşirea ecumenistă nu este ceva specific zilelor noastre. Contextul istoric asemănător inter-religios şi inter-creştin.

În ultimul nostru articol intitulat „Întâlnirea dintre [Patriarhul] Vartholomeu şi Papă este departe de calea Sfinţilor Părinţi", am anunţat că vom continua prezentarea declaraţiilor noastre întemeiate pe cugetul nevremelnic al Bisericii, înfăţişat în vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli. Îndeosebi când Sfântul Spiridon, făcătorul-de-minuni şi ocrotitorul Kerkirei (Corfului), l-a izgonit pe Papă din biserica sa printr'o cutremurătoare minune, iar arhiereii de astăzi îl cheamă [pe Papă] în bisericile lor dreptslăvitoare, îl îmbrăţişează, îl cădesc şi îi doresc viaţă întru mulţi ani, aveam de gând să înfăţişăm această minune păstrată şi tâlcuită de Sfântul Athanasie din Paros, un mare cărturar şi dascăl al neamului Ellinesc, unul dintre cei trei Sfinţi Părinţi Colivazi din veacul al 18-lea[1]. Vom înfăptui totuşi cele gândite, însă cu o mică schimbare, din pricina suprapunerii unui praznic.

Pomenirea Marelui Antonie, în a cărui biserică slujim de 13 ani încoace, la Thessalonic, cu harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sfântului, ne-a dat prilejul să ne bucurăm iarăşi de citirea minunatei sale „Vieţi", o pildă de scriere dintre toate Vieţile Sfinţilor, aşternută pe hârtie de ucenicul său, Arhiepiscopul Alexandriei, stâlpul Dreptei-slăviri, cu adevărat Marele Athanasie.

O mare parte din „Viaţă" se ocupă de roadele nevoinţei Sfântului Antonie, de luptele sale cu dracii şi de aspecte aparte din învăţătura sa, cum ar fi lucrarea sa cea mai mare, de întemeietor al aşezămintelor pustniceşti, prin umplerea pustiei cu mănăstiri, ajungând astfel întemeietorul şi căpetenia vieţii de nevoinţă. „A înduplecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s'au făcut mănăstiri prin munţi, iar pustia s'a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s'au scris la petrecerea cea din cer"[2]. De două ori şi-a întrerupt îndelungata sa ieşire din lume, ca să lupte pentru Dreapta-slăvire şi să ajute la întărirea acesteia - care acum, ca şi atunci, era primejduită de vrăjmaşii cei din afară şi mai ales de cei din lăuntru. Creştinismul n'a luat niciodată parte la discuţii şi negocieri „de pe aceeaşi poziţie" cu celelalte credinţe, o hulă proferată de aşa-zişii conducători creştini de astăzi la antihristicele întâlniri inter-religioase, ci ca singurul adevăr, singura cale de mântuire, adevărata lumină care a înlocuit nu nişte lumini mai slabe, ci întunericul greşelii şi necunoaşterii lui Dumnezeu. „Norodul cel ce şedea întru întunerec a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor" (Mat. 4:16). Hristos n'a zis că este o cale, un adevăr, o lumină între alte căi, alte adevăruri, alte lumini, ci că e singura cale, singurul adevăr, singura lumină. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimenea vine la Tatăl fără numai prin mine" (Io. 14:6). „Eu sunt lumina lumii; cela ce urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii" (Io. 8:12).

Acest exclusivism al Scripturii este caracterizat astăzi de unii drept marginal şi fundamentalist, în timp ce defaimă şi resping pe toţi cei ce îl proclamă neîncetat şi cu credinţă ca fiind vestea cea bună şi viaţa pentru care Sfinţii Apostoli şi Mucenici au plătit din greu, alegând ca mai degrabă să fie chinuiţi şi să-şi verse sângele decât să facă compromisuri cu aşa-zisele „adevăruri", pentru a co-exista în modelul multicultural al legăturilor şi întâlnirilor inter-religioase, dintr'o ipotetică iubire de aproape.

2. Dascălii nelucrării şi făţărniciei. Cel atotştiutor şi cel smerit.

3. Poziţia Sfântului Antonie împotriva ereticilor - o pildă de urmat astăzi pentru noi toţi

4. Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Încheiere

Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Sântem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii" (iraţionalii) eretici; asistăm la această întinare şi o lăudăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor. Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a Şaptea Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie. Singura nădejde a Bisericii noastre de a-şi redobândi frumuseţea se află în sfatul şi povaţa Marelui Antonie: „Să nu vă întinaţi (adică molipsiţi) unindu-vă cu arienii". Să avem grijă să nu ne molipsim prin împărtăşirea cu papismul şi ecumenismul, şi cu ortodocşii pro-papişti şi pro-ecumenişti. Deoarece până acum n'am făcut aşa cu hotărâre şi tărie, Dumnezeu, de ani buni, prelungeşte mânia Sa şi robia dreptslăvitorilor în pan-erezia ecumenismului. Cât timp vor mai îngădui episcopii, monahii şi mirenii ca fiarele neînţelegătoare, ereticii, să lovească şi să întineze Sfânta Sfintelor Ortodoxiei? Atât timp cât noi nu vom face nimic şi vom veni cu felurite îndreptăţiri pseudo-duhovniceşti, urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt.

Sursa: tp://www.impantokratoros.gr/
http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=Spinum&blogentry_id=5105

PREDICI LA DUMINICA A 29-A DUPĂ RUSALII - VINDECAREA CELOR 10 LEPROŞI

2012-01-13T01:07:00.010+02:00

KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN

- 92 PREDICI LA DUMINICI -

PENTRU A PROCURA CARTEA SI PENTRU ALTE DETALII CLIK AICI

FRAGMENTE DIN PREDICI LA

DUMINICA A XXIX-A DUPĂ RUSALII A

MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

- I -

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

“Hristoase, iartă-ne!

Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii.

Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare.”

“…Aşadar, zece de astfel leproşi, care trăiau izolaţi şi deznădăjduiţi, când L-au văzut de departe pe Hristos trecând pe drumul public şi mergând într-un sat, imediat, toţi împreună au început să strige şi să-I ceară ajutor. Strigau: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Strigau aceste cuvinte cu credinţă. Credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi, care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei bine. Şi Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic. Într-o secundă, trupul lor s-a curăţat. N-a rămas asupra lor niciun semn al groaznicei boli. O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta!-

Preoţii, care în acea vreme se îngrijeau şi de supravegherea medicală a leproşilor, au certificat că cei zece leproşi erau de-acum sănătoşi şi puteau să comunice liberi cu restul lumii. Şi iată-i. Plini de bucurie aleargă la casele lor, ca să-i vadă pe ai lor. Dar, în braţele femeilor şi copiilor lor, Hristos a fost uitat. Doar unul singur, pe care-l dispreţuiau, pentru că nu-l considerau iudeu autentic, ci fals, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească. A venit, deci, la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său. Şi atunci Hristos a spus: „Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean”.

***

Ce nemulţumitori s-au arătat aceşti nouă iudei! Hristos să le facă un atât de mare bine, un bine pe care nimeni altul n-ar fi putut să li-l facă, iar aceştia să nu vină să-I spună un „Mulţumesc!”. Da, nemulţumitori au fost aceşti nouă leproşi, pe care i-a vindecat Hristos.

Dar nemulţumitori sunt şi atâţia alţii. Nemulţumitori suntem şi noi, care spunem că credem în Hristos, dar nu-I mulţumim aşa cum se cuvine. Pentru că Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Orice bine pe care-L avem, material şi spiritual, nu este al nostru. A lui Hristos este. Râurile, lacurile şi mările, copacii, ţarinile pe care le cultivăm, oile care ne dau lâna şi laptele lor, celelalte animale domestice, care ne sunt atât de folositoare, aerul pe care-l respirăm, ploaia care cade şi adapă pământul, soarele care luminează şi încălzeşte, toate acestea nu sunt ale noastre. Ale lui Hristos sunt. Hristos le-a creat şi le-a pus la dispoziţia noastră. Dacă ni le ia pentru o secundă, atunci cum vom putea să trăim? Cum să trăim fără soare, fără aer, fără apă, fără mâncare? Şi, pentru toate aceste bunuri materiale, pe care prin mâna Sa cea afectuoasă, pe care o deschide zi de zi, le împrăştie tuturor cu generozitate, pentru toate acestea s-ar fi cuvenit să fim recunoscători lui Hristos şi să-I spunem: „Hristoase, Îţi mulţumim”. Nu unul, ci mii de „mulţumesc” s-ar fi cuvenit să-I spunem zi de zi. Pentru că, aşa cum am spus, toate sunt ale Lui şi nimic nu este al nostru.

Dar am uitat! Avem şi noi ceva, care nu este al lui Hristos, ci este al nostru. Al nostru? Da, al nostru. Ce este al nostru? Este păcatul. Acesta nu vine de la Hristos; departe de noi blasfemia aceasta! Păcatul, aşa cum ne învaţă Biserica noastră, este un produs al libertăţii omului. Omul, adică, a fost lăsat liber să aleagă binele sau răul. Dar în loc să aleagă binele, a ales răul, şi răul, ca o lepră, s-a lipit de el. O, nu există un alt rău mai chinuitor decât păcatul. Acesta nu-l lasă pe om să se liniştească, nici zi, nici noapte. Acesta îi otrăveşte sângele, acesta îi contaminează creierul, acesta, ca un microb invizibil, izbuteşte şi se furişează pretutindeni şi face ravagii, o mare catastrofă. Şi de păcat sunt atacaţi toţi oamenii. Toţi oamenii suntem leproşi sufleteşte. Lepră, de pildă, nu este iubirea de arginţi, care nu-l lasă pe om să se liniştească nici zi, nici noapte? Lepră nu este adulterul şi desfrânarea sau prostituţia, necurata patimă a trupului? Lepră nu este ura şi răzbunarea, gelozia şi invidia sau orice alt fel de răutate? Această lepră a sufletului Unul singur are puterea să o vindece. Şi Acesta este Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Cine crede în Hristos şi-I cere ajutorul, se vindecă de patimile chinuitoare ale răutăţii.

***

Aşadar, Hristos este cel mai mare Binefăcător. Şi s-ar cuveni să-I fim recunoscători.

O, Hristoase al meu, mii de bunuri ne dai, de mii de ori ne ierţi pentru păcatele pe care le facem. De mii de ori ne salvezi de primejdiile trupeşti şi sufleteşti. Fără dragostea Ta, fără ajutorul Tău, cine ar putea să trăiască măcar o secundă pe această planetă păcătoasă? Cât de mult s-ar cuveni să Te iubim pentru asta? În mii de feluri s-ar cuveni să-Ţi arătăm recunoştinţa noastră.

Şi totuşi! Ce nemernici şi nemulţumitori suntem! Bat clopotele duminica, ne cheamă să mergem să I ne închinăm şi să-I spunem un „Mulţumesc!” şi, dintr-o sută, unul sau doi merg la biserică, şi-aceştia nu cu toată inima. Suntem, deci, sau nu suntem mai răi decât cei nouă leproşi nerecunoscători?

Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare.“

- II -

RECUNOSCĂTORI

„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)

"... Astăzi, iubiţii mei, când cei mulţi au uitat verbul „a mulţumi” şi rar îl mai aude cineva cu sinceritate, să cultivăm virtutea elementară a recunoştinţei. Şi, aşa cum atunci când facem vreun bine unui om, vrem să auzim din gura lui „Mulţumesc!”, aşa şi-atunci când primim o binefacere de la altcineva, să nu uităm să-i spunem din inima noastră „Mulţumesc!”.

„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Remarc – şi aţi remarcat şi voi – ce se întâmplă de pildă în comportamentul conducătorilor auto. Dorinţa de a ajunge mai repede la serviciul lor îi face adesea să se enerveze şi să aibă accese de furie. Când însă cineva se află în dificultate, ceilalţi îl facilitează, oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Primul îşi arată recunoştinţa printr-un simplu semn cu mâna. Atunci nervii sunt daţi la o parte, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Aceasta este o imagine şi un exemplu. Aşa cum suntem pe drumul rutier, aşa şi pe celălalt mare drum, drumul vieţii, să fim recunoscători şi gata să spunem „Mulţumesc!” binefăcătorului nostru.

Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.“

TRAD.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”

DIN CARTEA KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN - 92 PREDICI LA DUMINICI-

PENTRU A PROCURA CARTEA SI PENTRU ALTE DETALII CLIK AICI

Sursa: PELERIN ORTODOX

VEDETI SI:

Duminica a XXIX-a după Rusalii - a vindecării celor zece leproși - Predica Sfantului Ierarh Nicolae Velimirovici (fragmente)

Predica la Duminica a XXIX-a dupa Rusalii, a Vindecarii celor zece leprosi - Antonie, Mitropolit de Suroj (1914-2003) (Ru)

Predica a Sfantului Tihon Patriarhul Moscovei la Vindecarea celor zece leprosi - 14 ianuarie 1918 (Ru)

Sfantul Ierarh Teofan Zavoratul - Cuvant la Vindecarea celor zece leprosi (Ru)

Cuvant al Sfantului Ierarh Filaret, Mitropolitul Moscovei la Duminica a 29-a dupa Rusalii (Ru)

10 IANUARIE: SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

2012-01-09T23:06:00.009+02:00

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov şi s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii paşi ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în şcoala pregătitoare teologică din oraşul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile şi aspre ni se par condiţiile de viaţă ale şcolii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.

Din 1837 până în 1841 şi-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.

După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus:

„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu”.

La absolvirea cursurilor şi obţinerea licenţei ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Şcolii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.

Această activitate pur şcolară nu l-a mulţumit şi a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală.

Pe 9 mai 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înfiinţat o şcoală pentru fete. In timpul şederii la reşedinţa din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâşa. In vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici de asemenea a deschis o şcoală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici şi cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtăşind cu ea atât bucurii cât şi necazuri.

***

In anul 1861 episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Il îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie şi se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător şi ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.

In anul 1866 episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.

Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Ii era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Increderea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Il iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.

Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influenţat încă din tinereţe, şi care de asemenea şi-a părăsit eparhia şi a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.

In retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând şi răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanţă uriaşă. A căutat doar împărăţia lui Dumnezeu şi i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.

Duminică, 2 iulie 1866, episcopul şi-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o linişte înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbuşit. Şi astfel au început 28 de ani de viaţă solitară şi plină de neîntrerupte nevoinţe.

***

In primii şase ani episcopul a mers la toate slujbele şi Liturghiile de dimineaţă. In biserică stătea fără să se mişte, fără să se încline, cu ochii închişi spre a nu i se distrage atenţia. In zilele de sărbătoare de obicei slujea.

Incepând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci şi-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuţă în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în linişte, iar alteori cântând.

Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie şi blândeţe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poştă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-şi cumpere cărţile necesare. Din propriile sale cărţi tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putinţă. In puţinele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitaţi practice. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie.

Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.

Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria.

Şi astfel vieţuia el, îndrumând din pustie pe credincioşii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.

Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărţile episcopului Teofan. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. Printre lucrările sale se găsesc:

Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească; Scrisori despre viaţa creştină; Scrisori variate despre credinţă şi viaţă; Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii; Despre rugăciune şi cumpătare.

Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 şi 118.

Traduceri: Filocalia, în cinci volume; Rânduielile monahale; Războiul nevăzut; Cuvântările Sfântului Simeon Noul Teolog.

***

Viaţa episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii şi moartea l-a aflat tot în singurătate. In ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărţindu-şi în continuare timpul în acelaşi mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.

Incepând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputinţă a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era aşezată ca şi cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.

Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune.

Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.

In chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic.

Apoi cărţile – cărţile fără număr, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se re velează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate”.

Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov şi multe alte icoane pictate de episcopul însuşi.

Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înţelepciune pe care ni le-a lăsat. In persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învăţător creştin universal, cu toate că nu a ţinut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greşelilor sectare, cu toate că nu a păşit în câmpul deschis al activităţii misionare; un sfeşnic strălucitor al învăţăturii creştine pentru credincioşii ortodocşi, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământeşti necesare, totuşi îi îmbogăţea pe toţi cu avuţia duhovnicească a învăţăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuşi este slăvit acum atât de oameni şi de ştiinţa teologică, cât şi de diferite alte instituţii.

E. Sumarokov

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/credinta/episcopul-teofan-zavoratul-69914.html

2 IANUARIE/19 IULIE - SFANTUL SERAFIM DE SAROV

2012-01-02T19:00:00.001+02:00

Cuvant al Sfantului Ioan Maximovici despre

Cuviosul Serafim de Sarov

Canonizarea Sfantului Serafim de Sarov

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov.

Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie sa adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bineplăcutul Său. Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult.

Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu sa stins şi nici nu s-a împuţinat. La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim. Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii.

La fel s-a întâmplat şi în zilele vieţii lui pământeşti. Se dărâmau oraşe, se restaurau imperii, Napoleon însoţit de douăsprezece popoare venea peste Rusia, iar apoi cu ruşine o părăsea, Moscova ardea incendiată şi apoi iar se ridica din cenuşă, decembriştii organizau rebeliunea şi apoi erau judecaţi, iar pe Cuviosul Serafim parcă nici nu-l interesau aceste evenimente. El era în întregime ocupat de dobândirea „singurului lucru de trebuinţă”, îşi lucra „creşterea duhovnicească”. „Egoist, închis în sine”, „incult, care nu se interesează de nimic, în afară de cele ce-l privesc pe el personal” – aşa l-ar fi caracterizat mulţi gânditori dintre cei care nu vor să vadă nici un folos în nevoinţele desăvârşirii de sine. Dar iată că moare fratele Serafim. S-ar fi părut că trebuia să se şteargă cu totul din memoria lumii chipul acestui stareţ care fugise atât de aprig de lume. Dar iată că începe un întreg pelerinaj la mormântul lui, oameni veniţi de pe toate meleagurile Rusiei primesc de la el ajutor, mângâiere şi înţelepţire, iar cinstirea lui începe să se răspândească şi printre alte popoare.

În ce constă, aşadar, puterea Cuviosului Serafim? În ce constă nevoinţa lui? El a năzuit spre împlinirea poruncii lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este”; el s-a străduit să refacă în sine chipul primordial al omului, care mai apoi a fost urâţit de păcat. Cuviosul Serafim şi-a atins scopul: a biruit păcatul şi a devenit asemenea, după har, lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat asemănare a lui Dumnezeu. Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeul Cel nevăzut. Dar Domnul ne dă posibilitatea să-l vedem în asemănările Lui, în bineplăcuţii Săi. Şi iată că unul dintre aceste asemănări a devenit Cuviosul Serafim. În el vedem firea omenească restaurată, eliberată de robia păcatului. El este întruchiparea biruinţei veşnicului asupra trecătorului, a sfinţeniei asupra păcatului, a binelui în faţa răului. Prin exemplul său, Cuviosul Serafim îi cheamă pe toţi să-l urmeze pe calea arătată de Hristos. El ne cheamă să ne luptăm cu păcatul şi cu neajunsurile noastre, fiind far şi luminător tuturor căutătorilor mântuirii. Cuviosul Serafim ne cheamă să căutăm binele desăvârşit, roada duhului, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Dar pentru acestea trebuie să îţi răstigneşti carnea cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).

Anevoioasă este calea către împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor. Astfel, întregul popor rus este vinovat că a părăsit viaţa şi obiceiurile evlavioase ale strămoşilor săi şi că a început să facă şi să caute cele ce-i sunt străine, neortodoxe, că s-a încrezut în clevetirile răspândite despre Unsul lui Dumnezeu şi a îngăduit ca mai întâi să-i fie ruptă cununa, iar apoi să fie ucis binecredinciosul ţar, împreună cu toată familia sa, primul care s-a închinat proslăvitelor moaşte ale Cuviosului Serafim.

Cuviosul Serafim ne cheamă pe toţi la pocăinţă şi la îndreptarea vieţii, şi a celei personale, şi a celei colective. Chiar dacă e anevoioasă calea aceasta, bineplăcutul lui Dumnezeu ne va ajuta. Cuviosul Serafim ne este far şi luminător pe această cale; el ne este şi ajutorul.

Cu rugăciunile cuviosului Tău, ale părintelui nostru Serafim, Doamne, dăruieşte-ne pocăinţă şi biruinţă asupra păcatului, nouă, păcătoşilor, şi adu-ne în cereasca Ta împărăţie. Amin.

Serbia, 1928

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Vedeti si : LA MOASTELE SFANTULUI SERAFIM DE SAROV

8 decembrie: POMENIREA CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU PATAPIE

2011-12-09T00:10:00.001+02:00

POMENIREA CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU PATAPIE

- 8 decembrie -

Tropar, glasul al 4-lea,

Pe cei ce vin la cinstitele tale moaste si cauta solirea ta cea fierbinte, facatorule de minuni, Patapie, Parintele nostru, izbaveste-i de toata vatamarea si paguba si de toate necazurile si de bolile cele cumplite, si ne pazeste pe noi in pace ca un ocrotitor al nostru si impreuna patimitor.

În părţile Egiptului este o cetate ce se numeşte Teba, care o înconjură şi o adapă fluviul Nil. Acolo s-a născut acest fericit Patapie, din părinţi creştini, fiind crescut în bună credinţă şi în frica Domnului. Venind în vîrstă desăvîrşită, a trecut cu vederea deşertăciunea lumii acesteia şi, lăsînd casa, părinţii şi prietenii, s-a făcut monah. Ducîndu-se în pustia Egiptului, vieţuia după Dumnezeu, nevoindu-se cu postul, cu rugăciunea şi cu multe feluri de osteneli monahiceşti şi pustniceşti. Făcîndu-se vestit şi începînd a veni mulţi oameni la dînsul şi a-l lăuda pentru viaţa cea plină de fapte bune şi fiind supărat că i se tulbura liniştea – căci era lăudat de gura oamenilor – din această pricină lăsînd părţile Egiptului, a venit la Constantinopol. Aici, făcîndu-şi o colibă aproape de Vlaherna, lîngă zidul cetăţii, s-a închis într-însa şi se odihnea acolo, ca în pustie, neştiut de nimeni, afară numai de singurul Dumnezeu, Care ştie pe cei ce sînt ai Săi, vorbind cu El prin neîncetata rugăciune.

Dar precum nu poate cetatea a se ascunde, stînd pe vîrful muntelui, aşa şi omul cel cu fapte bune, care a venit într-o desăvîrşită sfinţenie. Pentru că Dumnezeu preamăreşte pe cei ce-L preamăresc pe El şi descoperă pe cei ce s-au umplut de darul Său şi pentru folosul altora. Deci şi acest desăvîrşit întru sfinţenie, care era îmbogăţit cu darul facerii de minuni, descoperindu-se şi preamărindu-se de Dumnezeu, a fost aflat ca o comoară ascunsă în ţarină. Căci un tînăr oarecare dintre creştini, fiind orb din naştere şi povăţuit fiind prin rînduiala lui Dumnezeu a venit la coliba Cuviosului părinte Patapie, şi l-a rugat pe fericitul să mijlocească la Dumnezeu pentru dînsul să i se dea vederea ochilor, ca văzînd făptura să vie în mai desăvîrşită cunoştinţă a Făcătorului şi să-L preamărească. Iar cuviosului, văzînd credinţa tînărului, i s-a făcut milă de dînsul dar nu îndrăznea, ca un smerit cugetător, să facă o lucrare ca aceasta, socotindu-se nevrednic. Apoi, ca să-i vadă şi socotinţa lui, a zis: “Ce lucru minunat ai cunoscut la mine şi de ce ceri un lucru pe care nu poate altul să-l săvîrşească fără numai singur Ziditorul lumii Cel Atotputernic?”. Iar tînărul a strigat cu jale, rugîndu-se cu lacrimi şi cu cuvinte smerite, spunînd că crede fără îndoială căci poate să-i dea vindecarea cea dorită, ca o slugă adevărată a lui Hristos.

Cuviosul a zis către dînsul cu credinţă: “În numele lui Iisus Hristos, care dă orbilor vedere şi morţilor viaţă, vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului celui din naştere şi vedea luminat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu. Tînărul acela era cunoscut multora, care, văzîndu-l că are vedere, se minunau şi-l întrebau cum a văzut; iar el nu tăinuia pe făcătorul de minuni şi făcătorul său de bine, prin care a luat de la Dumnezeu vederea. Deci a ieşit veste în popor despre acea minune a cuviosului şi de atunci mulţi au început a veni la dînsul, învrednicindu-se de rugăciunile lui.

Un vestit bărbat din Constantinopol zăcea de boala hidropicei şi era trupul lui foarte umflat, pentru care multă avere cheltuise omul acela pe la doctori căutînd tămăduire, dar nedobîndind-o. Auzind despre Sfîntul Patapie, a poruncit să-l aducă la dînsul şi a rugat pe sfîntul, ca, prin darul cel tămăduitor pe care l-a primit de la Dumnezeu, să-i vindece boala trupului său. Iar doctorul cel fără de arginţi, mai întîi a făcut rugăciune cu sîrguinţă către Dumnezeu pentru dînsul, apoi l-a însemnat cu semnul Crucii şi l-a uns cu untdelemn sfinţit. Atunci îndată toată răutatea ce era în trupul lui a ieşit şi s-au curăţit toate cele dinăuntrul lui, făcîndu-i-se tot trupul sănătos.

Un alt tînăr oarecare pătimea cumplit, fiind muncit de un diavol care îl izgonea prin munţi şi prin pustietăţi, trîntindu-l în foc şi în apă ca să-l piardă, aruncîndu-l de pe înălţimile munţilor în prăpăstiile văilor, bătînd şi sfărîmînd tot trupul lui, încît acum l-ar fi pierdut pe el, de nu ar fi păzit Dumnezeu zidirea Sa de pierderea cea desăvîrşită; căci El înfrînează toată puterea vrăjmaşului cea cu totul înrăutăţită. Odată ducîndu-l diavolul pe tînărul acela spre ţărmurile mării, cu mare pornire, pentru ca să-l arunce în noian şi să-l înece, a întîlnit în drum pe Cuviosul Patapie, care, prin porunca lui Dumnezeu, ieşea din coliba sa ca să libereze făptura cea zidită după chipul Lui, din robia vrăjmaşului. Iar diavolul, văzînd de departe pe fericitul, a început a se apropia către dînsul sărind, întorcîndu-şi ochii, spumegînd, scrîşnind din dinţi şi îngrozindu-l cu ucidere; apoi, apropiindu-se de Sfîntul Patapie, a strigat: “O, nevoie! o! primejdie, ce este aceasta? Şi aici iarăşi este omul acesta? Ce voi face, unde mă voi duce, unde voi mai vieţui de acum, mult ostenindu-mă şi abia aflîndu-mi locaşul acesta? Iată acum cu nevoie mă izgoneşte dintr-însul; cu adevărat înfricoşat eşti Nazarineanule, cu adevărat înfricoşat şi pretutindeni peste toţi este stăpînirea Ta. Deci unde mă voi duce, ori în pustie, ori în cetate, sau unde Tu nu eşti de faţă, că numai cu semnul Crucii şi prin numele Tău mă izgoneşti; căci sînt biruit şi izgonit”.

Acestea zicînd necuratul, arunca pe tînărul în sus. Iar făcătorul de minuni Patapie, făcînd semnul Crucii cu mîna în văzduh, a certat duhul, zicînd: “Ieşi, duh necurat, ieşi, du-te departe în pustie! Hristos îţi porunceşte aceasta prin mine, a cărui putere chiar şi nevrînd ai mărturisit-o”. Acestea zicînd sfîntul, diavolul a aruncat pe tînăr la pămînt şi a ieşit dintr-însul pe gură ca un fum. Iar tînărul, viindu-şi în simţiri, plîngea de bucurie şi mulţumea mai întîi lui Dumnezeu, apoi şi Cuviosului Patapie, pentru izbăvirea sa de duhul cel necurat.

O femeie oarecare avea o vătămare nevindecată la pieptul său şi acum, deznădăjduită fiind de doctori şi înmulţindu-se cumplita ei durere, a venit la Cuviosul Patapie şi căzînd la picioarele lui, cu multă tînguire şi rugăminte, cerea tămăduire. Iar sfîntul însemnînd rana cu semnul Crucii, îndată a vindecat-o.

Acestea şi multe alte minuni făcînd, Cuviosul părintele nostru Patapie a sosit la fericitul său sfîrşit şi, în adînci bătrîneţi, a trecut către Dumnezeu, Căruia bine i-a plăcut. Apoi a fost îngropat cu cinste în biserica Mergătorului Înainte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui preamărit întru sfinţii Săi, Căruia, împreună cu Părintele şi Duhul Sfînt, I se cuvine cinste şi închinăciune în veci. Amin.

Τή Ζ’ τού αυτού μηνός, Μνήμη τού Οσίου Πατρός ημών Αμβροσίου, Επισκόπου Μεδιολάνων

2011-12-09T00:02:00.004+02:00

Τή Ζ’ τού αυτού μηνός, Μνήμη τού Οσίου Πατρός ημών Αμβροσίου,

Επισκόπου Μεδιολάνων

VEDETI SI: 7 DECEMBRIE: SFÂNTUL IERARH AMBROZIE EPISCOPUL MEDIOLANULUI (RO)

ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH AMBROZIE AL MEDIOLANULUI (MILANO) MARE APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI

Ο άγιος Αμβρόσιος γεννήθηκε το έτος 339 στην πόλη Τρέβηροι (σημ. Trier της Γερμανίας). Οι γονείς του ήταν Χριστιανοί. Σε νεαρή ηλικία έχασε τον πατέρα του, ο οποίος ήταν Έπαρχος της Γαλατίας. Το έτος 353 εγκαταστάθηκε για σπουδές στη Ρώμη. Σπούδασε ρητορική, αλλά και την ελληνική γλώσσα. Σταδιοδρόμησε αρχικά ως δικηγόρος στο Σίρμιο (σημ. Sremska Mitrovica στη Σερβία), αλλά οι ικανότητές του εκτιμήθηκαν από τη ρωμαϊκή πολιτεία και διορίστηκε το έτος 370 διοικητής (consularis) των Επαρχιών Λιγουρίας και Αιμιλίας με έδρα τα Μεδιόλανα (Μιλάνο). Η άσκηση των διοικητικών του καθηκόντων υπήρξε υποδειγματική και όλοι, αρειανόφρονες και ορθόδοξοι, τον εκτιμούσαν.

Το έτος 374 ο επισκοπικός θρόνος του Μιλάνου χήρεψε. Ξέσπασαν, τότε, ταραχές για τη διαδοχή του εκλιπόντα αρειανόφρονα επισκόπου Αυξεντίου και ο Αμβρόσιος προσπάθησε να ηρεμήσει το πλήθος. Εκείνη τη στιγμή, κάποιος από τους συγκεντρωμένους, πιθανώς μικρό παιδί, φώναξε: "Ambrosium episcopum" (τον Αμβρόσιο επίσκοπο). Το πλήθος συναίνεσε στην ιαχή και, ο κατηχούμενος ακόμα Αμβρόσιος, βαπτίστηκε και ύστερα από μια βδομάδα, στις 7 Δεκεμβρίου του 374, χειροτονήθηκε επίσκοπος. Ως επίσκοπος, βοηθήθηκε στο έργο του από τον πρεσβύτερο Σιμπλικιανό, ο οποίος τον έφερε σε επαφή με την ανατολική γραμματεία και θεολογία.

Το ποιμαντικό του έργο υπήρξε πολύ πετυχημένο. Έθεσε στη διάθεση της Εκκλησίας την περιουσία του, οικοδόμησε ναούς, κήρυττε, εργάστηκε για τη θεολογική κατάρτιση των κληρικών του και στήριξε το μοναχισμό. Αντιμετώπισε με επιτυχία τον Αρειανισμό και συνέβαλε στη σύγκληση των Συνόδων του Σιρμίου (380), της Ακυλείας (Τεργέστης), το έτος 381, και της Ρώμης (382). Στη Β΄ Οικουμενική Σύνοδο (381) διαφώνησε με την απόφαση να γίνει δεκτός ως κανονικός επίσκοπος Αντιοχείας ο Φλαβιανός και να χειροτονηθεί ο ΝεκτάριοςΚωνσταντινουπόλεως. Επιτέθηκε με σθένος κατά του παγανισμού. επίσκοπος

Εξαιτίας της υψηλής του παιδείας, του χαρακτήρα, αλλά και του κύρους του, είχε άριστες σχέσεις με το αυτοκρατορικό περιβάλλον και υπήρξε σύμβουλος των αυτοκρατόρων Γρατιανού, Βαλεντινιανού Β' και του Θεοδοσίου. Δε δίστασε μάλιστα να τους επικρίνει για την πολιτική που ασκούσαν, αλλά και να τους επηρεάζει υπέρ των ορθόδοξων συμφερόντων. Ο Αμβρόσιος υπήρξε ο άνθρωπος και ο ποιμένας που κέρδισε την εμπιστοσύνη του Αυγουστίνου, ο οποίος τον μνημονεύει πολλές φορές στις Εξομολογήσεις του. Συνέβαλε αποφασιστικά στη μεταστροφή του ιερού άνδρα από το Μανιχαϊσμό στο Χριστιανισμό, ενώ αργότερα τον βάπτισε.

Στις αρχές του έτους 397 αρρώστησε και στις 4 Απριλίου κοιμήθηκε. Η μνήμη του τιμάται από την Ορθόδοξη Εκκλησία στις 7 Δεκεμβρίου. Συγκαταλέγεται ανάμεσα στους Πατέρες και Διδασκάλους της Εκκλησίας.

Ο Αμβρόσιος γνώριζε πολύ καλά τα φιλοσοφικά και θεολογικά πράγματα σε Δύση και Ανατολή. Θαύμαζε τη στωική και νεοπλατωνική φιλοσοφία, τις οποίες μάλιστα ενέταξε κριτικά στο έργο του. Η θεολογική του σκέψη δέχτηκε ισχυρές επιδράσεις από την ανατολική γραμματεία, γεγονός που καταδεικνύει το σεβασμό του στην παράδοση της Καθολικής Εκκλησίας. Η Εκκλησία αποτελούσε για τον επίσκοπο των Μεδιολάνων το σώμα του ζώντος Χριστού, μέσα στο οποίο σώζεται ο άνθρωπος, μετέχοντας ενεργά στα μυστήρια και εξαγορεύοντας με ειλικρίνεια και δημοσίως τα αμαρτήματά του.

Υπήρξε ένθερμος υποστηριχτής και εισηγητής της εκλαϊκευμένης θεολογίας, αφού κατόρθωσε να εξηγήσει στο λαό του τις λεπτές θεολογικές αλήθειες για την ομοουσιότητα της Αγίας Τριάδας, με μοναδική απλότητα. Ο Αμβρόσιος ήταν ο πρώτος θεολόγος που παρουσίασε στη δυτική εκκλησιαστική γραμματεία συγκροτημένο και ορθόδοξο έργο για τη θεμελίωση της ομοουσιότητας του Αγίου Πνεύματος. Αντιλήφθηκε την ορθόδοξη πνευματολογία με τα κριτήρια που έθεσε στην Ανατολή ο Μ. Αθανάσιος, ο Μ. Βασίλειος και ο Δίδυμος ο Τυφλός. Διατύπωσε τη διδασκαλία του για την εκπόρευση του Αγίου Πνεύματος, κάνοντας τη διάκριση ανάμεσα στην αδια και την οικονομική Τριάδα. Έτσι, ομίλησε για την αίδια εκπόρευση του Αγίου Πνεύματος από το Θεό Πατέρα, ο Οποίος αποτελεί την κύρια πηγή της Θεότητας. Η αποστολή του τρίτου προσώπου, κατά τη φανέρωση της οικονομικής Τριάδας, γίνεται από τον Υιό, χωρίς όμως Αυτός να αποτελεί και την πηγή Του.

Στα αγιογραφικά ερμηνευτικά του υπομνήματα υιοθέτησε την αλληγορική μέθοδο και εξαρτήθηκε κυρίως από το Φίλωνα τον Αλεξανδρέα και τον Ωριγένη. Κατά τη συγγραφή, όμως, της Εξαημέρου του, ακολούθησε τις θεολογικές προϋποθέσεις και τη σκέψη του Μ. Βασιλείου. Μέσα από τα ασκητικά και ηθικά του συγγράμματα, ο Αμβρόσιος ανέπτυξε μία υποτυπώδη ασκητική ανθρωπολογία, η οποία στηριζόταν στην εν Χριστώ υιοθεσία, στην ειλικρινή μετάνοια, την παρθενία και την ανοδική πορεία της ψυχής στο Θεό. Σε αυτά του τα έργα υπήρξε περισσότερο πρωτότυπος, σε σχέση με τα δογματικά, αφού κατόρθωσε να εντάξει φιλοσοφικές θεωρήσεις των Στωικών και Νεοπλατωνικών στη χριστιανική διδασκαλία.

O Αμβρόσιος αναμόρφωσε τη λειτουργική ζωή, εμπλουτίζοντας το υπάρχον λειτουργικό τυπικό των Μεδιολάνων με ύμνους δικής του σύνθεσης, οι οποίοι ψάλλονταν αντιφωνικά. Έτσι, η παράδοση της Εκκλησίας χαρακτήρισε ως αμβροσιανό λειτουργικό τύπο τη συμβολή του αυτή στην υμνολογία της δυτικής Εκκλησίας. Έγραψε έργα ερμηνευτικά, κατηχητικά, ασκητικά, ηθικά, δογματικά, ομιλίες και λόγους, ύμνους, επιστολές και επιγράμματα. Τα περισσότερα από τα έργα του είχαν περιστασιακό χαρακτήρα, αλλά ήταν οικοδομητικά.

Sursa: http://apfilipposgrammatikous.blogspot.com/2010/12/blog-post_8806.html

SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU CUVIOSUL MUCENIC COSMA, PROTOSUL SFÂNTULUI MUNTE: 18 NOV - 5 DEC

2011-12-07T16:55:00.001+02:00

SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU

CUVIOSUL MUCENIC COSMA, PROTOSUL SFÂNTULUI MUNTE

(18 nov / 5 dec)

Vezi mai multe video din diverse

Sursa: http://www.trilulilu.ro/Orthodox/111fe43aa900b7

Vezi mai multe video din diverse

Sursa: http://www.trilulilu.ro/Orthodox/955d3b3fb3a780

DUMINICA SFINTILOR TREI NOI IERARHI - STALPII ORTODOXIEI - FOTIE CEL MARE, GRIGORIE PALAMA SI MARCU AL EFESULUI

2011-11-23T11:31:00.004+02:00

CÂNTĂRILE ORTODOXIEI – TROPARUL SFINTILOR TREI NOI IERARHI - FOTIE CEL MARE, GRIGORIE PALAMA ŞI MARCU AL EFESULUI (gl I)

Vezi mai multe video din diverse

CÂNTĂRILE ORTODOXIEI – TROPARUL SFINTILOR TREI NOI IERARHI - FOTIE CEL MARE, GRIGORIE PALAMA ŞI MARCU AL EFESULUI (gl al IV-lea)

Vezi mai multe video din diverse

Sursa: http://www.trilulilu.ro/Orthodox/6ba8e622c6b04f; http://www.trilulilu.ro/Orthodox/41a03ba53f1a62

PARACLISUL CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU, MARE DASCĂL AL LUMII ŞI IERARH, GRIGORIE PALAMA, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, FĂCĂTORUL DE MINUNI (14 nov)

2011-11-14T13:11:00.003+02:00

PARACLISUL CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU,

MARE DASCĂL AL LUMII ŞI IERARH,

GRIGORIE PALAMA, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI,

FĂCĂTORUL DE MINUNI

(14 noiembrie si Duminica a doua din Postul Mare )

Sursa: http://www.trilulilu.ro/Orthodox/e55c19fe9d2ca6

EVANGHELIA LA DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII - ÎNVIEREA FIICEI LUI IAIR - LUCA 8, 41-56

2011-11-13T14:50:00.001+02:00

EVANGHELIA LA DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII

- ÎNVIEREA FIICEI LUI IAIR -

LUCA 8, 41-56

Sursa: http://www.trilulilu.ro/Orthodox/6e09de2d00f37c

12 NOIEMBRIE: POMENIREA SFINŢILOR MARTIRI NĂSĂUDENI - ATANASIE DIN BICHIGIU, VASILE DIN MOCOD, GRIGORIE DIN ZAGRA SI VASILE DIN TELCIU

2011-11-11T18:49:00.013+02:00

IMNE LA SFINŢII MARTIRI NĂSĂUDENI (CÂNTAREA 1 DIN PARACLIS)

IMNE LA SFINŢII MARTIRI NĂSĂUDENI (CÂNTAREA A 6-A DIN PARACLIS)

VEDETI SI :

10 mai - 247 de ani de la revolta condusa de Atanasie Todoran si 2 ani de la Canonizarea Sfintilor Martiri Nasaudeni

PARACLISUL SFINŢILOR MUCENICI NĂSĂUDENI (12 nov)

SLUJBA SFINTILOR MARTIRI MARTURISITORI NASAUDENI - ATANASIE TODORAN DIN BICHIGIU, VASILE DIN MOCOD, GRIGORE DIN ZAGRA SI VASILE DIN TELCIU

Tomosul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la canonizarea sfintilor marturisitori nasaudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra si Vasile din Telciu

12 NOIEMBRIE: POMENIREA SFINŢILOR MARTIRI NĂSĂUDENI - VIATA SI NEVOINTELE

SFÂNTUL MARTIR CONSTANTIN BRÂNCOVEANU - VOIEVODUL CULTURII ROMÂNESTI

2011-08-30T14:19:00.004+03:00

SFÂNTUL MARTIR CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

- VOIEVODUL CULTURII ROMÂNESTI -

Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti,

şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei.

Gravură în aramă, executată la Veneţia

Personalitatea voievodului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu a avut o mare influenţă în transformările economice, sociale, politice şi culturale care au avut loc la sfârşitul sec. al XVIII-lea, făcând din Ţara Românească un important centru diplomatic european, dar şi unul de luptă antiotomană. În condiţiile decăderii Imperiului Otoman, dar şi ale sângeroaselor războaie care angajau imperiile din vecinătatea ţării, reuşeşte să se menţină pe scaun între anii 1688-1714, conducând ţara „cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere”, „cu blândeţe şi răbdare”, izvorâte din înţelepciunea şi multa-i bunătate”.

Hrisov brancovenesc

Acesta a fost ales domn după moartea unchiului său Şerban Cantacuzino (1688), de către sfatul de obşte al ţării, care l-a văzut, după cum spune cronicarul Radu Greceanu, „cu daruri vrednice împodobit”.

Pe lângă grija pentru păstrarea liniştii şi a hotarelor ţării s-a remarcat ca un mare om de cultură, având la curtea domnească cărturari din Apus, dar şi prin trimiterea la studii ca bursieri a celor mai buni elevi ai Academiei domneşti de la Sfântul Sava, ca Răducanu Cantacuzino, Andronache postelnic, fiul lui Pascale vornicul etc.

De la curtea domnească nu lipsesc nici feţele bisericeşti: Dionisie al IV-lea Sirigul, care-l unsese ca domn în 1688, patriarhul Dositei al Ierusalimului, care era un fel de „hipermitropolit” al Ţării Româneşti unde domnea „strictul, severul şi fanaticul apărător al Ortodoxiei”, după cum îl numea Nicolae Iorga, pe vodă Constantin.

Hrisov brancovenesc

Constantin Vodă Brâncoveanu a avut o relaţie deosebită şi cu Hrisant Notara, viitorul patriarh al Ierusalimului, care era un prieten al familiei, încă din vremea când era arhimandrit. El a trăit un timp la curtea lui Brâncoveanu fiind profesor fiilor săi. Tot în Bucureşti, la instalarea lui Antim Ivireanu ca mitropolit, era şi patriarhul Alexandriei, Gherasim Palados, împreună cu patriarhul Hrisant Notara. Din 1700 până la 1704 la curtea lui Constantin Vodă este prezent şi patriarhul Alexandriei, Atanasie al II-lea, pe care la plecare l-a înzestrat cu tiparniţa arăbească de la Snagov.

Pe lângă patriarhii ortodocşi, care veneau aduşi de multe lipsuri şi nevoi mai întâlnim şi o serie de mitropoliţi şi episcopi care îl încurajau pe domnul muntean.

Biserica greacă îşi găsea refugiul în Ţara Românească la curtea darnicului voievod care ajuta popoarele balcanice ca şi poporul său în lupta de emancipare naţională. Astfel se explică mulţimea donaţiilor făcute în bani, moşii, odoare, cărţi, tipografii şi obiecte bisericeşti românilor din Transilvania, Patriarhiei Ecumenice, Mănăstirilor din Athos, locurilor sfinte de la Ierusalim, de la Muntele Sinai, Patriarhiilor din Antiohia şi Alexandria, mănăstirilor şi bisericilor de peste Dunăre, din Serbia, Bulgaria etc.

Prin înfiinţarea Academiei Domneşti de la Sfântul Sava în 1694 cu predare în limba greacă, Constantin Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior în Ţara Românească, înzestrând instituţia cu cele necesare bunei desfăşurări a activităţii. În 1707, prin actul „Rânduia dascălilor”, reorganiza Academia fixând numărul profesorilor, disciplinele de predare, orarul, localul şcolii şi toate condiţiile necesare pentru desfăşurarea unui proces modern de învăţământ.

Această Academie, numită şi Academia grecească după limba de predare, corespundea unei Facultăţi de filozofie şi litere din cadrul Universităţilor europene. Datorită organizării moderne, Academia se bucura de un mare prestigiu, devenind un far de lumină pentru Ţara Românească, dar şi în întreg sud-estul Europei, fiind prezenţi aici şi tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni. Petru cel Mare trimite, de asemenea, pe Andrei Mihailov şi Danilă Vasiliev ca să înveţe latina şi celelalte ştiinţe.

Pe lângă Academie mai funcţionau în Bucureşti şcoala domnească de slavonie de la Sfântul Gheorghe Vechi, Şcoala de la Colţea etc.

Iată de ce vasta şi variata sa activitate culturală îi va aduce meritul de „voievod al culturii româneşti”.

Pe lângă meritele deosebite pe plan cultural, politic, economic se remarcă şi ca mare ctitor, dar mai ales prin credinţa statornică în Hristos pe care L-a mărturisit, cu preţul vieţii chiar până la moarte, căzând victimă boierilor dornici de onoruri, perfizi şi gata de trădare pentru obţinerea lor.

Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii şi cu vistiernicul Ianache au sfârşit prin a-şi închina sufletele curate lui Dumnezeu. În ziua de 15 august 1714, „cu un ceas înainte de amiază”, după 4 ani de grele suferinţe, au sfârşit prin decapitare.

Încurajându-şi fiii, vodă Brâncoveanu le spunea: „fiii mei, fiţi curajoşi; am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”, iar atunci când cel mai mic fiu, îngrozit de moartea fraţilor, vrea să renunţe, îl îmbărbăta astfel: „din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”. Atunci „copilul îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: vreau să mor creştin: loveşte! Şi îi zbură capul”.

După acest sfârşit trupurile lor au fost târâte pe străzile Constantinopolului, apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini au fost înfipte la prima poartă a seraiului unde au stat trei zile, iar spre seară au fost aruncate şi ele în mare.

Pe ascuns, din ce au putut găsi, creştinii au luat „sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor” şi le-au înmormântat pe insula Halchi, nu departe de Constantinopol, în Biserica Mănăstirii Maicii Domnului ctitorită de Paleologi în sec. al XV-lea, ajutată cu multe daruri şi de domnul martir.

Au mai rămas în viaţă doamna Maria cu nepoţelul, nora şi ginerele care au fost exilaţi. La întoarcerea în ţară în 1720, doamna Maria a adus şi osemintele lui Constantin Brâncoveanu, pe care le-a înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou alături de Ion Mavrocordat.

Deasupra a pus o piatră fără nici o inscripţie şi a atârnat o candelă din argint, cizelată în stil brâncovenesc, cu o inscripţie cu litere mărunte, chirilice:

Această candelă ce s-au dat la S(ve)ti Gherghi Cel Nou,

luminează unde odihnescu oasele fericitului

Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod

şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia;

carea şi măria Sa nădăjduieşte în Domnul,

iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie 12 zile 1720.

Timp de două secole taina inscripţiei a rămas necunoscută. Abia în 1914 cu ocazia parastasului la mormântul voievodului pentru prima dată în mod oficial şi festiv de către Mitropolitul Primat Konon Arămescu Donici (1912-1919), a luat cuvântul marele istoric Nicolae Iorga, care a evocat faptele şi credinţa domnitorului, dezvăluind misterul mormântului fără inscripţie deasupra căruia atârna o candelă care sta mărturie de secole despre locul unde odihnesc rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Ţării Româneşti.

Pentru confirmarea inscripţiei s-au întreprins săpături arheologice în 9-16 decembrie 1932. S-au aflat osemintele unui bărbat „nu tocmai în vârstă şi destul de viguros”, iar „o vertebră cervicală prezenta urmele unei tăieturi”. Acestea au dus la concluzia că sub piatra fără inscripţie, cu stema ţării, la lumina candelei au stat ascunse osemintele Sfântului martir Constantin.

Biserica Sfantul Gheorghe Nou

Puse într-un sicriu sculptat brâncoveneşte s-au păstrat timp de un an şi jumătate în altarul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, iar în 1934, la 21 mai, cu prilejul Praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena „Biserica a crezut a fi creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi creştinii să le aducă cuvenita cinstire”.

ASPECTE DIN TIMPUL PROCESIUNII CU OSEMINTELE

DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

21 mai 1934: Sabia Domnitorului

ASPECTE DIN TIMPUL PROCESIUNII:

SCOATEREA SICRIULUI CU OSEMINTELE

DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

- 21 mai 1934 -

PE DRUMUL SFINŢILOR:

PROCESIUNEA CU OSEMINTELE

DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

- 21 mai 1934 -

MOMENTE DIN TIMPUL PROCESIUNII

- 21 mai 1934 -

Şi azi Biserica Sfântul Gheorghe Nou este locaş de cinstire şi închinare a rugăciunilor noastre către sfinţii şi bineplăcuţii slujitori ai lui Dumnezeu Constantin Brâncoveanu, dar şi către Sfântul Ierarh Nicolae ale cărui moaşte se află aici.

[sursa: Dr. Veaceslav Goreanu http://www.geocities.com/cortodox/arhiva/2006/08/brancov.htm]

Relatări despre Sfânţii

Martiri Brâncoveni

...Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţii din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce marturisiră toate, dupa 5 zile, duminică în 15 august, Adormirea Sfintei Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu îl văzu ca se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: ,,Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru“.

Primul decapitat fu Văcărescu, apoi prinţisorul cel mic Mateiaş şi al treilea fiu, Răducanu (care urma să facă nunta după învoirea Vizirului), după care fură decapitaţi Stefaniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voievod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre, iar Marele Vizir, temându-se de vreo răscoală, căci însăşi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol....“

[Anton Maria Del Chiaro (fost secretar domnesc), Istoria delle moderne rivolutione della Valahia, fragment ]

S-a făcut pomenire mare de Sântă-Mărie acestui mucenic ale legii şi neamului. În toate bisericile s-au făcut rugăciuni pentru odihna sufletului său şi a feciorilor nevinovaţi. La locul lui de odihnă a slujit însuşi părintele Mitropolit Primat Konon. S-au scris cărţi cuprinzând viaţa lui. Mormântul i se va împodobi cu lauda jertfei ce a făcut. Şi în Ardeal s-au tras clopotele pentru dânsul, şi până la Constantinopol, unde a pierit, s-a săvîrşit pomenirea lui.

De aici reiese şi o mare învăţătură, pentru toţi. Fă binele şi, orice ţi se va întâmpla, el nu piere. Oricât ai fi de prigonit, ori în ce chip ţi s-ar isprăvi viaţa chiar, îţi vine ceasul, – dacă nu al fericirii, măcar al rugăciunilor recunoscătoare pe mormântul tău. Soarta lui Brâncoveanu, slăvit, până şi acolo unde sângerase, şi vădit cu cele mai mari laude chiar şi acolo unde stătuse două veacuri ascuns, o spune îndestul!

[Nicolae Iorga, Pomenire, Neamul Romănesc pentru popor, anul al V-lea, nr. 31 (v. şi http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/neamul-romnescu-pentru-popor-anul-v-nr.html)]

Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar şi pe necreştini. Ea a fost consemnată cu indignare în puţinele ziare europene care apăreau atunci, dar şi de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. După cum era de aşteptat, moartea mucenicească a Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns în cântece şi balade populare. Înca din 1730 s-a fixat în scris un cântec popular, care circula mai demult în Moldova, sub titlul „Istoria Măririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Bucureşti”.

O cunoscută baladă a fost culeasă în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care era prezentată pe larg mucenicia lui „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi domn creştin”.

Între altele, era menţionată şi propunerea ce i s-a făcut de a îmbratişa religia islamică: „Lasă legea crestinească / Şi te dă-n cea turcească”, la care evlaviosul domnul a răspuns

„Facă Domnul ce o vrea

Chiar pe toţi de mi-i taia

Nu mă las de legea mea”.

La scurt timp după uciderea celor cinci noi mucenici ai dreptei credinţe, la care se adaugă şi vistiernicul Ianache Văcărescu, mitropolitul grec Calinic al Heracleei alcătuit chiar un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat patru înduioşătoare tropare. Unul din tropare are acest cuprins:

„S-a aprins astazi pentru iubitorii de praznice un sfeşnic cu cinci lumânari ce-i luminează pe credincioşi şi sărbătoare cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreuna cu copiii lui”.

O „slujba” a noilor pătimitori pentru Hristos a fost alcătuită şi în mănăstirile muntene, circulând în manuscris. Redăm din ea un tropar şi un icos de la slujba Vecerniei:

Troparul, glas 5:

„Pe florile României, cel de taină, pe cei întocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfânt domnitorul Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii săi Constantin cel viteaz, Ştefan cel minunat, cu Radu cel vrednic de laudă, cu Matei cel mic, dar cu mintea ca un bărbăt desăvârşit. Pre Ianache Văcărescu, cel cu suflet râvnitor… Toţi noi trebuie să-i lăudam şi cu cântări nevinovăţia lor să o fericim, că se roagă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.

Icosul:

„Ca nişte slugi bine credincioase ai iubitorului de oameni Dumnezeu, apucaţi înainte degrabă izbăvindu-ne pe noi de tot răul, daţi-ne şi cuvant de înţelepciune ca să putem a lauda pătimirile voastre.Bucură-te, domnitorule şi mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brâncovene.

Bucură-te viteazule între mucenici, Ianache, vrednicule de laudă.Bucură-te, cel ce cu inimă bărbătească ai ruşinat pe muftiul cel urât, Constantine Vrâncovene, fericite.

Bucură-te cel ce ai îndrăznit a ocări cu cuvinte măreţe pe sultanul cel păgân, Stefane, alesule între mucenici.

Bucură-te, râvnitorule cel adevărat al lui Hrisots, Radule, prea înţelepte. Bucură-te, mai micule între fraţi, dar mai mare între mucenici, Matei cel minunat … Bucuraţi-vă toţi împreuna şi pentru noi faceţi rugăciuni, ca să ne ierte păcatele noastre, să ne sfârşim în pocăinţa, ca mântuindu-ne să putem cânta şi noi împreună cu voi lui Dumnezeu: Aliluia”.

Aceste “slujbe”, ca şi cântecele populare care pomeneau cu evlavie sfârsitul Brâncovenilor, toate apărute la scurtă vreme după pătimirea lor, ne arată că ei erau socotiţi încă de atunci ca adevăraţi “mucenici” sau “mărturisitori” ai Ortodoxiei.

Drept aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992 a hotărât că “de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii sai Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache să fie cinstiţi cu sfinţii în ceaţa martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotărât să se tiparească viaţa şi slujba lor, iar chipul lor să fie zugravit în icoane şi în biserici, alături de ale altor sfinţi de neam român.

[Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994 ]

Legendă ilustraţii:
1. Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Gravură în aramă, executată la Veneţia.
2, 3. hrisoave brâncoveneşti.
4. Biserica Sântul Gheorghe Nou.

Sursa: http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/sfntul-martir-constantin-brncoveanu-dr.html
(si alte izvoare)

SINAXAR - 4 IUNIE

2011-06-04T21:35:00.000+03:00

Pomenirea Cuvioasei Maicii noastre

Sofia cea din Tracia - Maica orfanilor -

(4 iunie)

Sfanta Cuvioasa Maica Sofia,

roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cum se întâmplă deseori, această sfântă a fost fiica unor părinţi credincioşi. Erau o familie aleasă din vechiul ţinut Ain din Tracia. Făcându-se mare, Sofia a ajuns o fată fermecătoare şi binecrescută. S-a căsătorit şi, cu vremea, ea şi cu soţul ei au avut şase copii.

Deşi e limpede că, crescându-şi copiii, era foarte prinsă cu viaţa zilnică şi cu treburile şi cu grijile casnice, aceasta nu i-a fost nicidecum piedică în viaţa duhovnicească. Mergea des la biserică, făcându-şi şi casa biserică prin desele sale rugăciuni şi privegheri. Se străduia în orice chip să împlinească poruncile şi să caute virtutea. Prin purtarea ei a arătat că grijile vieţii de fiecare zi nu trebuie nicidecum să împuţineze dorinţa noastră de a-i plăcea Domnului ori putinţa de a spori în viaţa duhovnicească.

După un timp a izbucnit o molimă care a ucis pe soţul Sfintei Sofia şi pe toţi copiii lor. Pierzându-şi copiii, ea a ajuns mama multor orfani. Căci vreme de douăzeci de ani, a adoptat peste o sută de copii, pe care i-a crescut în dragostea şi frica Domnului. Căminul ei a ajuns un rai pentru săraci şi cei fără adăpost, ea însăşi ajutând cu râvnă pe alte văduve. Făcea milostenie cu voioşie şi dărnicie, voind mai bine a se lipsi ea, decât să vadă pe vreun sărac plecând din casa ei cu mâna goală.

Ducea o viaţă de mare nevoinţă, rugându-se mereu şi cugetând la Psalmi. Era o pildă de smerenie, socotindu-se cea mai de pe urmă dintre toţi, în ciuda nenumăratelor ei virtuţi. Postea cu mare asprime, spune Viaţa ei, mâncând pâine uscată cu apă; dar hrănea din belşug pe săraci şi le dădea la masă şi vin.

După mulţi ani de slujire cu dăruire şi trudă grea, sănătatea ei a slăbit. Cu un an înainte de fericita ei adormire, la vârsta de cincizeci şi trei de ani, a fost tunsă călugăriţă.

Din pricină neobişnuitei sale milostenii şi a primirii de străini, precum şi a marii sale iubiri – mai ales faţă de săraci, văduve şi orfani -, ca şi pentru sfinţenia vieţii, a fost lăudată în toată împărăţia chiar în timpul vieţii. Ea a fost cu adevărat o pildă de înţelepciune pentru toate timpurile.

Sfanta Cuvioasa Maica Sofia,

roaga-te lui Dumnezeu pentru mine pacatoasa!

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel

(4 iunie)

Sfintii Martiri de la Niculitel

Praznuiti in fiecare an in ziua de 4 iunie, Sfintii patru mucenici de la Niculitel, Zotic, Atal, Camasie si Filip, au ramas in constiinta credinciosilor ca fiind aducatori de ploaie. Sfintele lor moaste, descoperite in urma unei ploi torentiale din toamna anului 1971, au fost depuse la manastirea Cocosu din judetul Tulcea. IPS Teodosie, a reinviat vechea traditie religioasa a procesiunii in carute impodobite traditional, prin care se reface drumul martirajului Sfintilor de la manastirea Cocosu, la Noviodunum.

Sfintii Martiri de la Niculitel pe video.crestinortodox.ro

Sfantul Ioanichie - Noul Mucenic al Serbiei

(4 iunie)

Sfinte mucenice Ioanichie,

roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Mitropolitul Ioanichie s-a născut în Stolovi în regiunea golfului Kotor în 1880.

După studiile sale la Belgrad a fost hirotonit preot în 1912 şi şi-a exercitat slujirea la început în Kotor, iar apoi într-o parohie din Lastva.

A predat apoi în diferite şcoli şi când a rămas văduv a fost hirotonit episcop-vicar la Budimlje în 1940.

În decembrie acelaşi an, Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe l-a numit mitropolit de Muntenegru şi Paralia. A trebuit să îşi asume noua demnitate în conjuncturile tragice ale războiului, însă a reuşit să asigure funcţionarea Seminarului Teologic din Cetinje şi şi-a sfătuit clerul să se supună oricărei autorităţi politice legale.

Pentru că mulţi preoţi fuseseră arestaţi de rebelii comunişti care erau activi în regiune (din 1941, ultimii, sub conducerea lui Tito, au câştigat treptat controlul Muntenegrului), a încercat să părăsească ţara împreună cu 17 preoţi. Au fost prinşi la Zidani Most: preoţii au fost împuşcaţi pe loc, în timp ce mitropolitul Ioanichie a fost dus la Aradelovaci, unde comuniştii l-au chinuit şi l-au executat (1945).

(notă: Aradelovaci se află în regiunea bogat împădurită a Sumantiei, la sud de Belgrad - locul de refugiu al rebelilor comunişti.)

Sfinte mucenice Ioanichie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

traducere si adaptare: Leontie monahul

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: Catolicii au ucis multi parinti athoniti…

2011-05-13T23:21:00.001+03:00

Mucenici la Muntele Athos de Arhim. Ghervasie PARASCHEVOPOULOS

-13 MAI -

Ne aflăm în epoca în care Bizanţul urmărea unirea Bisericii Ortodoxe Răsăritene cu ereticul papă de la Roma. Şi aceasta pentru că împăratul de atunci al Constantinopolului – Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), aştepta de la papa Urban al IV-lea (1261-1264) să ajute politic Imperiul Bizantin. Cu toate acestea, această încercare a împăratului a întâmpinat o statornică împotrivire din partea patriarhului Iosif I (1267-1275).

Dacă în alte situaţii patriarhul era foarte credincios împăratului, în momentul în care împăratul a pus problema unirii, s-a împotrivit “şi a declarat cu jurământ că în nici un caz nu va semna unirea cu ereticul papă”. Niciodată nu va recunoaşte autoritatea papei care este potrivnică Evangheliei, Sfintei Tradiţii şi canoanelor bisericeşti.

Pretenţiile papei în legătură cu unirea erau următoarele:

Jurământ de credinţă din partea tuturor clericilor faţă de
Catehizarea poporului să se facă în acord cu credinţa papei de la Roma;
Cu precădere adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, adică învăţătura că Sfântul Duh purcede “şi de la Fiul”, iar nu numai de la Tatăl;
Papa să fie socotit ca aşezat de Dumnezeu să judece şi să hotărască irevocabil şi fără drept de apel în orice chestiune dogmatică. Fără drept de apel, adică să nu se poată anula sau contramandata (dejuca) orice hotărâre a sa! “Să fie, cu alte cuvinte, autoritate bisericească supremă”. Şi cum rămâne cu Sinoadele bisericeşti, locale sau ecumenice?! Ei, acestea trebuie aerisite, deoarece papa a fost – după cum zic catolicii – mai presus şi superior Sinoadelor locale şi ecumenice. Dumnezeul meu, ce înălţare luciferică!!!
Aceleaşi convingeri le nutrea şi succesorul papei Urban al IV-lea, papa Clement al IV-lea (1265-1268). Dar şi urmaşul lui Clement, papa Grigorie al X-lea (1271-1276). Statornic crez al tuturor papilor! Aceleaşi pretenţii! Aproape aceleaşi condiţii pentru unire pe care le ceruse stăruitor şi împăratul. Împotrivirii faţă de unire a patriarhului Iosif I s-au alăturat şi mulţi teologi. Biserica toată. Dar această împotrivire l-a mâniat din cale afară pe împărat. şi într-o aşa măsură, încât a început prigoana. Pe unii i-a chinuit, pe alţii i-a surghiunit, iar altora le-a confiscat averile. şi un alt lucru: cel mai ieşit din minte dintre toate. Deşi tot poporul Constantinopolului era împotriva unirii cu ereticul papă, împăratul orbit de pizmă, a cerut de la locuitorii oraşului imperial impozitele pe 10 ani în urmă!
De ce aceasta? Pentru că împăratul redobândise Constantinopolul de la franci înainte cu 10 ani şi pentru aceasta se considera pe sine ca proprietar al oraşului!
După aceea, delegaţii săi s-au dus la Lyon, în Franţa, unde papa convocase un sinod “unionist” şi de unde aceştia s-au întors cu propunerile de unire ale papei gata semnate.
Care erau propunerile pe care le-au semnat? Aceleaşi pe care le-a cerut întotdeauna fiecare papă: adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, recunoaşterea supremaţiei papei şi dreptul papei de a fi pomenit de către patriarh la Dumnezeiasca Liturghie!
Urmarea? Semnarea acestor pretenţii ale papei a stârnit în poporul ortodox al “Împărătesei cetăţilor” un val de indignare şi revoltă. Aproape toţi s-au împotrivit. Desigur, patriarhul Iosif I pentru că s-a opus pe faţă, a fost izgonit din scaunul patriarhal.
Şi atunci?! O, atunci a fost ales patriarh latinocugetătorul Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282)! Imediat s-au ridicat împotriviri din rândurile clerului şi ale poporului. Împotriviri din partea tuturor ortodocşilor! S-au împotrivit şi s-au remarcat diferite persoane: Evloghia, sora împăratului, Andronic Paleologul, Ioan Paleologul, Manuil Paleologul, toţi trei rude ale împăratului şi viitori împăraţi şi Isaac Raul. Împăratul şi patriarhul au început să-i silească pe toţi spre acceptarea unirii prin cele mai tiranice mijloace. Înfricoşătoare mucenicii: închisori, schingiuiri, orbiri, tăierea limbii, ucideri… Un autor fizic şi moral al acestor mucenicii fără de omenie era şi patriarhul Vekkos!!!
Dar ne-am îndepărtat de subiect! Trebuia totuşi. Nu se putea altfel. Numai aşa putem acum să înţelegem şi prigoana părinţilor de la Sfântul Munte Athos. Când împăratul şi patriarhul au aflat de împotrivirea acestui castru al Ortodoxiei, a Sfântului Munte, şi-au ieşit din fire de mânie. Puse stăpânire pe ei patima oarbă a răzbunării. Auzi colo! Să îndrăznească să se opună rasa călugărească porfirei împărăteşti! Şi alta! Fesul călugăresc al simplilor şi smeriţilor monahi de pe Athos să desconsidere mitra patriarhală! Prigoana aşadar. Prigoană şi împotriva monahilor de la Athos, care dacă s-au dovedit aroganţi şi au considerat trădare unirea cu antihristul papă, n-aveau decât să plătească această împotrivire a lor cu sânge. Astfel trimişii latinocugetători ai împăratului şi fanaticii latini, înarmaţi cu dispoziţii stricte şi cu o puternică garnizoană, au ajuns la Sfântul Munte şi au început crudele mucenicii şi executări ale stareţilor şi părinţilor “reacţionari”.
Sfânta Mănăstire Vatopedi. Oprire a sângelui şi a muceniciei. Când, la propunerea lor de a se alătura unirii toţi monahii, latinocugetătorii au întâmpinat hotărâta lor împotrivire, au început schingiuirile părinţilor. Detaşamentul mulţimii de soldaţi s-a dedat fără nici o ezitare la cele mai neauzite torturi conform cu dispoziţiile pe care le aveau.
Dar viteji părinţi!
Pentru credinţa ortodoxă au considerat ca pe o favoare făcută lor a fi supuşi acelei mucenicii fără de omenie. şi cea mai mare cinste pentru ei era să-şi verse sângele pentru Sfânta Ortodoxie.
Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare impetuozitate trădării curatei şi nefalsificatei predanii a Domnului nostru Iisus Hristos, au fost conduşi pe o colină din vecinătatea mănăstirii. Acolo, latinocugetătorii au înălţat o spânzurătoare. Unul câte unul vitejii monahi au fost spânzuraţi după cum o arată icoana zugrăvită în amintirea muceniciei lor. Luându-şi rămas bun unul de la altul, s-au suit pe eşafod şi de acolo la cer, în dulceaţa şi desfătarea raiului, unde se şi odihnesc sfintele lor suflete.
Stareţului i-au rezervat alt chip de mucenicie. Alt fel de moarte. Nu spânzurarea. Cu cât îl vedeau pe bătrânul Eftimie, care deşi fusese martor al atâtor de multe şi de crunte schingiuiri la care fuseseră supuşi monahii săi,continuând să se împotrivească şi să protesteze cu toată tăria sa sufletească împotriva unirii cu ereticul papă, cu atât delegaţii împăratului şi ai papei se umpleau mai mult de mânie. Turbau şi scânteiau de furie. Cum să se răzbune pe el? Ce moarte să-i aleagă? Înaintea mănăstirii era marea. Călăii l-au ridicat,au mânat corabia în larg şi acolo – legat fiind cu lanţuri – l-au înecat în mare.
Misiunea lor (!) se sfârşise aici. Urmau acum alte mănăstiri.
Plutonul soldaţilor latini şi latinocugetători - reprezentanţi ai împăratului - a poruncit adunarea în Kareia a tuturor monahilor care locuiau în chiliile din împrejurimile Kareii. Scopul adunării era de a-i obliga pe monahii athoniţi şi pe întâistătătorul lor – pe Sfântul Protos Cosma (n.tr.) – să accepte unirea cu “biserica” papei. Să “cugete latineşte” şi să primească dogmele latine.
Totuşi, propunerii unei astfel de trădări s-au împotrivit toţi. Şi Protosul şi monahii. Cu un singur cuvânt şi cu o singură inimă au răspuns că sunt pregătiţi să şi moară muceniceşte pentru credinţa ortodoxă,unica şi adevărata credinţă. În zadar reprezentanţii latinocugetători ai împăratului i-au ameninţat pe monahi cu muncile şi chiar cu moartea, iar pe Protos cu spânzurătoarea.
Cu îndrăzneală şi cu hotărârea de a muri muceniceşte au vorbit împotriva unirii cu reprezentanţii papei. Nu se pot împăca – spuneau – lucrurile de neîmpăcat. Poate să se împace Hristos cu Veliar, Hristos cu diavolul? “Ce înţelegere este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6,15). Nici o împărtăşire nu poate exista între Răsărit şi Apus. De la Răsărit ne-a venit luminarea, iar de la Apus întunericul.
Dialogul a fost considerat de prisos de către latinocugetători. Şi aici, în Kareia, călugării aghioriţi s-au dovedit de neînduplecat. Stânci neclintite. De aceea şi vrăjmaşii Ortodoxiei începuseră muncile. Dar cu cât mai mult monahii erau chinuiţi, cu atât mai mult mărturiseau credinţa ortodoxă cu toată puterea lor. Pentru aceasta li s-a şi hotărât moartea. O moarte cruntă: spânzurarea şi junghierea. ştreangul pentru Protosul Sfântului Munte, ieromonahul Cosma, iar decapitarea pentru monahi. S-a înroşit de sânge pământul sfânt al Kareii.
În Sfânta Mănăstire a iviriţilor, una din cele mai mari mănăstiri din Sfântul Munte şi cu un număr la fel de mare de monahi, latinii şi latinocugetătorii au întrebuinţat la început toate mijloacele paşnice. Păreau buni şi amabili. Întrebuinţaseră toate posibilităţile lor în vederea unirii cu “biserica” papală: Asta o vrea Dumnezeu. Astfel este voia Lui: “ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Dar nici amabilităţile linguşitoare ale latinocugetătorilor, nici argumentele lor n-au putut să-i ispitească pe părinţii iviriţi. Iviriţii ştiau foarte bine ce înseamnă papa. Cunoşteau istoria. Cunoşteau câte răutăţi făptuise în anii ce se scurseseră. ştiau că primirea “unirii” înseamnă cea mai mare trădare. O, nu! În nici un caz nu vor primi o astfel de trădare, ce va fi o pată neagră asupra întregii lor vieţi… pe pământ şi în cer.
Rezultatul a fost acelaşi ca şi la celelalte mănăstiri athonite. A fost sângele, mucenicia, moartea. şi las’ că doar şi ei sunt creştini!…
Ce-au făcut aşadar? Au poruncit garnizoanei de soldaţi ridicarea tuturor călugărilor. Porunca a fost executată imediat şi, desigur, într-un chip neomenos, barbar, sălbatic. Aşa a vrut-o “Sfântul Părinte” de la Roma. “Scopul sfinţeşte mijloacele”. Iar acest mijloc de arestare era permis doar cu scopul unirii. Şi doar ridicarea monahilor?! Nu, ci şi toate celelalte ce aveau să urmeze în continuare.
Pe toţi câţi îşi aveau obârşia în Georgia (Iviria) i-au luat ca sclavi în Italia sau, după alţii, i-au surghiunit în Italia. Ceilalţi monahi – părinţi şi fraţi – au fost duşi de garda militară, după cum primise poruncă, la arsanaua mănăstirii Iviron. Acolo, i-au urcat într-o barcă având porunca explicită de a mâna în larg şi acolo să deschidă nişte orificii în vasul în care se aflau părinţii iviriţi pentru ca aceştia să fie înecaţi. Astfel s-a şi întâmplat. Toţi Sfinţii Cuvioşi Mucenici – Părinţi şi fraţi mărturisitori – din Mănăstirea Iviron au fost înecaţi în mare şi şi-au dat sufletele lor sfinte Aceluia care a zis prin gura Apostolului şi Evanghelistului Ioan: “Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10).
În acea zi şi în acea oră îngerii lui Dumnezeu, ţineau cununi după numărul mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, Bisericii Ortodoxe. Pomenirea lor se săvârşeşte pe 13 mai.
În Sfânta Mănăstire Zografu, papistaşii întrebuinţează prima lor armă ca să “ardă” crezul ortodox al părinţilor. Care armă? Arta retorică. Părinţii sunt chemaţi să-l recunoască pe papă cap al Bisericii universale în schimbul a mult aur şi a milei papale.
Dar ce replică au dat părinţii la această propunere a latinilor? Replica dată a fost mărturisirea credinţei ortodoxe.
Iată răspunsul lor: “Şi cine v-a spus că papa al vostru este capul Bisericii? De unde aveţi voi o astfel de învăţătură? La noi Capul Bisericii este Hristos! Mai uşor ne hotărâm să murim decât să cedăm şi să se spurce acest loc sfânt de silnicia şi tirania voastră! Nu deschidem porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!”
Atunci catolicii papistaşi, ieşindu-şi din fire, întrebuinţară cea de-a doua armă de care au dispus dintotdeauna. Care armă? Rugul, focul. Întotdeauna rugul a fost o armă a papei. Câţi nu au murit pe rug? Reprezentantul lui Hristos – după cum se numeşte papa – această armă o întrebuinţează împotriva tuturor acelora care nu-şi pleacă capul înaintea lui şi nu i se închină. Focul! În foc să se piardă aşadar şi cei douăzeci şi şase de părinţi zografiţi! În foc, ca să ardă! Astfel la curajoasa mărturisire a părinţilor mănăstirii, catolicii papistaşii răspund: “şi prin urmare, dacă tot o vreţi, atunci muriţi!”.
Fără să mai piardă timpul, latinii catolici aleargă care mai de care ici şi colo, adună vreascuri şi lemne, alcătuiesc un morman uriaş, dau foc şi îi ard pe părinţii mărturisitori ai Ortodoxiei! Părinţii au preferat să mărturisească credinţa ortodoxă şi să moară, decât să trăiască şi să se papistăşească. Biserica noastră I-a aşezat în ceata Cuvioşilor Mucenici şi cinsteşte pomenirea lor în fiecare an la 22 septembrie.
Fraţilor,
Nimeni şi niciodată nu va izbuti unirea cu ereticul papă, pentru că unirea înseamnă supunerea faţă de papă cu dezastruoase urmări pentru Ortodoxie şi neamul nostru ortodox. O garanţie sigură pentru integritatea Ortodoxiei de azi şi de mâine constituie cei ce în zilele noastre sunt apărători ai Ortodoxiei “în putere” şi “în lucrare”: poporul nostru ortodox, dar şi castrul Ortodoxiei – acest Sfânt Munte către care întotdeauna cler şi popor au privit ca şi către un scut al Ortodoxiei. Întotdeauna, dar şi astăzi. Nu, în nici un caz nu vor deveni trădători ai Ortodoxiei părinţii de la Sfântul Munte Athos, chiar dacă s-ar şi găsi unul, doi care poate întâmplător vor accepta o astfel de dezastruoasă unire.

(traducere din greceşte din revista “Palami” de monahul Leontie, material apărut în revista Rost, nr. 17, iulie 2004 - http://www.romfest.org/rost/, sub titlul Mucenici la Muntele Athos)

Sfântul Leontie, Patriarhul Ierusalimului (14 mai)

2011-05-13T23:18:00.003+03:00

Sfantul Leontie, Patriarhul Ierusalimului,

mare facator de minuni

14 mai

Cuviosul şi Purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Leontie s-a născut în Stromniţa Macedoniei la începutul secolului al XII-lea din părinţi bogaţi şi binecredincioşi, iar renăscându-se prin dumnezeiescul Botez, a primit numele de Leon. La vârsta copilăriei a fost dat la şcoală şi s-a deprins în studiul Sfintelor Scripturi, iar citind Vieţile Sfinţilor îşi cultiva sufletul şi folosindu-se foarte mult din acestea, dorea să se lepede de lume şi să se facă monah pentru a sluji Domnului. Tată lui Leon a murit pe când acesta era încă tânăr. Imediat s-a hotărât să se ducă în Constantinopol.

Hotărârea de a se călugări a întărit-o cu fapta retragerii într-un munte, în desăvârşită linişte, timp de trei zile, nebăgând în seamă foamea şi în loc de somn, întinzându-se pe un „covor” de trestii. După ce a ajuns în capitală a îmbrăcat schima monahală în Mănăstirea Maicii Domnului – Ptelidios, care se afla în suburbie, iar apoi începu să meargă prin oraş şi să o facă pe nebunul, cu scopul de a se expune de bunăvoie la jignirile şi batjocurile, ba chiar şi la loviturile trecătorilor. Printr-o astfel de asceză, pe cât de aspră, pe atât de primejdioasă, a câştigat într-o foare scurtă perioadă de timp o atât de mare bunăvoinţă şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, încât putea să poarte în mâinile goale cărbuni aprinşi şi să tămâieze în acest chip icoanele ce se aflau la intersecţiile capitalei.

Temându-se însă să nu cadă în mândrie, a început să se expună din ce în ce mai mult la insulte şi rele pătimiri. S-a făcut apoi ucenicul unui episcop de Tiberiada care trăia o viaţă pustnicească în muntele Avhenolakkos. Într-o zi, fiind trimis de stareţul său episcop în cetate pentru o treabă, Leontie a întârziat şi nu a mai găsit nici corabie, nici barcă pentru a se întoarce. Pentru a nu încălca porunca primită – de a se întoarce înainte de a se însera şi de a nu înnopta nicidecum în altă parte – s-a aruncat în mare şi fiind purtat în chip minunat de curenţii de apă de cealaltă parte a malului, reuşi să se întoarcă în sihăstrie unde îl aştepta stareţul său. Stareţul văzând că apa încă i se scurgea din haine şi înţelegând de la el negrăita minune slăvea pe Dumnezeu şi se minuna de ucenicul său.

Într-o călătorie spre Sfintele Locuri din Palestina, pe care a întreprins-o episcopul împreună cu Leontie, cel din urmă a cerut biencuvântarea stareţului său de a rămâne în Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos (16 martie). Egumenul de acolo, înţelegând harismele sale extraordinare, l-a acceptat, dar în regim de zăvorâre: tânărul Leontie nu avea voie să iasă din chilie. Această binecuvântată liniştire a fost pentru Leontie un prilej de se deda fără reţineri şi împrăştieri nevoinţelor duhovniceşti ale postului şi neîncetatei rugăciuni, adăpând noapte de noapte aşternutul său cu lacrimi de pocăinţă. Pentru a readuce în suflet starea de umilinţă, apela la măsuri ascetice neobişnuite: se biciuia cu o curea de piele pe care o prevăzuse cu cuie şi petrecând zile întregi într-un mormânt, întins deasupra oaselor.

La plinirea vremii, a primit ascultarea de ajutor de eclesiarh (paraclisier), pe care o îndeplinea cu multă grijă şi sârguinţă, însă fără a-şi împuţina deloc nevoinţele sale ascetice. Egumenul îi încerca foarte aspru smerita cugetare şi de fiecare dată îşi dădea seama că tânărul monah este tare ca un diamant, pentru că ajunsese la desăvârşita lepădare de sine şi îşi păstra aceeaşi aşezare sufletească şi când era cinstit şi când era jignit.

Într-o zi, Leontie a avut o vedenie în care se făcea că primeşte spre hrană o pâine cerească. Din acel moment a primit de la Domnul harisma înţelegerii Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, care, imediat ce le citea, îi ofereau un simţămând incomparabil mai dulce decât mierea, aşa încât îi venea foarte uşor să alcătuiască tratate teologice care tâlcuiau cele mai adânci taine ale Ortodoxiei. Printre alte lucrări, a alcătuit şi un tratat despre diferenţa dintre erosul pământesc şi erosul ceresc, care ese focul Sfântului Duh pe care Hristos a venit să-l risipească pe pământ.

După ce a fost considerat vrednic de preoţie, Leontie a fost hirotonit preot şi astfel – odată cu înălţarea sa în această treaptă, a găsit prilejul să se smerească din ce în ce mai mult înaintea fraţilor şi să le arate o împreună-pătimire plină de iubire. A fost numit apoi iconom, responsabil cu toate nevoile mănăstirii, care adăpostea atunci o obşte numeroasă. Cu toate acestea însă, grijile acestei ascultări nu au putut să-l împiedice în dumnezeiescul său urcuş spre Dumnezeu, iar pentru somn nu-şi mai păstra decât o oră înainte de Utrenie. În schimbul acestei lepădări de sine şi de toate, a primit de la Dumnezeu nesfârşite daruri. Astfel, Sfântul Ioan Teologul i s-a arătat în ziua prăznuirii lui (8 mai) sub chipul egumenului şi i-a poruncit să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie mai devreme decât de obicei, pentru că voia să ajungă şi la Efes, ca să-i bucure cu prezenţa sa pe creştinii ce se adunaseră acolo în cinstea sa.

Pe când se afla odată în Constantinopol pentru o treabă, Leontie a vizitat vechea mănăstire a Cuviosului Daniil Stâlpnicul (pomenit pe 11 decembrie) şi cu dorinţa de a urma nevoinţele duhovniceşti ale acestui mare ascet al virtuţii a plecat de acolo cu gândul de a-i cere egumenului său binecuvântarea de a se întoarce.Ajungând însă în Patmos, a aflat că stareţul său a plecat la Domnul, lăsându-l urmaş pe el prin testament şi cu jurământ (1158). Constrâns să se supună Proniei lui Dumnezeu, Cuviosul şi-a îndoit privegherile şi postirile sale, nu doar pentru el, ci mai ales pentru mântuirea ucenicilor săi.

Prin darul înainte-vederii, îi păzea pe ucenicii săi de cursele demonilor, le descoperea gândurile lor ascunse când aceştia nu îndrăzneau să le descopere în spovedania lor de fiecare zi sau îi izbăvea pe alţii de orice ispită, cerându-le să-şi pună mâna pe grumazul său, pentru a le arăta că astfel prelua asupra sa încercarea lor. Spre îndreptarea lor se prefăcea uneori mânios, dar sufletul lui îşi păstra în realitate, în orice situaţie, blândeţea şi nepătimirea, condiţie a neîncetatei convorbiri cu Dumnezeu. I-a izgonit pe piraţii care veneau regulat să tâlhărească mănăstirea şi de atunci, aceştia fiind înfricoşaţi de pedeapsa lui Dumnezeu, nu au mai îndrăznit să vatăme sfântul aşezământ.

După ani de zile, Cuviosul s-a îmbolnăvit grav şi timp de paisprezece zile nu-i mai rămăsese decât o neputincioasă suflare de viaţă. Însă la sfârşitul acestei perioade, i s-a descoperit că Dumnezeu îi va mai dărui încă pe atâţia ani de viaţă câte zile a suferit în boală, adică treisprezece ani şi jumătate.

În anul următor (1172), a întreprins o călătorie la Constantinopol ca să-şi câştige dreptul de la împărat în controversa sa cu perceptorul de impozite din Creta care refuza să asigure mănăstirii aprovizionarea anuală cu grâu. Aflând de virtuţile sfântului egumen din Patmos, împăratul Manuel Comnenul (1143-1180) a vrut să-l hirotonească imediat arhiepiscop de Cipru. Leontie însă a refuzat, cunoscând că nu era aceasta voia lui Dumnezeu. Puţin mai târziu însă, a primit să fie hirotonit Patriarh al Ierusalimului, pentru că primise cu multă vreme înainte o înştiinţare profetică în sensul acesta (după 1176).

Pe drumul spre Sfintele Locuri, s-a oprit puţin în Cipru, unde patriarhul Ierusalimului dispunea de loc de reşedinţă şi de anexe, principalele izvoare de venituri ale Patriarhiei, care era atunci ocupată de cruciaţii romano-catolici. Acolo a pus din nou rânduială în averea Bisericii, a îndreptat moravurile monahilor nestatornici în îndatoririle şi voturile călugăreşti şi comportamentul nedrept al perceptorului împărătesc de impozite, care voia să-l priveze şi de cele stric necesare supravieţuirii. Apoi, s-a dus la Sfântul Ioan din Akra (Ptolemaida ), unde locuia de obicei patriarhul ortodox, pentru că romano-catolicii îi inteziseseră să locuiască în Ierusalim. Faima lui de făcător de minuni s-a răspândit repede între toţi creştinii din Siria şi Fenicia, dintre care mulţi alergau spre el ca să primească binecuvântarea omului lui Dumnezeu .

Cuviosul s-a dus într-o noapte în Ierusalim, a intrat pe ascuns în Biserica Sfintei Învieri şi s-a închinat singur în Dătătorul-de-Viaţă Mormânt al Domnului. S-a crezut atunci că prezenţa cuviosului a scăpat atenţiei multora. Însă aceasta a fost cu neputinţă să se întâmple până la sfârşit, pentru că l-au descoperit minunile pe care Domnul le săvârşea prin acest cuvios. Pentru că fiind atunci secetă şi Ierusalimul fiind aspru biciut de aceasta, creştinii aveau nevoie de un alt Prooroc Ilie, ca să-i izbăvească de nenorocire. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu pe acest mare Leontie şi prin rugăciunea lui a vărsat o ploaie mare care a umplut cisternele de apă, ogoarele s-au adăpat îmbelşugat, iar cei care cu puţin timp înainte erau însetaţi s-au săturat de apă, iar lucrul cel mai de seamă a fost că au câştigat nădejdi că vor avea belşug de roade, de grâu, de vin şi de alte bunătăţi de la Domnul. Iar minunatul Leontie era lăudat de câtre toţi şi se minunau toţi de el, spunând că „marele Arhiereu al lui Dumnezeu, Sfântul Leontie, venind în ţara noastră ne-a izbăvit de primejdia setei. Să mergem şi să cădem la picioarele lui, ca să-l avem pururea ajutor”.

Auzind de acestea, cei mai zeloşi dintre catolicii care se aflau la Ierusalim s-au umplut de invidie, dar mai ales arhiepiscopul catolicilor, care, fiind biruit de o nedreaptă mânie, se gândea să-l ucidă pe sfântul care nu-i făcuse nici un rău. Aşadar, a trimis noaptea oameni înarmaţi în casa unde locuia sfântul, ca să-l ucidă. Dar Dumnezeu l-a păzit de ucigaşi, orbindu-i cu nevederea. Pentru că vedeau luminile aprinse în casa cuviosului şi alergau ca să intre în ea, dar când se apropiau, nu găseau uşa ca să intre. De aceea, după ce s-au ostenit toată noaptea, închipuindu-şi că vor putea în cele din urmă să intre în casa Sfântului, necuvioşii!, s-au întors cu mâinile goale la arhiepiscopul catolic care îi trimisese, spunându-i că dreptul Leontie este păzit de Dumnezeu şi nimeni, oricât de viclean ar fi, nu poate să-i facă vreun rău. Şi acest fapt minunat s-a răspândit pretutindeni şi toţi se minunau, iar de faima Sfântului s-a auzit până şi în Constantinopol.

Auzind de acestea, împăratul Manuel Comnenul a trimis şi a chemat pe Sfântul să vină la el, ca nu înainte de vreme lumea să se păgubească de un atât de mare binefăcător. A auzit de aceasta şi marele emir al Damascului, care chiar dacă era musulman, cinstind totuşi virtutea Cuviosului, a trimis către el o scrisoare şi îl chema pe Sfântul să meargă în Damasc, făgăduindu-i că-i va dărui cu hrisov un mertic îndestulător pentru el şi pentru oamenii săi, şi că va dărui creştinilor Biserica Născătoarei de Dumnezeu, care se afla acolo. Sfântul i-a trimis atunci o scrisoare de mulţumire pentru buna lui dispoziţie, dar îi spunea că nu este cu putinţă să meargă acolo, pentru că a fost chemat de împărat să meargă la Constantinopol. Îl ruga însă să îi trimită o scrisoare , prin care să poruncească piraţilor care prădau corăbiile, să nu-i facă nici un rău lui şi celor ce aveau să călătorească împreună cu el.

Acela, primind scrisoarea Sfântului, i-a trimis imediat scrisoarea pe care i-o cerea, socotind că el însuşi primea prin acest gest un dar, iar nu că el ar fi făcut vreo favoare cuviosului. Această scrisoare a luat-o cuviosul cu sine, când – după acestea – a venit în Constantinopol şi i-a arătat-o împăratului, spre mustrarea catolicilor, care deşi se numeau creştini, totuşi ei nu i-au arătat o astfel de bunăvoinţă cum arătase acel necredincios emir al Damascului.

Iar dumnezeiescul Leontie hotărâse să plece la Constantinopol pentru că foarte mult şi de nenumărate ori se ostenise să primească îngăduinţa din partea catolicilor să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie înăuntrul de-Viaţă-Dătătorului Mormânt al Domnului, dar ei refuzau, îngăduindu-i să intre doar spre închinare, ca unul dintre mulţii pelerini. Pentru aceasta, a judecat că este mai de folos să plece din Ierusalim, ca nu cumva catolicii – care stăpâneau atunci Ierusalimul – să-i poată provoca vreun rău şi să poată primi din partea împăratului îngăduinţa de a sluji Sfânta Liturghie în Preasfântul Mormânt.

A ajuns în Constantinopol chiar în clipa în care împăraul Manuel îşi dădea sufletul şi, de aceea, a trebuit să-şi prelungească şederea sa acolo şi sub împărăţia lui Alexie al II-lea (1180-1183). Pentru că s-a împotrivit însă nunţii nelegiuite a împăratului cu Irina Comnena, nu a putut să se bucure de bunăvoinţa Curţii şi se spune că a fost şi surghiunit. Cu toate acestea, Cuviosul Leontie şi-a aflat veşnica odihnă în Constantinopol imediat ce s-au împlinit anii dăruiţi de Dumnezeu, pe 14 mai 1184 (sau 1185), sub împărăţia lui Andronic I Comnenul.

Cineva a comandat unui pictor să zugrăvească frumos chipul sfântului adormit, dar acesta nu reuşea deloc, pentru că cel adormit îşi schimba continuu expresia feţei, ca şi cum ar fi refuzat din smerită cugetare să se cinstească asemănarea feţei sale. După patru zile de la trecerea de aici, sânge proaspăt a curs din racla unde fusese depus trupul său, iar locul s-a umplut de o bunămireasmă cerească.

Amin.

(traducere: Leontie monahul.)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr

Sfantul Pangratie al Tavromeniei: Predica in Duminica Sf. Ap.Toma - Sf.Ignatie Briancianinov

2011-05-01T21:52:00.001+03:00

Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov

30 aprilie

Tropar

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor
al rugăciunii şi al pocăinţei;
împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor,
slavă şi laudă a monahilor:
cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi.
Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit,
roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu,
pe Carele în inima ta L-ai purtat,
să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă

Despre creştinism

Predică în Duminica Sfantului Apostol Toma

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.

“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.

Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.

“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristps omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau

închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea

învierii.

Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” - strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

N-am fost uitaţi de Domnul nici noi, cei ce suntem de faţă aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiţi suntem noi, cei care nu L-am văzut, însă credem în El!

Fericiţi sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credinţa. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feţei lui Dumnezeu, şi în ultima zi a vieţii acestei lumi, la începutul zilei veşnice, îl va aşeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărătească în veci împreună cu Dumnezeu.

“Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu Apostolii pe toţi credincioşii de pe tot pământul şi din toate timpurile. Când a adus rugăciune pentru Apostoli Tatălui Său, înainte de a merge la patimile cele mântuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toţi creştinii adevăraţi.

“Nu numai pentru aceştia mă rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci şi pentru cei care vor crede prin cuvântul lor întru Mine” (Ioan 17,20). Aşa şi aici: El îi face părtaşi ai fericirii Apostolilor pe toţi fiii Bisericii. “Iar ochii voştri fericiţi sunt că văd şi urechile voastre că aud. Că amin grăiesc vouă: că mulţi proroci şi drepţi ai Vechiului Legământ au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericiţii înşişi-văzători şi slujitori ai Cuvântului ne-au predanisit nouă cele văzute şi auzite de către ei (Luca l, 3) când “Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut”, spune unul dintre aceşti înşişi-văzători ai Cuvântului, “slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (Ioan l, 14).

Mărturia cât se poate de limpede a Apostolilor ne face, parcă, privitori ai întâmplărilor pe care le-au văzut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intrăm în împărtăşire fiinţială cu Domnul şi rămânem în această împărtăşire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevăzut ochilor trupeşti, credinţa vie îl face văzut pentru ochiul sufletesc, al minţii (Evr. 11, 27).

Vieţuirea după poruncile Domnului ne aduce arătarea de taină a Domnului. El se arată duhovniceşte în inimă, când ucenicii Domnului - vederile ce au luat naştere în minte şi s-au împropriat ei din Evanghelie - se adună în inimă şi zăvorăsc uşile ei, ca să nu intre acolo iudeii – gândurile vrăjmaşe Domnului, care leapădă atotsfânta Lui învăţătură.

Fiind sub har, precum Apostolii, cutezăm a spune că starea noastră e mult mai fericită decât a fost cea a drepţilor Vechiului Legământ. Aceia au crezut în Răscumpărătorul Care avea să vină: noi credem în Cel ce a venit şi a săvârşit răscumpărarea. Acelora le-au fost făgăduite darurile harice: noi am primit din belşug darurile, le avem în mâini, ne folosim de ele după voia noastră.

Dăruitorul este nesfârşit de bogat şi darnic. Dacă simţim vreo neîndestulare, de aceasta vinovaţi suntem noi, numai noi. Lipsa simţirii darurilor harice este pricinuită de slăbiciunea noastră în credinţă, sau ca s-o spun mai pe şleau, de lepădarea ei.

De ce n-avem credinţă?

Fiindcă nu ne-am dat, nu am vrut să ne dăm nici o osteneală pentru studierea creştinismului, pentru dobândirea credinţei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capătă cunoaşterea teoretică limpede a creştinismului, spre agonisirea credinţei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoaşterea făptuitoare a creştinismului.

Din aceste două cunoaşteri cel ce le-a dobândit, ca unul care şi-a dovedit nefăţărnicia dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el şi îi stăteau în puteri, este înălţat de Dumnezeu însuşi la tainica, adevărata cunoaştere duhovnicească, ce totdeauna este unită cu credinţa vie.

“Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Creştinismul poate fi asemuit unui minunat şi cât se poate de cuprinzător liman, în care pot trage cu aceeaşi uşurinţă corăbii de toate mărimile şi toate felurile. Să-şi afle adăpost în acest liman poate şi umila luntre a pescarului, şi corabia uriaşă a negustorului, încărcată cu marfă de multe feluri, şi uriaşul cuirasat, înarmat cu nenumărate mijloace de nimicire şi omorâre, şi iahtul împodobit al împăratului şi al oamenilor de seamă, menit pentru călătorii sărbătoreşti şi înveselitoare.

Creştinismul primeşte în sanurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte.

“De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 9-10).

Cine primeşte creştinismul, cu inimă nefăţarnică pe de-a-ntregul, în sânul Bisericii Ortodoxe - singura în care este păstrat adevăratul creştinism - acela se va mântui.

Toţi oamenii au fost răscumpăraţi cu un singur preţ - Hristos: şi în răscumpărare are însemnătate numai preţul plătit. El este dat fără deosebire şi fără părtinire pentru fiecare om care doreşte să fie răscumpărat, care crede în însemnătatea preţului şi mărturiseşte această însemnătate.

Mărturisirea însemnătăţii preţului de răscumpărare e, totodată, şi lepădare a oricărei însemnătăţi şi vrednicii proprii. Preţul de răscumpărare este dat cu condiţia lepădării de sine. Şi cel mai simplu om, care nu judecând după stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mântuieşte prin mijlocirea creştinismului deopotrivă cu învăţatul şi înţeleptul.

Creştinismul, ca dar al Atotdesăvârşitului Dumnezeu, îndestulează pe toţi cu îmbelşugare: credinţa din nefăţărnicia inimii înlocuieşte pentru prunc şi omul simplu înţelegerea, iar înţeleptul care se apropie de creştinism în chipul legiuit (I Cor. 3, 18) află în el un nesecat adânc, o neajunsă înălţime a înţelepciunii, în creştinism este ascunsă şi adevărata teologie, şi psihologia şi metafizica cele nemăsluite.

Numai creştinul poate dobândi adevărata cunoaştere - pe cât stă în puterile omeneşti - în privinţa omului, a duhurilor sfinte şi a celor lepădate, a lumii nevăzute cu ochii cei trupeşti. Din luminarea la care se ajunge prin creştinism ia naştere în om acea vedere asupra cărturăriei omeneşti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei.

Iar când omul neluminat cu lumina lui Hristos cutează să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe - de a căror dobândire nu este nicidecum în stare - alcătuieşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi viclean alcătuite, amăgind cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi aiurare.

Ciudată, izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne - şi n-au crezut în El. Stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţirea omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14).

Tot atât de ciudată este şi necredinţa multora faţă de creştinism, care străluceşte cu razele celui mai limpede adevăr. Scriptura lămureşte pricina acestei necredinţe zicând: “că s-a îngroşat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).

Ea s-a făcut trupească, groasă din pricina vieţii trupeşti; ea s-a făcut oarbă şi surdă, s-a făcut moartă faţă de tot ce este duhovnicesc, faţă de ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc.

Studierea creştinismului dovedeşte în chip cât se poate de limpede şi de hotărâtor adevărul lui. Convingerea dobândită prin studierea corectă a creştinismului, credinţa în toate lucrurile nevăzute propovăduite de creştinism, este mult mai puternică decât credinţa în cele văzute, dobândită prin simţuri.

Aşa neîndoielnică este convingerea aceasta, că milioane de oameni au lăsat cele văzute pentru a dobândi cele nevăzute, nu s-au dat în lături a-şi pecetlui cu sângele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia şi încrâncenarea s-a străduit să le smulgă lepădarea de crezul lor.

Chiar şi privirea cea mai superficială asupra întemeierii şi răspândirii creştinismului este uluitoare. Ea vesteşte în auzul întregii lumi că întemeierea creştinismului nu este nicidecum un aşezământ omenesc, ci este un aşezământ dumnezeiesc.

Domnul, luând omenitatea, a binevoit a Se arăta nu întru strălucirea măririi pământeşti, ci în starea înjosirii pământeşti. El se trăgea după trup din neam împărătesc; seminţia Lui însă coborâse de mult de pe înălţimea tronului împărătesc, se mutase din cămările împărăteşti într-o colibă, intrase în numărul şi în starea oamenilor de rând, care îşi dobândeau hrana prin osteneala braţelor. Neluând nimic din puterea şi slava omenească, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din înţelepciunea omenească. El nu avea ştiinţă de carte (Ioan 7, 15).

Ieşind să propovăduiască la vârsta de treizeci de ani, El şi-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rând, din care făcea parte şi El însuşi. Ucenicii aceştia erau oameni cât se poate de simpli, fără învăţătură, fără ştiinţă de carte, prunci - aşa cum îi numeşte Evanghelia în privinţa sporirii după temeiurile firii căzute (Fapte 4, 13): aşa se înfăţişează cei care trebuiau să fie întemeietorii creştinismului.

Ce a poruncit şi ce porunceşte acest învăţător acestor ucenici? El le porunceşte să recunoască în El pe Dumnezeu întrupat, să încredinţeze de aceasta întreaga lume, să întoarcă întreaga lume la slujirea şi închinarea Lui, dărâmând toate religiile lumii. El le porunceşte lor şi tuturor celor care vor crede în El să se lepede de plăcerile lumii şi de ei înşişi pentru credinţa în El şi pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune că va fi omorât cu moartea de ocară a nelegiuiţilor, şi atunci îi va trage pe toţi la Sine.

Despre ei, El spune că vor fi urâţi de toţi, prigoniţi, omorâţi, că vor vâna cu învăţătura lor pe toţi oamenii, biruind şi călcând pe cei puternici şi înţelepţi ai pământului, că sunt trimişi ca nişte oi la lupi (Matei 10, 16), că din această luptă oile vor ieşi neîndoielnic biruitoare.

După înţelegerea lumii, aşezământul creştinismului este lipsit de noimă; planurile întemeietorului său sunt un vis de neîmplinit al închipuirii prea aprinse şi al iubirii de slavă; mijloacele şi uneltele împlinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul că această întreprindere este afară de cale în toate privinţele se vede că ea este cu neputinţă, se vede prăbuşirea ei chiar de la început.

Numai trei ani şi-a format ucenicii învăţătorul; nu S-a îngrijit deloc nici măcar să-i înveţe cartea neapărat trebuincioasă pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotrivă, li s-a poruncit neagonisirea, iar în locul mijloacelor băneşti de întreţinere li s-a dat făgăduinţa că Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinţă pentru viaţa pământească.

Iată ce privelişte cu neputinţă de lămurit pentru înţelegerea omenească se vede chiar la întemeierea creştinismului! După aceea, întâmplările care au urmat îndată după acesta înfăţişează o privelişte tot atât de minunată. Aceste întâmplări au început în Ierusalim şi au cuprins în cea mai scurtă vreme întreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese răstignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea în acele vremuri acelaşi înţeles ca spânzurătoarea. Sunt omorâţi prin spânzurătoare acei criminali pe care legea vrea să îi necinstească prin însuşi felul morţii lor.

Spânzurând pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a început supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Dacă Eu voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

În timp ce spânzura pe cruce, un tâlhar răstignit asemeni Lui L-a mărturisit ca Domn, iar sutaşul care îl străjuia L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. După ce au trecut zece zile de la înălţarea Domnului la cer, s-a săvârşit pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu ştiau bine nici limba lor, oameni necărturari, au început să vorbească în toate limbile pământului, au prins a săvârşi cele mai uimitoare minuni, au început să tâlcuiască Scriptura, pe care nu o citiseră niciodată.

Mii de iudei au primit creştinismul. Tulburat de izbânzile Apostolilor, Sinedriul, alcătuit din arhierei şi alte fete de mare cinste şi preaînvăţate ale poporului iudeu, îi cheamă înaintea sa pe necărturarii Apostoli, îi ia la întrebări, ascultă răspunsuri şi o învăţătură în faţa căreia nu are ce să spună. Negăsind cuvinte pentru a se împotrivi spuselor prin care se arăta adevărul, Sinedriul foloseşte ameninţările, bătăile, închisoarea, bătaia cu pietre, dând prin aceasta în vileag slăbiciunea sa şi puterea potrivnicilor săi.

În urma Sinedriului se scoală asupra Apostolilor Irod şi, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim îi face să plece din el pe mulţi ucenici ai lui Hristos.

Aceştia s-au răspândit prin lume şi au semănat pretutindeni creştinismul, udând cu sângele lor seminţele. Într-un răstimp de douăzeci de ani, creştinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani după învierea lui Hristos, creştinii erau atât de numeroşi că numai în armata de răsărit a împăratului Traian s-au aflat unsprezece mii de creştini, împăratul i-a dat pe toţi până la unul morţii, spre uimirea celor cu judecată sănătoasă, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinţă nimicirea propriei oştiri. Romil, căpetenia unei cete de ostaşi creştini, a fost la început bătut crunt, după care i s-a tăiat capul. Zece mii de ostaşi au fost răstigniţi în pustia de lângă Ararat; ceilalţi au fost ucişi în fel şi chip.

Fapta lui Traian şi-a aflat următori şi mai târziu, împăraţii romani, stăpânii lumii, s-au înarmat cu ură şi tiranie neîmpăcată împotriva creştinismului. Nici celţii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorât atâţia oameni din Imperiul Roman câţi au omorât împăraţii prigonitori ai creştinismului.

Trei veacuri s-a prelungit sângeroasa luptă dintre lupi şi miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, închisoarea, înfometarea şi setea, cu toate mijloacele de chinuire şi de ucidere; ceilalţi luptau cu puterea duhului, puterea credinţei, puterea lui Dumnezeu, răbdând cele mai cumplite chinuri, murind cu mărime de suflet pentru credinţă. Lupta de trei veacuri a creştinilor a fost încununată de biruinţă, şi la începutul veacului al patrulea creştinismul a devenit religia stăpânitoare în lume.

S-au plecat înaintea învăţăturii necărturarilor pescari şi puternicii, şi înţelepţii pământului; s-au plecat înaintea ei toate neamurile. Crucea, până atunci semn al morţii de ocară, a devenit semn al celei mai înalte cinstiri: o poartă pe capete şi umeri împăraţii şi arhiereii; ea încununează bisericile Adevăratului Dumnezeu; ea slujeşte drept semn al fiecărui creştin adevărat, semn al credinţei lui, al nădejdii lui, al dragostei lui.

Cine nu recunoaşte în aşezământul creştinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi puterile omeneşti? S-a săvârşit ceea ce era cu neputinţă şi mai presus de fire; s-a săvârşit planul şi lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel se înfăţişează creştinismul când îl priveşte cineva în mare. O cercetare mai amănunţită a lui duce la o încredinţare mai limpede că firea lui este dumnezeiască. Cea mai puternică încredinţare apare din vieţuirea după poruncile evanghelice, precum a zis şi Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).

Încredinţarea care vine din împlinirea poruncilor este încredinţare care lucrează chiar în sufletul omului: ea este mai puternică decât orice încredinţare ce vine dinafară.

Poruncile evanghelice liniştesc, viază, întăresc sufletul. Cel care a simţit în sine lucrarea lor dobândeşte credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, şi ea arată înaintea Domnului aşezarea inimii celui care o are prin mărturisirea limpede şi hotărâtă: “Cuvinte ale vieţii veşnice ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).

“Adu-ţi degetul tău încoace”, spune Mântuitorul ucenicului care se clatină în credinţă, ucenicului lovit de nedumerire înaintea măreţiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ şi adu mâna ta, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipăiţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39): începeţi să lucraţi după îndreptarul poruncilor Mele, pipăiţi-mă prin viaţa cea după voia Mea, şi Mă veţi vedea pe Mine, Cel nevăzut, Mă veţi vedea cu simţirea duhovnicească a sufletului vostru: oricine Mă pipăie în acest chip se va încredinţa cu privire la Mine, şi întru răpire că M-a aflat va striga împreună cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov